SONETUL SONETULUI¹ (IV – italian)

Pentru poem un vers² (îi e corsetul³)
Şi rima-mbrăţişată (sulimanul)⁴.
Un rând a pus un rid (sau poate anul)
Pe-obrazul foii (gânditor) poetul⁵.

Ca un sărut fugar (aşa-i sonetul⁶),
O barcă ce-a muşcat nisip (limanul⁷),
Oglindă mişcătoare (pelicanul
Îşi netezeşte grijuliu penetul⁸).

O viaţă deci întreagă (ce palpită⁹)
Cristalizată-n cuburi (de pirită¹⁰)
Şi vineţi colţi sălbatici (de ametist¹¹).

Larvă celestă¹², cheag de cuvinte¹³ (chist¹⁴)
Mătase  verde¹⁵, urmă (de copită)¹⁶:
Dar¹⁷  ochii-şi beau lumină¹⁸  (logodită)¹⁹.

SONETUL IV¹

¹ În penultima versiune s-a numit „Sonetul sonetului”.

² pentru poem un vers – dacă în primele trei sonete era vorba de elementele ideatice ale operei: nume (autor) – idee (conţinutul operei) – inefabil (alcătuirea secretă, „obscură” a operei), acest al patrulea sonet încearcă să surprindă creaţia în diacronia ei, în chiar devenirea ei. Ideea fundamentală a acestui sonet este aceea că sonetul se construieşte singur. Se impun totuşi câteva precizări în legătură cu sonetul. Termenul provine din franceză: „sonnet ”,  fiind adus în acestă limbă din italiană şi anume din sonetto – „ton mic, sonet”. În italiană provine din latinescul „sonare” (a suna ). Iniţial, în provensală sonnet  denumea un text recitat şi/sau cântat , acompaniat de instrumente muzicale. Orice sonet are 14 versuri, scrise în endecasilab (în română, italiană, spaniolă), în alexandrin (12 silabe) (în franceză) sau în decasilab (în engleză). Rima sonetului clasic sau regular  este îmbrăţişată în catrene (abba / baab) ; în terţine (terţete), rima este în variaţie liberă, deşi putem vorbi şi aici de o formulă de rimă clasică: cdc / dcd. În sonet există regula ca nici un cuvânt să nu se repete (cu excepţia elementelor de legătură: prepoziţii, conjuncţii, verbe auxiliare). Ultimul vers trebuie să fie conclusiv, sintetic, sau, în cazuri mai rare, să contrazică ideatic, antitetic,  conţinutul de până atunci al sonetului. Sonetul apare la început la curtea din Palermo a lui Frederic al II-lea, regele Siciliei, el însuşi poet remarcabil, în secolul al XIII-lea, avându-şi originea în folclorul sicilian încă din secolele X-XI (sonetul are, deci, peste o mie de ani !) şi se desăvârşeşte sub influenţe arabe şi provensale. Sonetul este ilustrat între alţii de trubadurii Jacopo da Lentini, Pier delle Vigne (secolul XIII), din celebra „şcoală siciliană”, apoi de Dante, Petrarca, Leonardo da Vinci, Michelangelo etc. (Merită să zăbovim puţin asupra vieţii şi operei părinţilor sonetului. Giacomo (Jacopo) da Lentini este considerat creatorul sonetului. A fost notar al curţii imperiale a lui Frederic al II-lea, activitatea sa poetică înscriindu-se între 1233 şi 1240 (şapte ani !). Iniţiază transpunerea în graiul insulei a temelor liricii provensale. Dante îl numeşte familiar „notarul”. Moare în 1250 (cu exact 700 de ani înainte de naşterea lui Eminescu), lăsând o operă care însumează 40 de poezii. (Toate informaţiile despre părinţii sonetului le reproduc din halucinanta carte a lui Teodor Boşca, Poezia trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor şi a minnesangerilor, apărută la Editura Dacia din Cluj-Napoca, în 1980. (Cu ilustraţii de Emil Chendea). Tot lui Teodor Boşca îi aparţin şi traducerile versurilor). Să ilustrăm cu versuri memoria ilustrului nostru lampadofor : Temente – so’ e non ho confortamento, / poi valimento – no’m da, ma pesanza, / e fallami di tutti suo’ convente. ( Şi sânt mâhnit şi-adânc înfricoşat, / şi-s apăsat, şi nu-mi dă-mbărbătare / şi neagă tot ce mi-a făgăduit.). Rinaldo d’Aquino rămâne în istoria literaturii printr-o poezie prin care se exprimă jalea unei doamne la plecarea în cruciadă a iubitului ei. Reproducem câteva versuri : „Le navi so’ a le celle : / in bon’or possan andare, / e lo mio amor con elle, / e la gente che v’ha andare ! / O padre criatore, / a porto lo conduce, / che vanno a servidore / per la tua santa Cruce. // Pero to priego, Dolcetto, / che sai la pena mia, / che men facie un sonetto / e mandilo in Soria, / ch’io non posso abentare / la nostre ne la dia.” ( Stau navele sub vele / şi vor porni de-ndată ; / iubitul mi-e cu ele, / plecînd cu-o-ntreagă ceată. / O, Ziditor şi Tată, / Spre ţel condu-i în cale, / căci merg ca să se bată / de dragul crucii Tale. // Dolcetto, te rog tare, / căci ştii cât pătimesc : / fă-mi un sonet, pe care / spre Siria-l pornesc ; / căci n-aflu alinare, /  de-i noapte, sau de-i zi…). Să remarcăm două lucruri: faptul că exista, încă din secolul al XIII-lea, o conştiinţă a sonetului şi a valorii sale „terapeutice” şi că sonetul, o poezie atât de precisă, de geometrică, nu s-a născut în Nord, ci în Sud. Dante vorbeşte frumos de Pier de la Vigna în Infernul ,: „Si col dolce dir m’adeschi, / ch’i’ non posso tacere ; e voi non gravi / perch’io un poco a ragionar m’inveschi. / Io son colui che tenni ambo le chiavi / del cor di Federigo, e che le volsi, / serrando e diserrando, si soavi, / che dal secreto suo quasi ogn’uom tolsi ; / fede portai al glorioso offizio, / tanto ch’i’ ne perde’ li sonni e’ polsi. /” (Atît de dulce-n grai mi te rosteşti, / că nu pot pune gurii mele frînă ; / iertare deci de-oi întîrzia-n poveşti. / Eu sunt acela ce-am avut pe mână / a inimii lui Federico chei / şi le-am sucit astfel ca să rămână / departe toţi de tainiţele ei ;  / slujit-am tronul cu credinţă-orbească / şi m-am spetit muncind în anii grei.- Traducere de Eta Boeriu). Dacă Pier de la Vigna  s-a sinucis în închisoare, zdrobindu-şi capul de perete, nerezistând torturilor şi mai ales acuzaţiilor nedrepte de trădare, Giacomino Pugliese va fi ucis în 1266, fiind acuzat că şi-ar fi trădat împăratul, trecând de partea papei. Iată că şi sonetul îşi are sfinţii săi martiri, chiar de la începuturi. Treptat, sonetul urcă spre nord, prin Guittone d’Arezzo, Bonaguinta di Ricomo Orbicciani,  Chiaro Davanzati, Compiuta Donzella, Cecco Angiolieri, Guido Guinizelli, Guido Cavalcanti, una dintre cele mai strălucite minţi ale timpului său, cel căruia Dante îi dedică scrierea sa „Viaţa nouă”, iar Boccaccio îl face eroul uneia din celebrele sale povestiri din Decameronul. Să încheiem acest periplu din Sicilia pînă în Bologna sau Florenţa, cu două terţine din Cavalcanti : „Non si poria contar la sua piagenza, / ch’a le’ s’inchin’ ogni gentil vertute, / e la beltate per sua dea la mostra. // Non fu si alta gia la mente nostra / e non si pose’n noi tanta salute, / che propriamente n’avian canoscenza.” (Nu-ncape-n grai întreaga-i strălucire, / când fiece virtute i se-nchină / şi frumuseţea zee-şi află-n ea. // Dar mintea noastră-i joasă şi prea grea, / şi-n noi atâtea haruri nu se-mbină, / ca s-o cunoaştem cu desăvârşire. Traducere de Teodor Boşca.) Dar aventura sonetului este şi una interioară. În secolul al XIII-lea, chiar la Petrarca, sonetul este alcătuit din două strofe, o octavă şi o sextină, cu două mişcări diferite: prima, mai amplă, gravă, lentă, iar cea de a doua, mai vie şi mai variată. Există foarte multe tipuri de sonete, din care amintim doar câteva mai importante: sonetul retrogradus, care are fiecare vers cu un înţeles unitar, putând fi citit şi de jos în sus, asemeni glossei ; sonetul inversat cu terţetele înaintea catrenelor; sonetul dublu; sonetul glossă (la Tudor George). Peste 300 de autori români au scris sonete, primele sonete în limba română aparţinându-i lui Gheorghe Asachi. S-a preferat în general sonetul italian, cu o excepţie notabilă: Vasile Voiculescu.

³ corsetul – sonetul este o poezie de formă fixă, cu reguli extrem de severe, după cum s-a văzut în nota precedentă. Or tocmai acest corset, care obligă ideea (conţinutul) să ia forma dorită, perfectă, este căutat de către autor. Canonul este acela care determină, în cele din urmă, diferenţa de valoare.

⁴  sulimanul – rima îmbrăţişată este asemeni unui fard pus pe un obraz: dacă este corect aplicat, el va spori frumuseţea naturală; dacă nu, va urâţi şi mai mult faţa, imaginea, obţinându-se efectul contrar. Autorul crede deci în natura naturală sau divină a sonetului: poetul nu face altceva decât să încerce să fardeze o metarealitate, să-i sporească frumuseţea, să corecteze natura imperfectă, atunci când este cazul.

⁵ poetul – versurile 3 şi 4 trebuie citite ca un continuum : un rând a pus un rid (sau poate anul) / pe-obrazul foii (gânditor) poetul. Parantezele îşi au aici rostul lor: intervenţia poetului este ezitantă din două motive principale: în primul rând, pentru că se confruntă cu o creaţie divină  şi nu ştie dacă are dreptul, moral şi artistic, să intervină în această creaţie şi, în al doilea rând, pentru că soluţiile găsite nu sunt întotdeauna definitive, poetul propunând doar o variantă, dintre atâtea posibile. Textul este ambiguu: nu ştim dacă un rând (vers) a pus un rid pe obrazul foii (sau, un an  pe o pagină a timpului, sugerându-se eternitatea sonetului, deci a creaţiei poetice) sau dacă, dimpotrivă, timpul (anul ) devenit concret prin rid (aşa cum, pentru un arbore, avem cercurile de creştere) nu pune (scrie, desenează, pictează, ciopleşte, zgârie etc.) un rând, sonetul fiind în acest caz un răboj.

⁶ (aşa-i sonetul) – al doilea catren este o amplă enumerare de metafore şi comparaţii nominale, în scopul definirii sonetului. Fiind un produs inefabil, sonetul nu poate fi definit decât analogic: prea multele aproximări nu restrâng în acest caz domeniul de definire, ceea ce îşi şi doreşte poetul. Sonetul va fi act erotic neconsumat; sărutul e cel mult o pecete a unei promisiuni; un eşec asumat, prin consemnare (barca îşi (con)semnează prin muşcătură prezenţa pe ţărm, limanul7 fiind şi salvare) ; oglindă mişcătoare (şi deci fidel-infidelă); pelicanul este pasărea sacrificiului, dar şi a scrierii, chiar dacă acum nu este surprins acest act, ci pregătirea lui, preludiul, pasărea netezindu-şi penetul 8.

⁹ (ce palpită) – sonetul este legat la origini de sunet. După indieni, sunetul se află la originea cosmosului. Dacă cuvântul, verbul  (Vâk ) naşte universul, aceasta  se produce ca efect al vibraţiilor ritmice ale sunetului original, primordial (nâda ). Nâda este manifestarea sunetului (shabda ), a calităţii sonore, care corespunde elementului ether (âkâsha ) (Rig -Veda). Sonetul este deci un sunet primordial, care naşte viaţă, chiar dacă această viaţă poate fi numai una a creaţiei.

¹⁰ (de pirită) – pirita cupriferă  cristalizează în cuburi de culoare aurie (fiind adesea confundată cu aurul). Sonetul prinde acum volum, după ce a prins contur. Mai mult, întrucât cristalizarea nu este una perfectă (cuburile întrepătrunzându-se unele în altele) ni se sugerează imagistic, existenţa variantelor, interpretărilor, existenţa unor versuri-polip etc.

¹¹ (de ametist) – ne aflăm în regnul geologic, în lumea formelor eterne. Ametistul este un cristal de cuarţ, impur, cu o culoare variabilă, de la roz pal până la violet intens. Popular, curent, ametistul se mai numeşte şi diamant de Maramureş.  Ca formă, el poate fi considerat şi ca o piramidă triunghiulară (având ca bază un hexagon). Ne aflăm, după cum se remarcă lesne, în lumea triunghiului.

Ultimul terţet dă câteva definiţii metaforice sonetului considerat pe rând:

¹² larvă celestă  – (larva – ideea de viu şi de increat, aflat în metamorfoză, dar şi celestă – un principiu divin şi universal),

¹³ cheag de cuvinte – o metaforă obsedantă a autorului, care consideră cuvântul un hematom al durerii,

¹⁴ chist – într-o lume normală, sonetul este o abatere de la normă (v. E. Coseriu), o aberaţie, aşa cum chistul este o aberaţie anatomică.

¹⁵ mătase verde – formulare voit ambiguă: mătasea verde poate fi mătasea chinezească, cea adusă pe drumul mătăsii (aşa cum, sonetul, ca produs finit este adus pe drumul cuvântului, al versului) sau mătasea broaştei.

¹⁶ urmă (de copită) – din nou o formulare ambiguă: urma de copită poate fi o urmă a unui animal, o amprentă a acestuia, (aşa cum şi sonetul îşi are o amprentă unică, vizibilă, în albul hârtiei), sau poate fi un element de basm (cazul copilului, care bea apă din urma unui cerb şi se transformă într-un asemenea erbivor).

¹⁷ dar –  conjuncţie adversativă, neinterzicând, dimpotrivă, legând cele afirmate anterior.

¹⁸ ochii-şi beau lumină – sonetul este cel care se oferă cititorului, dar după ce a băut lumina cuvântului.

¹⁹ logodită – logodna presupune, ca orice legătură, ideea de cuplu. Lumina logodită este atât lumina din lumină, cât şi lumina (aura) sonetului, iluminat de autor, de cititor, de cuvânt, de propria sa lumină interioară.