SONETUL NUMELUI MEU¹      (I  – ITALIAN)

Ciudatu-mi nume1  l-aş traduce rânduri ²
Din cartea ce o ai acum în faţă;
Cuibare de lumină ce răsfaţă
Agonizând sonor jilave scânduri. ³

Şi sufletu-mi întors⁴ e o prefaţă:⁵
Citit de e, trădat va fi de gânduri. ⁶
În visu-mi şchiop, ⁷ doar trupul mi-i păgân: duri
Stâlpi de foc l-au ars întreaga-mi viaţă.

Îmbrăţişarea mea e-asemeni lavei
Sau, mai subtil, strânsoarea vie-a avei:⁸
Tu ştii şi singur stau pe mal şi sânger.

Cad pescăruşi ţipând deasupra navei… ⁹
Te-aştept să vii: trăda-vei, timp, trăda-vei ?
Doar versul meu e aripă de înger.¹⁰

SONETUL I¹

¹În penultima versiune a volumului  purta titlul „Sonetul numelui meu”

¹ ciudatu-mi nume  – În „tabelul cronologic” din romanul CICATRICEA se discută despre numele de Strochi (pag.343). El pare a proveni din rusă şi s-ar traduce prin „rânduri” (de carte). Şi varianta „moldovenească”: stropi ⇒ strochi e posibilă. A doua ciudăţenie a numelui (incluzând şi prenumele) este faptul că nici o literă nu se repetă, dacă acceptăm că fonemul ci este diferit de chi. Alte plonjări într-un imaginar lingvistic relevă prezenţa cifrelor 6 (numărul literelor din prenume) (ca cifră de realizare a ipostazelor eului) şi 7 (numărul literelor din nume) (ca cifră a iniţierii), faptul că lucian vine din lumină  (lux) (lucina era zeiţa naşterilor la romani), dar are aceeaşi rădăcină cu lucifer ; lucian strochi s-ar traduce aşadar prin rânduri de lumină (raze) sau stropi de lumină (ploaie de aur). Fantezia cititorului poate completa cu uşurinţă dezvoltările pe aceste teme. (Amintim doar de porumbelul sfânt şi „fiat lux” şi de ploaia de aur -„episodul” Danae). Aş vrea însă ca totul să fie privit ca un joc al imaginarului, ca o invitaţie pentru oricine de a intra în(spre) textul şi decodarea, traducerea numelui său care, aparent, nu-i poate oferi surprize. În fond nu există nume propriu şi nume comun, decât ca invenţie metodologică (şi, în acest caz, justificată) a gramaticienilor.

²rânduri – ca plural, rânduri leagă primul vers (rând) de al doilea (din cartea ce o ai acum în faţă ), oferindu-ne o altă interpretare a(supra) numelui : numele fiind rânduri este (devine) operă, respectiv renume. Fiind operă, el se (auto)distruge. Orice nume tinde să devină anonim, pe măsură ce se clasicizează. Odată distrus, numele poate fi liber, poate înlocui sau cuceri orice obiect (subiect). Reacţia e una reversibilă şi de substituţie, după ce fusese una de inerenţă.

³scânduri –  versurile 3 şi 4 ale sonetului trebuie citite ca un continuum, pentru a fi mai uşor decodate. Curios, complexul de imagini poate fi narat descriptiv: jilavele scânduri pot fi ale unui ponton (debarcader) sau mai degrabă ale unei corăbii. Lumina soarelui, reflectată de valuri se joacă (răsfaţă) pe prora corăbiei; valurile (care sunt şi lumină) se izbesc şi ele de corabie (agonizând sonor). Corabia este un simbol tradiţional al poeziei. Dar corabia are şi un nume, înscris pe trupul ei, nume care poate fi oricare, al oricui, inclusiv al poetului. Iată cum, dintr-un nume, aparent abstract, se poate ajunge la acelaşi nume, dar concret, ca purtător al unui mesaj, al unor destine, al unor speranţe, aparţinând în fapt unui alt obiect.

sufletu-mi întors⁴ – poetul are sufletul „întors”.

⁵prefaţă – al doilea catren modifică unghiul interpretării: existenţa noastră este o carte; sufletul poetului îi scrie acesteia o prefaţă, întorcându-se din călătoria promisă, posibilă. Având acum o identitate precisă, datorită faptului că el este atât abstract (prin nume ), cât şi concret (lumină, val, numele unei corăbii ), sufletul poate fi citit, adică cunoscut. Fiind citit, el poate fi trădat  de

⁶gânduri  -,  raţionalitatea distrugând misterul. Orice distrugere este însă o mutilare; prin urmare chiar visul, ca expresie a libertăţii pure, e

⁷şchiop  – , dar şi în acest caz, doar trupul e păgân. Gândirea înseamnă ardere. În această accepţie, omul nu este altceva decât un condamnat la perpetuă ardere pe rug: „duri / stâlpi de foc l-au ars întreaga-mi viaţă ”. Blestemat să fie fiinţă cugetătoare, omul nu se poate desprinde de cuget, acesta alterându-i toate demersurile existenţiale. Prin urmare, chiar iubirea e afectată de raţiune şi, cum aceasta din urmă este ardere, iubirea va fi întotdeauna tragică: „îmbrăţişarea mea e-asemeni lavei / sau, mai subtil, strânsoarea vie-a

avei⁸ ”. Cuvântul „avă ” e unul foarte important pentru înţelegerea acestui sonet. Avă  înseamnă, desigur, plasă de pescuit. Dar cuvântul ne aminteşte prin sonoritate atât de „ave”, cât şi de „eva”. În plus, el ne obligă să ne reîntoarcem la răcoarea ţărmurilor părăsite în al doilea catren, făcând posibil, logic şi imagistic, ultimul vers al primei terţine: „tu ştii şi singur stau pe mal şi sânger ”, cel mai greu de „tradus” din întregul sonet, pentru că este faliat în trei secvenţe de gândire. Nu vom şti niciodată cine va fi acel tu, ce va şti acel tu (tu poate fi viaţa, muza, propriul eu, iubirea, iubita, cititorul, poezia, propriul nume etc.). Numele  (poetul, omul ) nu poate fi decât singur  în faţa opţiunilor absolute: în faţă – oceanul, în spate – pământul. Malul este, de fapt, cel care separă, dar şi unifică două lumi. Verbul „sânger ”, datorită faptului că nu are desinenţa „ez”, ne duce la un vers celebru al literaturii române: „acolo şezum şi plânsem ”, acolo fiind malul „Vavilonului”. În plus, datorită surprizei (produsă tocmai de această absenţă), el este mult mai dramatic.

Primul vers al ultimei terţine –  „cad pescăruşi ţipând deasupra navei ⁹ ” – are o funcţie de catharsis, producând detaşarea, destinderea. Numele (ca atribut al unei identităţi unice) se va despărţi de el însuşi, pentru că va reprezenta altceva (numele unei nave). Versul are cel puţin trei straturi interpretative: 1) nava semnifică moartea pentru că nimic, nici măcar numele (care e de împrumut), nu e viu pe această corabie. Este un teritoriu al morţii şi, prin funcţia de interdicţie devenită funcţională, păsările aflate deasupra vasului se prăbuşesc moarte, într-un ultim ţipăt; 2) pescăruşul este o pasăre a furtunii, a libertăţii şi a poeziei, replica acvatică a vulturului. Căderea pescăruşilor este de fapt intrarea lor în posesia poeziei, reprezentată de corabie; 3) datorită distanţei dintre ţărm şi navă, zborul pescăruşilor şi jocul lor în jurul navei creează iluzia prăbuşirii; ciudat, verbul „cad” dă o impresie mai mare de prăbuşire, de mai mare viteză descendentă decât alte verbe sinonime. Dante îl foloseşte într-un celebru vers: „ e caddi come corpo morto cade”. Ambiguitatea din versul 11 al sonetului se prelungeşte în versul 13:           „te-aştept să vii: trăda-vei, timp, trăda-vei ? ”, chiar dacă, aparent, identitatea lui tu  devine posibilă: tu este (poate fi) timpul. Lucrurile nu sunt atît de simple pe cât par, dacă analizăm chiar timpul verbelor din vers: prezent-viitor-viitor. Or, viitorul indică o acţiune posibilă, realizabilă. În plus el este dubitativ, marcat chiar grafic astfel. Versul 13 are însă şi o funcţie ascunsă, pregătind o posibilă victorie finală, pentru/prin ultimul vers, prin altenanţa deloc întâmplătoare dintre T şi V iniţiale: „te-aştept să vii : trăda-vei timp, trăda-vei ?”, „T” simbolizând arborele vieţii, iar „V”, viaţa, (coarnele boului, lui „aleph”, când acesta e în viaţă), victoria. Sunt, în vers, sugestii eminesciene din „Sonete”, dar mai ales din celebrul vers: „ mai suna-vei dulce corn ”.

„doar versul meu e aripă de înger¹⁰”- aparent un vers al victoriei, al biruinţei. Cine nu şi-ar dori să fie înger ? Cine nu ar vrea să fie în proximitatea Divinităţii ? Cu toate acestea, versul conţine o remarcă amară, care începe cu acel restrictiv „doar ”. Doar creaţia poate accede la divinitate, numele rămânând comun, anonim, terestru, nereuşind să depăşească contingentul. Dar înger nu există, prin urmare nici aripa de înger, ea fiind un produs al imaginaţiei pure, al fanteziei creatoare. Mai mult chiar, opera (creaţia) este un joc iluzoriu, o irealitate a unei irealităţi, o umbră a umbrei. Sensul este platonician. Există desigur şi un sens pozitiv, poetul ridicându-şi creaţia la nivelul divinului, dar, şi în acest caz, accesul la adevăr, la esenţe, este interzis. Concepţia romantică dădea dreptul versului să fie săpat, încrustat în bronz sau marmură, să învingă timpul. Acum se propune o altă viziune: versul este o irizare, el durează cît poate dura o iluzie, inefabilul. Prin recul, numele poetului este şi el efemer, retrăgându-se fie în anonimat, fie dizolvându-se în creaţie. „Sonetul numelui meu” nu este atât o artă poetică, cât mai ales un patetic examen de conştiinţă.

Ultimul vers conţine însă şi o „semnătură” ascunsă : aripa de înger este una din cele şase ale unui serafim. Dar şase este numărul literelor prenumelui meu. În acelaşi timp, versul conţine şapte  cuvinte, fiind o metaforă nominală, aflată în echilibru perfect: doar versul meu  (3) e (1) aripă de înger (3). Şapte este numărul literelor numelui meu.

Merită, cred, să discutăm puţin despre aceste cifre. Şase marchează în primul rând opoziţia dintre creatură şi creator, într-un echilibru nedefinit. Acest număr reuneşte două complexe de activităţi ternare. Şase este numărul darurilor reciproce şi al antagonismelor, al destinului mistic. El este desăvârşirea potenţială, simbolul grafic a şase triunghiuri echilaterale înscrise într-un cerc (latura triunghiului fiind egală cu raza cercului). Şase este numărul probelor prin care se deosebesc binele şi răul. Cu valoare negativă, şase este numărul păcatului, numărul numelui fiarei, în Apocalipsă : „Cine are pricepere să socotească numele fiarei: căci este nume de om. Şi numărul ei este de şase sute şaizeci şi şase ”. În legătură cu acest aspect, atunci când presimt o primejdie şi vor să avertizeze şi pe alţii de pericol, copiii strigă: „şase”. Numărul şase este întruchiparea omului fizic. În Antichitate, cifra şase îi era consacrată Venerei-Afrodita, zeiţa iubirii trupeşti. Numărul şase este şi numărul hexametrului biblic, numărul creaţiei, numărul mijlocitor dintre Principiu şi manifestare. Lumea a fost creată în şase zile ale spaţiului (patru puncte cardinale, la care se adaugă zenitul şi nadirul). Cubul are şase feţe, fiecărei feţe corespunzându-i una din energiile lumii.  Fiind un cub, şi zarul (ca expresie a hazardului) are tot şase feţe, fiecare din ele fiind numerotată. La chinezi, numărul şase este în primul rând numărul Cerului. Hexagrama qian din Yijing  (carul tras de şase dragoni) reprezintă cerul în acţiune. Influenţele cereşti sunt şase la număr. Grafic, şase se exprimă prin hexagon sau prin steaua cu şase colţuri, formată prin suprapunerea a două triunghiuri echilaterale. La hinduşi, aceasta ar reprezenta pătrunderea lingam-ului în yoni, echilibrul dintre foc şi apă, simbol al tendinţei de creştere (rajas) ce caracterizează manifestarea. Hexagonul stelat este cunoscut ca pecetea lui Solomon sau scutul (steaua) lui David, emblemă a statului Israel, exprimând îmbinarea a două contrarii – un principiu şi imaginea sa răsturnată. Triunghiul cu vârful în sus a fost interpretat ca exprimând natura dumnezeiască a lui Hristos, iar cel cu vârful în jos, natura sa omenească, steaua fiind contopirea acestor două naturi. Steaua cu şase colţuri mai înseamnă şi macrocosmosul sau omul universal, în timp ce steaua cu cinci colţuri reprezintă microcosmosul sau omul obişnuit. Personal, interpretez hexagonul stelat oarecum diferit de interpretările anterioare. Primul triunghi ar fi al divinităţii (cel cu vârful în jos). Divinitatea îşi trimite mesajul său către om. Din varii motive, acesta se îngustează mereu, până când ajunge punctiform (vârful triunghiului), trecând de fiinţa umană. Al doilea triunghi este al omului. Omul aspiră spre divinitate, trimiţându-i acesteia mesajul său. Din diverse motive şi mesajul său se îngustează, astfel că un posibil contact cu divinitatea se poate  realiza numai în micul hexagon (străjuit de cele şase triunghiuri echilaterale mici). Contactul cu divinitatea nu este decât parţial şi, într-un anume fel, nesemnificativ. Concluzia e clară: omul nu este Dumnezeu, nu poate ajunge egalul lui Dumnezeu, pentru simplul motiv că nu se poate întâlni cu acesta, nu se poate înţelege cu acesta. Pentru indienii chorti, urmaşi ai mayaşilor, şase este un număr feminin, în virtutea celor şase revoluţii sinodice ale Lunii, în vreme ce şapte este masculin. Trecerea de la şase la şapte înseamnă trecerea de la manifestare la conştiinţa manifestării. La mayaşi, ziua a şasea aparţine zeilor ploii şi ai furtunii ; este ziua morţii. Animalul tutelar este bufniţa.

Cifra şapte corespunde zilelor săptămânii, celor şapte planete, celor şapte trepte ale desăvârşirii, celor şapte sfere sau trepte cereşti, celor şapte petale ale trandafirului, celor şapte capete ale cobrei de la Angkor, celor şapte ramuri ale copacului cosmic etc. La egipteni, cifra şapte  era un simbol al vieţii veşnice. Fiecare fază lunară durează şapte zile, iar cele patru faze (7×4) alcătuiesc ciclul lunar. Cifra şapte este cifra lui Apollo. Cifra şapte apare în nenumărate tradiţii greceşti : cele şapte Hesperide, cele şapte porţi ale Tebei, cei şapte fii şi şapte fiice ale Niobei, cele şapte corzi ale lirei, cele şapte sfere. Există şapte embleme ale lui Budda. Circumambulaţiile de la Mecca trebuie să cuprindă şapte ocoluri. Hexagrama perfectă cuprinde cifra şapte în centrul ei. Asociind numărul patru – care simbolizează pământul (cu cele patru puncte cardinale) – cu numărul trei – care simbolizează cerul, şapte reprezintă totalitatea universului în mişcare. Tot din aceeaşi asociere, dar cu alte valori (patru fiind cifra perfecţiunii, iar trei cifra înţelepciunii), cifra şapte apare ca fiind cifra iniţierii. Şapte reprezintă de asemenea totalitatea vieţii morale, însumând cele trei virtuţi teologale – credinţa, nădejdea şi dragostea – şi cele patru virtuţi cardinale : prudenţa, cumpătarea, dreptatea şi puterea. Cele şapte culori ale curcubeului (spectrul ROGVAIV) şi cele şapte note diatonice fac din septenar un modulator al vibraţiilor, pe care multe tradiţii primitive le consideră esenţa însăşi a materiei. Şapte este cheia Apocalipsei: şapte biserici, şapte stele, şapte duhuri ale lui Dumnezeu, şapte peceţi, şapte trâmbiţe, şapte capete, şapte pedepse, şapte potire, şapte împărăţii.  Şapte sunt şi cerurile din budism.  Avicena îi descrie pe cei Şapte Arhangheli căpetenii ai celor şapte ceruri, care sunt cei şapte Paznici din Cartea lui Enoh şi corespund celor şapte Rishi din Vede. Aceştia sălăşluiesc în cele şapte stele ale Ursei Mari, stele pe care chinezii le asociază celor şapte orificii ale trupului şi celor şapte deschizături ale inimii. Lampa roşie a societăţilor secrete chineze are şapte braţe, întocmai precum candelabrul evreilor. Yoga cunoaşte şapte centri subtili ai omului. Potrivit lui Abu Ya` qub, Formele spirituale şi-au aflat manifestarea prin cele şapte litere supreme, care sunt cele şapte Minţi, cei şapte heruvimi. Şapte, numărul Cerului, este după Dante şi numărul sferelor planetare, cărora catarii făceau să le corespundă cele şapte arte liberale. Venind pe lume, Budda a măsurat universul făcând câte şapte paşi în fiecare din cele patru direcţii. Dumnezeu are, după Zaharia, şapte  ochi. Şapte este cheia Evangheliei după Ioan : şapte  săptămâni, şapte  minuni,  Hristos spune de şapte ori „Eu sunt.” Cifra şapte revine de patruzeci de ori în Apocalipsă. Odihna din ziua a şaptea  marchează legământul dintre Dumnezeu şi Om. Numărul şapte  reprezintă şi partea, căci munca se face pe părţi; numai odihna înseamnă întregul, căci desemnează perfecţiunea. După Talmud, pentru evrei numărul şapte era şi un simbol al totalităţii umane, deopotrivă masculină  şi feminină : Adam, în ceasurile primei sale zile capătă existenţa în ceasul al patrulea ; la ceasul al şaptelea, el capătă o tovarăşă, adică se dedublează în Adam şi Eva.  Să mai observăm că ADAM (în traducere: bărbat, pământ ) e compus din patru litere, iar EVA (în traducere: femeie, viaţă ) din trei litere. Sau, altfel citit, numele lor compus ADAMEVA, are patru vocale şi trei consoane. În Islam, şapte este un număr fast, un simbol al desăvârşirii. Să adăugăm şi cele şapte versete din Fatiha (surata cu care se deschide Coranul, cele şapte litere neîntrebuinţate ale alfabetului arab (care au căzut sub masă), cele şapte cuvinte ce alcătuiau profesiunea de credinţă musulmană (Sahada ) etc. Cele şapte  porţi ale raiului se deschid dinaintea mamei a şapte fiice. Se crede că sufletul mortului rămâne în preajma mormântului vreme de şapte zile. Fiziologia mistică, propria sufismului iranian, se bazează tot pe septenat. Unii autori, de exemplu Semnani, deosebesc şapte organe (sau învelişuri) subtile, care întruchipează fiecare, în microcosmosul uman, câte un profet. Fiecăreia dintre aceste învelişuri subtile îi corespunde câte o culoare: negru mat pentru Adam ; albastru pentru Noe ; roşu pentru Avraam ; alb pentru Moise ; galben pentru David ; negru luminos  pentru Iisus ; verde pentru Mohammed. La mayaşi, ziua a şaptea, mijlocul diviziunii de treisprezece zile, stă sub semnul jaguarului, întruchipare zoomorfă a forţelor lăuntrice ale pământului. Zeul-Şapte este un zeu agrar, fiind legat de fenomenul astronomic al trecerii soarelui pe la zenit, fenomen care marchează venirea anotimpului ploios. Zeiţa-Şapte, numită şi Şapte Şerpi sau Şapte Ştiuleţi, care stă în mijlocul seriei 1-13, simbolizează inima omului şi a porumbului. La Cuzco, în templul lui Coricancha, în care era rezumat întreg panteonul incaş, pe un perete, lângă arborele cosmic, apare un desen reprezentînd şapte ochi numiţi ochii a toate câte sunt. Şapte este şi expresia Cuvântului Desăvârşit şi deci a unităţii originare. În basme şi legende, numărul şapte ar exprima cele şapte stări ale materiei, cele şapte stări ale conştiinţei, cele şapte etape ale evoluţiei: 1) conştiinţa corpului fizic ; 2) conştiinţa emoţiei ; 3) conştiinţa inteligenţei ; 4) conştiinţa intuiţiei ; 5) conştiinţa spiritualităţii ; 6) conştiinţa voinţei ; 7) conştiinţa vieţii.

În ceea ce mă priveşte, m-am născut în a şaptea zi a săptămânii (duminica), în luna a şaptea (iulie), la ora doisprezece (doisprezece e o cifră perfectă, obţinută din înmulţirea lui trei cu patru sau din adunarea lui cinci (cifra actului, a atmanului) cu şapte (cifra iniţierii ). (Pentru toată această simbolistică a cifrelor şase şi şapte am citat din „Dicţionarul de simboluri” a lui Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant (vol. III, literele P-Z), din care voi cita şi cu alte ocazii). Cu titlu de amuzament, vă propun şi cartea lui Gladys Lobos „Numerologia magică”, Editura Elit, unde numărul e pus sub semnul „vibraţiei”. Am făcut acest lung drum prin lumea numerelor pentru a arăta că unele valori simbolice, numerice, nu sunt întâmplătoare, că numerele sunt „ţinute sub control” (nu în sens pitagoreic pur, desigur), că există un raport direct între litere şi cifre, între nume şi numere. Nimic nu este întâmplător, totul este întâmplător.