Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul pocăitului (VIII-italian)
SONETUL POCĂITULUI1 (VIII-ITALIAN)
L-am îngropat pe Dumnezeu în mine,2
Demult, în rugă,3 slovă4 sau tăcere,5
Nu ca să-mi caut blândă mângâiere,
Sau să înalţ lumină din lumină.6
Culeg pe buze lacrimă de miere7
Şi orb îmi cer căderea mea în mine8
Prin degete-mi trec roiuri de albine:9
Iubirea, sacră, dreptul ei şi-l cere.
Mâna se roagă, ochiu – nchis îşi scrie10
Mărturisirea-n margini de hârtie11
Şi gura-n colţul umed de batistă.12
Fecioara are astăzi faţa tristă13
Şi înţeleg că mila mai există:14
Puteri îmi vin, dincolo de tărie.15
SONETUL VIII1
1 În penultima versiune s-a numit „Sonetul pocăitului”.
2 l-am îngropat pe dumnezeu în mine – începutul acestui sonet provine dintr-o poezie foarte veche (fiind scurtă, o reproduc în întregime): demult l-am îngropat pe dumnezeu în mine / fără mânie fără recunoştinţă / aşa cum îngropi / dintr-o solidaritate a cărnii / trupul acoperit de brumă / al păsării / dimineaţa-n grădină. Am scris acea poezie la 17-18 ani, ca ecou direct al unei morţi tragice, stupide, de neînţeles, petrecute în oraşul meu natal: un coleg şi-a împuşcat prietena, colegă şi ea cu noi (voit sau din imprudenţă), cu o puşcă de vânătoare. Poezia este desigur insolentă : Dumnezeu, redus, prin analogie, la o pasăre fără viaţă, este înmormântat creştineşte, aşa cum îngropi trupul unei plăpânde păsări, moarte de frig sau de foame, în grădină. Ulterior, revenind asupra textului, mi-am dat seama că primul vers spune mult mai mult, că îngroparea lui Dumnezeu în mine înseamnă şi asumarea lui de către mine, nu doar negarea lui. Preluând versul pentru sonet, am preluat şi noile accepţii: în consecinţă, răzvrătitul a devenit pocăit.
3 în rugă – ruga este cea care permite contactul cu Dumnezeu. Cu toate acestea este doar prima etapă, prima treaptă a găsirii divinităţii. Prin rugă se trimite un mesaj divinităţii. Relaţia este univocă.
4 slovă – slova este un simbol ambiguu. Poate fi vorba de slova (cuvânt sau literă) pe care o scriu, ca poet, în sonet, încercând să mă apropii de Dumnezeu ; sau poate fi vorba de litera sfântă deja scrisă în/de Biblie. Scrierea, din primul caz, devine citire în cel de-al doilea. Faţă de rugă, slova are avantajul concentrării şi al centrării discursului.
5 tăcere – tăcerea este superioară rugii şi slovei, întrucât permite auzirea glasului lui Dumnezeu.
6 lumină din lumină – nu actul demiurgic este important, lumina din lumină fiind expresia lui Dumnezeu.
7 lacrimă de miere – mierea poate fi a faptei, a cuvântului, a durerii sau a bucuriei. Ca şi lacrima, mierea este un simbol ambivalent.
8 şi orb îmi cer căderea mea în mine – am convingerea că orbii sunt cei mai aproape de Dumnezeu; ei nu sunt deranjaţi de lumina noastră, diurnă şi pot vedea mai bine lumina lină. Concentrarea e mai puternică când ai ochii închişi.
9 roiuri de albine – nici o legătură cu mierea. Roiurile de albine sunt tensiunile electrice pe care le declanşează o concentrare foarte puternică.
10 mâna se roagă, ochiu-nchis îşi scrie – într-un poem mai vechi apare mâna care se roagă, dar scrie poemul. Mărturisirea poetului este şi un act de trădare.
11 mărturisirea-n margini de hârtie – prin perfecţiunea sa formală, sonetul apare ca o formă limitată. Ochiul depăşeşte marginile prin mărturisire.
12 gura-n colţul umed de batistă – gura îşi mărturiseşte emoţia în colţul umed de batistă, muşcând din această batistă. Am văzut femei la înmormântare sau în biserică făcând acest gest. Curios, am văzut acest gest numai la femei. S-ar putea ca la ele emoţia să fie mai puternică decât la bărbaţi.
13 fecioara era astăzi faţa tristă – aflat în intimitatea (proximitatea) lui Dumnezeu, poţi vedea faţa tristă a Fecioarei. Altfel, chipul ei îţi apare imobil sau, în cel mai bun caz, senin.
14 şi înţeleg că mila mai există – e vorba de mila divină, cea care vine dintr-o infinită compasiune a lui Dumnezeu faţă de oameni. Mila, la om, este un sentiment negativ, expresie a unei superiorităţi nejustificate, impunând un raport de subordonare.
15 puteri îmi vin dincolo de tărie – prin pocăinţă şi mărturisire, devii puternic. Pocăinţa nu înseamnă doar absolvirea de păcat, ci şi o formă nouă de energie spirituală. Mărturisirea publică, pocăinţa publică, colectivă (ca în acest caz), este mai puternică decât pocăinţa sau mărturisirea individuală. De aici şi puterile sporite. Scrisul este şi el o formă de pocăinţă şi de mărturisire colectivă, deşi este un act pur individual.
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.