Ore suplimentare impresionează prin jocul autorului cu timpul, timp care se despică asemenea unei limbi de şarpe: pe de o parte e vorba de un timp perfect circumscris unei epoci (cea socialistă), pe de altă parte e vorba de un timp etern, mai mult decât durativ. Grupul statuar e impresionant, dinamic, o antipietà. Simbolic, profesoara capătă un  nume abia în final, un nume de înger, Angela, aşa cum alţii capătă statutul de sfinţi. (Eugeniu Zloteanu)

Cititorului i se oferă inclusiv o imagine realistă a satului, cu problemele oamenilor, cu felul lor de a fi, toate văzute cu ochii unei profesoare debutante în învăţământ, ajunsă, prin repartiţie, într-un sat, unde este nevoită să accepte 6 ore suplimentare la o şcoală ce se afla la o distanţă de 6 kilometri de şcoala unde era titulară şi pe care era nevoită să o străbată pe jos. (Constantin Tomşa)

Compararea inspectorului şcolar, „de teritoriu”, cu ceea ce este protopopul între clericii aparţinând unui unităţi administrativ-bisericeşti ne stârneşte şi zâmbetul şi curiozitatea, ştiind faptul că autorul nostru nu face niciodată o afirmaţie fără a avea în vedere o construcţie mult mai elaborată. Profesia de dascăl, ca şi aceea de preot, implică, alături de necesitatea exercitării acestora din vocaţie, spirit de sacrificiu, insistenţă ritmică, infinită răbdare şi, o doză semnificativă de inocenţă. Tulburător în aceste caracteristici este portretul unei tinere profesoare, Angela, căreia autorul, deliberat îi atribuie un nume simbolic, angelic, răsplătindu-i şi în acest mod corectitudinea şi devotamentul profesional şi civic. Este portretul unei persoane practicantă a virtuţii, în orice împrejurare, cu încredere în bune rezultate, din convingerea că aşa e bine, aşa e cinstit, aşa se cuvine. Din acest unghi, gestul unui fost elev („Americanul”, şi el anonim, străin), care-i aşează la crucea de la mormânt, un monument reprezentând un înger de ciment, este un emoţionant act de recunoştinţă. Gest anonim, aşa cum trăise şi profesoara sa. Acest anonimat pare a fi exorcizat tocmai prin acest înger de ciment, care printr-o suită de întâmplări ajunge să fie ocrotitorul unei grădini particulare, anulând, poate, în acest fel, metafizic, înstrăinarea de-o viaţă al celei căreia îi fusese dedicat şi căreia trebuia să-i vegheze somnul de veci. La extremă, revoltător, dar profund moralizator, prin exemplul negativ ilustrat, de neurmat, este portretul preotului Gheorghe. Insistenţa exegezei ar necesita adâncimi teologice mereu actuale. Dragostea autorului pentru lingvistică este şi aici evidentă. Ce sunt oare aceste „ore suplimentare”? Riscăm a le defini ca fiind acele ore care ţin de planul metafizic, care se coordonează după alte repere şi reguli, care curg pe axa sufletului. (Cornel PAIU)

Trecând sub semnul anonimatului, profesoara căreia autorul nici nu-i dă un nume, urmează un traseu absolut banal, ca spre sfârşitul povestirii, existenţa ei să plonjeze în mit, o „mater dolorosa”, o Pieta, care salvează pe cel care era pe punctul de a deveni „bestia” , fiind proiectată în eternitate ca o fiinţă angelică.

Anonima profesoară din Cot –Unghi devine Angela.

Faptul că gândeşte la un moment dat în versuri (când e pe punctul de a cădea pradă îngheţului în acea noapte scitică) trădează o dată mai mult o sensibilitate de o structură poetică: „…nu pot muri şi lacrima îngheaţă/din răsuflarea mea se nasc munţii/ acei munţi care se îngână cu văile / prin care au curs…/pupila magică îmi încinge mijlocul/ în mine se-neacă un cal/ se scufundă un om…” Iată, dascăle, că „orele suplimentare”, în viaţă, te fac să devii mit! (Ioan Dobreanu)

Domnişoara profesoară are un destin enigmatic. Nimeni nu ştie prea multe despre ea, dincolo de faptul că este devotată meseriei şi că are o forţă spirituală de netăgăduit, care provoacă transformarea interioară a celor pe care îi cunoaşte. Întâlnirea cu preotul din sat este una neaşteptată şi stranie. Paradoxal, ea îl readuce pe calea credinţei, salvându-l chiar de la moarte, însă părintele Gheorghe se spânzură. Acest mesaj evenimenţial pune în umbră figura luminoasă şi protectoare a domnişoarei.

Un adevărat înger, dacă e să ne luăm după statuia din cimitir. Un semn. Materie celestă care trece în spirit. Pur şi impur. (Vladimir Tescanu)

Ore suplimentare este o poveste tristă despre destin/e. O profesoară îşi trăieşte întreaga viaţă sub semnul absolut al anonimatului (asumat). Traseul ei fizic şi spiritual e previzibil, precis, banal, comun. E atât de singură, încât trece printre oameni fără ca aceştia s-o observe, chiar dacă ea îi învaţă, franciscan, pe copii, limba păsărilor şi miroase a „subţioară de înger”; e, aparent, atât de singură şi de incoloră,  încât oamenii nu pot spune despre ea decât generalităţi generoase.

Momentul său astral, ora ei suplimentară, când din profesor (re)devine om, o leagă însă de două mituri frumoase ale omenirii: pietà şi androginul. E de altfel şi punctul de maxim interes al povestirii. (Există şi un submit: Frumoasa şi bestia!, cu precizarea că bestia nu este una fizică, ci… ateistă şi altoistă.) Cuminţenia ei nu poate fi maculată nici măcar ipotetic şi, încercând să-şi ajute un semen, ea îi devine mamă gestuală, pietà, riscând însă, prin posibila lor moarte şi prin ambiguitatea unei îmbrăţişări, să reînvie mitul androginului, dar şi un posibil blam. Androginismul nu este însă  unul fizic, ci  unul spiritual, mai real decât cel fizic!: preotul Gheorghe se însoţeşte, în mit şi mistica numelui, prin Sfântul Gheorghe, cu ea, cea care îşi cucerise încă din timpul vieţii porecla şi renumele de Sfânta, (primind totuşi în final un nume, izbăvitor, Angela), amândoi realizând un androginism transcedental, ideal şi virtual. Poate că nu întâmplător, destinul lor e destul de apropiat, mormintele lor, din motive însă diferite, sunt apropiate.

Singurul care îi proiectează în eternitate imaginea (icoana) este străinul, Americanul, acesta punându-i pe mormânt, alături de cruce, un înger. Relaţia dintre Angela şi înger presupune şi câteva subtilităţi mai greu detectabile: în viaţă fiind, ea pare de fildeş, iar îngerul ei este de ciment. Nu e vorba de o degradare, de o eufemizare a unui mit în sens durandian, ci, dimpotrivă, de înălţare a virtuţii viului. Evident şi sintagma „ore suplimentare” conţine sugestii fertile. De fapt povestirea e construită pe paradoxul dintre aparenţă şi esenţă sau, cum spune preotul, după dureroasele amputaţii: a trebuit să fiu împărţit, ca să pot fi întreg.

Începută ca un bildungs, povestirea devine spre final una parabolică, prin trădarea naratorului, devenit, din obiectiv, obiectiv-subiectiv. (Lucian STROCHI)