Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul prinţului negru (VII-italian)

Lucian Strochi - Sonetul printului negruSONETUL  PRINŢULUI NEGRU1  (VII-ITALIAN)

Mi-e sângele coclit2,  ducând povara
De-alese neamuri, seminţii păgâne.3
În gânduri vin, de-aceea, să se-ngâne
Blestem şi-alint, cântarea şi ocara.4

Icoane arse-mi sunt de-atunci stăpâne,5
Iar braţul ros de-atâtea lupte:6 nara7
Adulmecă din trestii prada, fiara,8
Dar somnul poartă amintiri de zâne.9

Se-nvălmăşesc banchete10  şi turnire,11
Tocite cărţi12 în turn de mănăstire,13
Castele,14 munţi,15 câmpiile asire,16

Fiorduri clare,17 râuri, lacrimă18 şi ştire,19
Amant tăcut,20 logodnic,21 frate,22 mire23
Şi toate – aşteaptă-n versuri mântuire.24

SONETUL VII1

1 În penultima versiune s-a numit „Sonetul prinţului negru”.

2 sângele coclit – cocleala  este un carbonat bazic de cupru, de culoare verde, cu un gust extrem de neplăcut, toxic. Sintagma sânge coclit  mi-a venit, în copilărie, din două direcţii: prima, atunci când am auzit expresia sânge albastru. Am luat această expresie ad litteram şi mă întrebam cum de poate exista, la un om, un asemenea sânge. Mi s-a explicat că e un sânge nobil, că e o expresie, dar că, de fapt, şi nobilii au sângele tot roşu. Curios, dar, pe atunci, credeam că a avea sânge albastru  este un defect, nu o calitate; a doua impresie (direcţie) mi-a fost dată de tulpinile florilor pe care le rupeam: îmi lăsau în mână un soi de sânge verde. În fine, în anii din urmă, suferind de o dislipidemie, la/pentru analize mi se recolta un sânge aproape negru. De aici, din diferitele culori pe care le poate avea sângele, s-a născut sonetul VII. Coclit  se asociază sonor şi cu clocit. Impresia este de ceva prea vechi, lăsat (uitat) prea multă vreme,  fără vreo utilizare.

3 de-alese neamuri, seminţii păgâne – un sânge vechi  este un sânge obosit, încărcat de prea multe amintiri, chiar dacă el a fost purtat de neamuri alese sau de conducători ai unor seminţii păgâne.

4 blestem şi-alint, cântarea şi ocara – există, la multe popoare, credinţa că sângele vorbeşte. Nu mă refer, desigur, la sângele prelevat ca probă judiciară, la gene, la amprente etc. Sângele vorbeşte: trebuie doar să ştii să-l asculţi. O spune impresionant Shakespeare; o spune inspirat şi Lucian Blaga, în câteva poeme. Există şi expresia glasul sângelui.

5 stăpâne – sângele nu vorbeşte numai cu/prin cuvinte, ci şi prin imagini. Icoanele arse care sunt stăpânele imaginaţiei poetice (poetului); provin tocmai dintr-o prea veche memorie, atât de veche, încât dispar şi contururile, nu doar culoarea, cea care se estompează prima. Amintirea este, desigur, temporală ; ea funcţionează şi spaţial, întocmai ca depărtarea şi apropierea de un obiect de un alt obiect.

6 braţul ros de-atâtea lupte – un obiect îndelung întrebuinţat se toceşte, se roade. Metafora din text extinde această calitate nu doar asupra tăişului spadei, ci chiar asupra braţului.

7 nara – evident, o sinecdocă. Nara reprezintă aşteptarea. În poemul meu  Marele câine, nara era luna, ecoul  ei.

8 fiara – din nou ambiguitate. Nu ştim dacă nara este a vânătorului sau a vânatului (sau a vânătorului devenit vânat).

9 somnul poartă amintiri de zâne – somnul înseamnă vis, iar visul derulează şi imagini feerice, cum ar fi cele oferite de zâne.

10 se-nvălmăşesc banchete – verbul reflexiv a se învălmăşi, pus la prezent, (deci având un sens activ puternic), leagă nu mai puţin de cinci versuri ale sonetului. (Reamintesc că cinci este cifra actului, a atman – ului adică). Sângele este depozitarul tuturor amintirilor trecutelor vieţi. Prin experienţe proprii, dar şi prin repetate căsătorii (deci prin sânge de împrumut), sângele se îmbogăţeşte permanent, conţinând, asemeni unui inedit caleidoscop, imagini din toate epocile, din toate straturile sociale, din toate colţurile pământului. Prima imagine propusă este cea a unui banchet, tocmai pentru că banchet  leagă timpuri şi epoci diferite, semnificând la antici şi o întâlnire de idei, un spectacol al minţii, nu doar o masă festivă, un festin, ca în perioada modernă. Se foloseşte pluralul, tocmai pentru a permite ezitarea.

11 turnire – imaginile culese de sânge şi alese de poet nu sunt deloc întâmplătoare. Turnirul era nu numai un spectacol al trupului, ci şi o verificare indirectă a sângelui, o selecţie naturală, o expresie dinamică.

12 tocite cărţi – replică la braţul ros. Cărţile tocite sunt în această stare, atât datorită timpului, ca agent fizic, cât şi evoluţiei societăţii, cunoştinţelor umane noi  (care tind să le înlocuiască pe cele vechi – se vorbeşte, în limbaj biblioteconomic, de „uzură fizică” şi de „uzură morală”); dar şi actului lecturii: o carte tocită e o carte citită. Cine citeşte mult (sau de multe ori) este un tocilar (dispreţuit ca atare de colegii săi învăţăcei).

13 turn de mănăstire – turnul de mănăstire avea o funcţie multiplă: servea drept clopotniţă, turn de observare, loc de refugiu pentru cei învăţaţi, observator astronomic, închisoare, loc unde se depozitau uneori valori importante.

14 castele – se poate remarca o tehnică de roată dinţată în prezentarea imaginilor, ele fiind antitetice : banchetul se opune (ca mişcare) turnirului ; acesta, cărţilor (antinomia real-virtual); cărţile, turnului de mănăstire (siguranţă-primejdie, tăcere-sunet (de clopot sau de alarmare prin voce)); turnul de mănăstire, castelului (retras – zgomotos, unic – multiplu, religios – laic etc.); remarcăm şi o altă mişcare, mai subtilă, de deschidere permanentă a cadrului (şi a perspectivei): banchetul se va consuma într-un spaţiu-limită precis; turnirul  – într-un spaţiu semi-deschis; cărţile vor fi un spaţiu deschis, dar virtual; turnul de mănăstire – un spaţiu închis, dar şi deschis, prin perspectiva pe care o primeşte, prin panorama care i se oferă; castelul va fi un spaţiu amplu, un adevărat teritoriu, dar delimitat de ziduri; muntele (anticipând) este delimitat prin propriile sale forme, dar natural; câmpiile asire nu mai sunt delimitate decât în amintire sau ca ceva exotic pentru noi (le întâlnim şi la Eminescu), câmpia fiind un simbol al nemărginirii (dar şi al alienării). Folosirea pluralelor (castele, munţi, câmpiile asire  amplifică şi mai mult senzaţia de spaţiu cucerit). Sângele este un cotropitor, un cuceritor, un călător. Cuceririle sale nu cresc constant, aritmetic, ca în cazul unui cuceritor comun, ci exponenţial; nu doar cantitativ, prin acumulare, ci şi calitativ, prin deschiderea permanentă a spaţiilor. Sângele devine astfel nu doar un cărăuş al vieţii, ci şi un înţelept, o carte care îşi scrie şi rescrie, mereu şi mereu, pagini noi, revenind însă şi asupra celor vechi. Sângele este cea mai comodă cerneală  – afirmam într-un vers.

15 munţi – muntele este şi un simbol al iniţierii.

16 câmpiile asire – ar mai fi de spus că asirienii scriau pe lut moale. Deci câmpiile asire sunt o imensă pagină cuneiformă.

17 fiorduri clare – fiordurile clare reduc tensiunea sângelui, căldura acumulată în câmpiile asire. Aparent avem acum de a face cu o restrângere a spaţiului (având drept consecinţă contrazicerea demonstraţiei de mai sus). În realitate, sintagma fiorduri clare  lărgeşte şi mai mult spaţiul. Fiordul înseamnă munţi şi mare (două simboluri ale infinitului). În plus, apa clară, permite o nouă dimensiune a spaţiului, adâncimea, interzisă câmpiilor asire. Fiordurile seamănă atât de mult între ele, încât putem spune că e vorba de un singur fiord, multiplicat de mii de ori. Deci un nou infinit, născut din/tre două oglinzi paralele. Toate afirmaţiile despre fiorduri sunt valabile şi pentru râuri, cu avantajul acestora din urmă că apele lor curg, deci parcurg şi alte spaţii decât spaţiul propriu, chiar dacă aceasta este infinit.

18 lacrimă – trecerea de la natură la om nu se poate face decât prin lacrimă; lacrima este un simbol al infinitului, o formă perfectă, având capacitatea de a răsfrânge lumile (atât cea exterioară, cât şi cea interioară). În plus, lacrima este un simbol ambivalent : ea este atât un simbol al tristeţii, durerii, cât şi un simbol al bucuriei, al fericirii  (plângi de durere sau de fericire).

19 ştire – toată această imensă experienţă dobândită de sânge devine ştiinţă; folosirea infinitivului lung (a şti-ştire) sugerează tocmai momentul când o experienţă dinamică  devine o schemă de gândire, un arhetip, un mit.

20 amant tăcut – toată această experienţă culeasă de sânge, permite utilizarea ei în social; stadiul inferior este postura de amant, adică de consumator al dragostei, dar în afara legilor.

21 logodnic – faţă de amant, logodnicul are avantajul legalităţii şi, ulterior, al legalizării relaţiei sale. Cel puţin teoretic însă, el nu este încă un beneficiar al dragostei, fiind în aşteptare.

22 frate  – folosirea fratelui în acest context poate surprinde. Fratele este însă o legătură de sânge care trebuie recunoscută şi acceptată (cu valoare negativă pentru evitarea incestului). În acelaşi timp, frate desemnează şi o relaţie de prietenie, prietenia fiind egala dragostei pe plan social, precum şi o relaţie de grup (în diverse confrerii sau ordine religioase).

23 mire – s-a discutat amplu, în sonetul precedent, despre mire. Oricum, el este un împărat, un iniţiat, un îndrăgostit, un participant la o taină (cea a nunţii, a căsătoriei).

24 şi toate – aşteaptă – n versuri mântuire – ne întoarcem, pentru a câta oară, la actul scrierii. Dacă sângele este purtătorul nostru de cuvânt, de imagine, dacă el ne înţelepţeşte, dacă el rămâne un simbol al vieţii (vieţilor) noastre, scrisul este un sânge care rămâne. Cu ajutorul lui te poţi întoarce oricând în amintire, fără a mai aştepta capriciile memoriei. De ce am intitulat totuşi cândva acest sonet „Sonetul prinţului negru” ? Răspunsul vine tot din copilărie: singurul personaj care mă impresiona cu adevărat în copilărie era Omul negru. Cunoaşteţi, desigur, versurile: „Ora unu a sosit / Omul negru n-a venit / Ora două a sosit / Omul negru n-a venit”  ş.a.m.d. Important pentru mine era aşteptarea, faptul că Omul negru trebuia să vină. Nu-i ştiam chipul: putea să vină oricând, sub orice formă. Sângele meu era cel care intra în alertă. Atunci am stabilit pentru prima dată legătura dintre Omul negru şi sânge. Se cunoşteau între ei; şi sângele şi Omul negru erau realităţi aproape virtuale pentru mine (nu sângeram în fiecare zi); pe măsură ce sonetul se închega în mintea mea, aveam nevoie de o personificare a sângelui, care să fie ca şi el, purtător de cuvânt şi de imagine. Omul negru era necunoscut, imposibil de delimitat şi identificat cu precizie. Asemeni sângelui. Dar de ce Prinţul Negru şi nu Omul Negru ? Din mai multe motive: mă obliga să aleg un prinţ, nobleţea sonetului. Apoi, Omul negru era prea legat de copilărie. În fine, Prinţul negru putea fi orice străin misterios, care aducea daruri (imagini, cuvinte). Puteam fi chiar eu, ca autor al unui text. Numai că, renunţând în ultima versiune la determinări precise despre fiecare sonet (prin subtitluri), a dispărut şi Prinţul negru. Oricum, acest al VII-lea sonet este dedicat iniţierii : prin sânge, prin imagine, prin cuvânt, prin timp, prin spaimă, prin raţiune, prin fantezie, şapte fiind cifra iniţierii.

Lucian Strochi