SONETUL  POETULUI¹ (XIX-ITALIAN)

Poetul sculptează de aer statui²
Şi visul lor stângaci li-i însuşi mersul³.
Adevărat e însă şi reversul:
Poemele sculptează poeţi (o spui

Şi-ţi potriveşti în ritmuri, rime, versul):
„Spuzit de stele cerul”⁴, „plin de pistrui
Pământu-acesta îngrămădit şi şui⁵,
Ce-ar vrea să-ngenuncheze universul”⁶;

„Vreau vaci din lună, verbele să-mi pască”⁷;
„Cu fiecare vers îmi scot, îmi pun o mască”⁸;
„Cuvinte frâng, cum frângi, în mâini, o pască”⁹;

„Cu fiecare gând, însemn un nume”¹⁰;
„Adulmec din tăceri o muzică anume”;
„Mi-s slovele, neînţelese rune”¹¹.

SONETUL  XIX¹

¹ În penultima versiune s-a numit „Sonetul poetului”.

² de aer statui – materialul poetic este cuvântul, sintagma – materiale imateriale.

³ mersul– visul stângaci al cuvintelor poate fi considerată poezia. Mersul poate fi şi o aluzie la piciorul metric. Dacă proza este considerată ca fiind naturală, poezia este visul prozei, forma ei superioară de organizare, aşa cum muzica este o formă particulară, unică, a sunetului şi a zgomotului. Aluzie şi la celebrul „Albatros” a lui Baudelaire.

⁴ spuzit de stele cerul – până la sfârşit, sonetul XIX va fi o suită de metafore, fără ca, aparent, să avem o alegorie. Se încearcă altceva: acreditarea ideii că limbajul poetic este posibil ca natural, că el este o reflectare prin metaforă a lumii, că lumea poate gândi şi vorbi prin poezie. Am, întâlnit în viaţă doi nebuni (o fată de vreo 17 ani şi un bărbat de vreo 35 de ani), care vorbeau numai în versuri. Amintesc faptul pentru că el demonstrează că, în condiţii speciale, a vorbi numai în versuri e posibil, tehnic vorbind. Să fie limbajul acestor nebuni, superior oamenilor normali ? Limbajul nostru, cotidian, să fie o degradare a unui limbaj standard divin, în versuri, pe care noi l-am uitat ? În copilăria omenirii să se fi vorbit numai în versuri ? Eminescu pune şi el asemenea întrebări: lume ce vorbea în versuri şi gândea în poezii. Desigur, fiecare metaforă este analizabilă în sine. Cerul  îi apare poetului ca fiind pur. Chiar stelele îl spuzesc, aşa cum o piele poate fi atacată de o boală contagioasă: rujeolă, rubeolă etc. Se remarcă efortul de antropomorfizare a lumii.

⁵ şui – şui  înseamnă nebun, dar un nebun care se răsuceşte, se învârteşte fără vreun rost. În zona montană există un peşte numit şui (unii ţărani îi spun chiar şui nebun) care are mişcări surprinzătoare, chiar la suprafaţa apei.

⁶ să-ngenuncheze universul – aluzie la pretenţia oamenilor de a fi singurele fiinţe raţionale din univers.

⁷ vreau vaci de lună verbele să-mi pască – luna, ca teritoriu al iluziei, apare în mai multe poezii ale mele. Ea poate fi o nară, un ecou, iar pe lună poate creşte iarba (v. iarbă de lună). În acelaşi timp, nu trebuie uitat că poporul acceptă „realitatea” ridichilor de lună, de exemplu.

⁸ cu fiecare vers îmi scot, îmi pun o mască – din nou o idee ce se poate regăsi şi în alte poezii, cu variante, fireşte. Scrisul, ca şi vorbirea, trădează, dar şi ascunde.

⁹ cuvinte frâng, cum frângi în mâini o pască – una dintre cele mai mari obsesii ale unui poet este absenţa concretului, mai exact, nevoia de concret. Poetul ar vrea să frângă cuvintele, fierbinţi, aşa cum frângi în mâini o pâine; curate, precum o pască.

¹⁰ cu fiecare gând însemn un nume – un vers mai obscur, dar care s-ar putea traduce astfel: fiecare gând poetic înseamnă descoperirea unui cuvânt, datorită, în primul rând, contextului în care acesta este pus.

¹¹ mi-s slovele neînţelese rune – orice poet trebuie să aibă şi sentimentul zădărniciei demersului său. Runele sunt caracterele grafice ale celor mai vechi alfabete germanice (şi nu numai!). Pentru un contemporan, aceste rune apar de neînţeles. Scrierea poetului este o abatere de la normă. Orice poet scrie altfel decât toţi poeţii de până la el, deşi îi continuă. Poezia cere iniţiere şi nu oricine are acces la misterele ei. Este, în fond, suprema dramă a unui autor: de a nu fi înţeles, de către toţi, din prima clipă. Şi când spun autor, nu mă refer numai la poet, ci la orişicare inovator.

Lucian Strochi