SONETUL  MIRELUI1 (VI-ITALIAN)

Lumina crudă-n ochii tăi se strânge:²
Pentru iubire-i ultimă cascadă…³
În mână port un trandafir⁴ sau spadă⁵
Sau, altfel spus, un evantai de sânge.⁶

Trădării i-am căzut şi eu azi pradă:⁷
O lume poate ura ta constrânge.⁸
În mine-ngenunchiată piatră plânge⁹
Şi versu-mi trist e tragică dovadă.¹⁰

Mai pot aprinde-o lacrimă plăpândă,¹¹
Mai vrea privirii-un zâmbet să se vândă
Şi simţurile treze sta la pândă.¹²

Săgeţii firii 13 sunt, umil, străpunsul,¹⁴
Chiar dacă timpul n-a citit răspunsul:¹⁵
Speranţei,¹⁶ mire,¹⁷ prin cuvânt¹⁸, sunt unsul.¹⁹

SONETUL VI¹

¹ În penultima versiune s-a numit „Sonetul mirelui”. Unul dintre cele mai ermetice, dar şi dintre cele mai frumoase sonete, după cum se va vedea.

² lumina crudă-n ochii tăi se strânge – un vers dificil, deoarece nu putem şti ce este „lumina crudă”: ar putea fi lumina virginală ; o lumină prea puternică (expresia există în limba română); o lumină antagonică faţă de lumina lină ; sau, pur şi simplu, o lumină crudă, plină de ură. O a doua dificultate o constituie verbul reflexiv „se strânge”. Categoric, el este legat de lumină, dar asta doar gramatical, întrucât, imagistic, se strâng şi ochii, care, la rândul lor, strâng lumina. Şi ce înseamnă, până la urmă, lumină crudă strânsă în ochi ? Deocamdată e prematur de răspuns la această întrebare. Oricum, versul conţine o remarcă a unui eu către un tu  poetic.

³ pentru iubire-i ultimă cascadă – un vers şi mai misterios. Să fie vorba de un sonet de iubire ? În acest caz, ultima cascadă poate însemna lumina frântă de împotrivirea trupului iubitei (rotunjimile trupului formează cascade de lumini); ultima cascadă este lumina crudă din ochi: acolo începe şi sfârşeşte orice iubire.

⁴ un trandafir – trandafirul este un simbol al infinitului, al iubirii (dacă este roşu), al geloziei (dacă este galben), al speranţei. El este şi un simbol sexual pur (feminin); o floare a iniţierii ; o floare a heraldicii. (v. războiul celor două Roze). În mitologia indiană roza cosmică Triparasundarî este o expresie a frumuseţii Mamei divine. Trandafirul este o cupă a vieţii, a sufletului, a inimii, a dragostei. Este o mandala şi este considerată un centru mistic. Roza este pentru Occident ceea ce este lotusul pentru Orient şi porumbul pentru America de Sud şi Centrală. În iconografia creştină, trandafirul este cupa în care se strânge sângele lui Christos ; petalele sale pot fi picături din sângele Mântuitorului. Simbolul Roz –crucienilor  este compus din cinci trandafiri, unul în centru şi ceilalţi pe fiecare din braţele crucii. Roza mistică e roza litaniilor creştine, simbol al Fecioarei. Trandafirul de aur  este un simbol al creşterii puterii şi instrucţiei spirituale, dar şi un simbol al învierii şi al imortalităţii. La Saadi din Şiraz trandafirul este un simbol al contemplaţiei. Cicatricile sunt comparate cu două roze de către  Abd Ul Kadir Gilani. La greci, trandafirul era o floare albă, dar, după rănirea mortală a lui Adonis, protejatul Afroditei, aceasta s-a înţepat cu un spin şi a picurat din sângele ei pe floare, colorând-o. Ca simbol al regenerării, trandafirii se depun pe morminte (anticii numeau această ceremonie rosalia) (în luna mai). Hecate, zeiţa Infernului este câteodată reprezentată încinsă cu o ghirlandă de trandafiri cu cinci petale. Amorul paradisiac este, după Dante, comparat cu centrul unei roze. Trandafirul este floarea barocului, datorită învoltului (v. Blaga). Este şi floarea preferată a alchimiştilor. În fine, trandafirul albastru este simbolul imposibilului. Pentru a reveni la text: iubitul poartă în mână un trandafir sau o spadă. Aparent, ele sunt simboluri din recuzita cavalerului medieval. În realitate, avem de a face cu simboluri antagonice.  

⁵ spadă – spada este un simbol al vitejiei şi al puterii ; emblemă regală la japonezi, khmeri şi hani. Asociată cu balanţa (sau cumpăna), ea evocă dreptatea : desparte binele de rău, loveşte vinovatul. Spada este şi simbolul războiului sfânt (sau al unui război interior). Este un simbol al Verbului, al Cuvântului. Khitab-ul musulman ţine în mână o spadă de lemn în timpul predicii; Apocalipsa descrie o spadă cu două tăişuri ieşind din gura verbului. Tăişurile pot fi bărbătesc şi femeiesc (după cum se afirmă în textele arabe): deci un simbol sexual. Forma sa sugerează de asemenea un simbol sexual (masculin). (Spada împunge). Spada este atât lumina şi cât şi fulgerul : lama ei străluminează, fiind o bucată din crucea de lumină (fiind ea însăşi o cruce). Spada japoneză sfântă provine din fulger. Spada jertfitorului vedic este trăsnetul lui Indra, deci focul. Îngerii care l-au alungat pe Adam aveau spade de foc. La alchimişti, spada filozofilor este focul din athanor. Spada strălucitoare a lui Vishnu este simbolul cunoaşterii pure şi a distrugerii ignoranţei. Spada este şi o rază a Soarelui (Apocalipsa). În China, trigrama II, care corespunde soarelui, corespunde de asemenea şi cu fulgerul şi spada. Spada este şi în legătură cu apa şi cu balaurul : călirea lamei este căsătoria dintre apă şi foc; fiind foc, ea a fost atrasă de apă. În China, spadele se aruncă singure în apă, unde se transformă în balauri strălucitori; spadele împlântate în pământ dau naştere unor izvoare. Fulgerul este legat de apariţia (căderea) ploii. Spada se poate căli şi în sânge (magrebienii cred chiar că sângele este mai bun decât apa. S-ar putea să fie vorba şi de credinţa că, fiind o dată victorioasă, spada se va întări permanent cu fiecare victorie). Spada este şi un simbol axial şi polar : aşa este spada care se identifică cu axa balanţei. În China, spada, simbol al puterii imperiale, era arma Centrului. China se numeşte de fapt Chung hua (adică Puterea centrală). La sciţi, axa lumii şi activitatea cerească erau reprezentate printr-o spadă înfiptă în vârful unui munte. În tradiţiile creştine, spada este o armă nobilă, a cavalerilor şi a eroilor creştini. Consacrarea cavalerilor se făcea prin atingerea cu spada a umerilor acestora; acelaşi lucru se întâmpla, cel mai adesea chiar pe câmpul de luptă, cu nobilii, aceştia primind noi privilegii pentru vitejia probată în luptă. În Cântecele de gestă, Roland, Olivier, Turpin, Carol cel Mare, Ganelon şi Emirul Balidant au săbii individualizate purtând fiecare un nume: Joyese, Durandal, Hauteclaire, Corte, Bantraine, Musaguine etc. Cuvântul, elocinţa sunt uneori desemnate prin spadă, căci limba are, ca şi spada, două tăişuri. Spada mai e numită metaforic „fiara care nu se satură niciodată de sânge”, „pasărea cu ciocul de fier, plin întotdeauna de sânge”.

⁶ un evantai de sânge – evantaiul este un simbol al sacrificiului ritual, un atribut al lui Vishnu, pentru că serveşte la aţâţarea focului. El este o emblemă a demnităţii regale, în Africa şi Asia. În romanul Si Youji sunt menţionate evantaie care nu numai că provoacă focul, dar şi îl şi sting şi care, în plus, stârnesc ploaia şi vântul. Evantaiul este un simbol al păsării, ca instrument de eliberare a formei, ca simbol al zborului (coada porumbelului este un evantai). Evantaiul este şi o pavăză împotriva influenţelor dăunătoare: atât ca simbol al vânturilor (sunt şi vânturi rele, aducătoare de boli), dar şi ca paravan (aşezat în faţa feţei, cea mai expusă parte a corpului şi a gurii, cea care poate emana influenţe nefaste). În acelaşi timp, evantaiul este o panoramă esenţializată (este pictat, dar pictura se poate strânge odată cu evantaiul). În fine, evantaiul este şi un simbol sexual, având acelaşi rol cu paravanul, ascunzând de priviri indiscrete o realitate ce nu trebuie cunoscută şi consumată decât în doi. Toată această simbolistică, a celor trei elemente: trandafir, spadă şi evantai poate să deruteze, prin multiplele sensuri şi sinapse ce se pot realiza. (v. şi Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant. Dicţionar de simboluri. Vol.  I-III, Bucureşti, Editura Artemis, 1994, 1995). Să reţinem doar două interpretări: una legată de simbolistica sexuală şi cealaltă, mult mai interesantă, de mişcare : spada este un evantai de sânge. Un obiect static ne relevă extraordinarul dinamism al unui alt obiect static: spada fulgeră roşiatic prin faţa posibilei victime, deja rănite, ca un evantai de sânge, descompunând mişcarea. Sau este vorba de fascinaţia sexuală produsă de o coadă de păun sau de curcan (numai că acolo dominanta este albastrul sau negrul) ?

⁷ pradă – imposibil de decodat  acest vers: cine a trădat ? Cine vorbeşte în fond ? Mirele ?

⁸ constrânge – prin conţinutul său semantic, verbul a constrânge  cere obligatoriu un complement direct şi unul indirect; în cazul de faţă, complementul direct se află în poziţie de subiect, la mare distanţă de verb; în plus, lipseşte complementul indirect; de aici rezultă un discurs ezitant şi eliptic.

⁹ în mine-ngenunchiată piatră plânge – vers frumos, dar care nu lămureşte prea mult lucrurile: să fie sufletul de piatră al mirelui înduioşat de vederea miresei (iubitei) ? Iubita să fie o statuie care plânge ?  Să fie amintirea morţii viitoare, iubirea fiind un „pseudonim al morţii”, iar piatra îngenunchiată să fie un înger funerar ?

¹⁰ şi versu-mi trist e tragică dovadă – întreg al doilea catren al acest sonet este misterios : versul trist este o tragică dovadă. A cui dovadă ? A morţii, versul fiind cel de pe piatra funerară, un epitaf ? Dovada faptului că scrisul, chiar dacă este de origine divină, nu poate substitui dragostea ?

¹¹ aprinde-o lacrimă plăpândă – două par a fi interpretările posibile ale acestui vers: orice lacrimă pare a fi un foc, dacă este luminată de o rază şi lacrima plăpândă aprinsă este lumina unei candele. Se remarcă pendularea între virginal şi funerar, între o iubire care se va consuma şi fizic (noaptea nunţii) şi între amintirea unei iubiri. Marii poeţi ai lumii au avut intuiţia de a prezenta doar iubiri sau iubite defuncte, ferindu-le de efemer, nemurindu-le (vezi Julieta, Desdemona, Laura, Beatrice).

¹² şi simţurile treze sta la pândă – un vers care spune multe, fără să mărturisească nimic.

¹³ săgeţii firii – dacă acceptăm varianta sonetului erotic, atunci e vorba evident de Eros (Cupidon).

¹⁴ străpunsul – adică cel care a primit şi a acceptat mesajul erotic.

¹⁵ timpul n-a citit răspunsul – răspunsul poate fi al vieţii sau al dragostei.

¹⁶ speranţei – în trinitatea slavă Vera, Nadejda şi Liubov, (Adevăr (Credinţă), Speranţă şi Dragoste),  speranţa ocupă locul central.

¹⁷ mire – este desigur cuvântul cheie al întregului sonet. Mirele este un împărat, deci un stăpânitor al lumii. El este, în acelaşi timp, cel care îşi iniţiază mireasa în taina sfântă a căsătoriei. El este unsul speranţei.

¹⁸ prin cuvânt – . Sonetul poate fi un asemenea cuvânt. Sau Logosul.

¹⁹ sunt unsul – Mirele deţine, pe lângă taina căsătoriei şi taina mirungerii, fiind pentru o zi şi o noapte împărat. Scrisul este o curgere, dar şi o ungere, fiind de origine divină şi, indiferent de suport, un lichid (cerneală, tuş, sânge etc.).

Acest sonet poate fi o declaraţie de dragoste a Mirelui; poate fi descrierea unui act de dragoste petrecut între tinerii căsătoriţi (o descriere în poezie, nu una în proză); poate fi mărturisirea faptului că scrierea este singura mireasă a mirelui poet (fructul dragostei dintre poet şi scriere fiind sonetul). Sunt posibile, desigur şi alte interpretări. Oricum, din cele 26 de sonete, acest sonet este cel mai misterios şi mai greu de analizat.

Lucian Strochi