SONETUL ARTIŞTILOR¹ (XXI-ITALIAN)

Gralatori², aretologⁱ³, petaurişti⁴,
Ambulanţi⁵, acrobaţi⁶, bufoni⁷, muzicanţi⁸,
Histrioni9, saltimbanci¹⁰, şarlatani¹¹, pedanţi¹²,
Cântăreţi de monodii¹³, echilibrişti¹⁴…

Done madone¹⁵ tămâie¹⁶ îngeri trişti,
Cărţi ruginite-n lanţuri¹⁷, prelaţi¹⁸, amanţi¹⁹,
Zarafi de inimi²⁰, de aur²¹ speculanţi,
Zugrăvind delirul lumii, gravi artişti.

Suluri de lumină, vălul cel divin²²,
Ca în nopţi arabe, ca un fum un djin²³,
Rup sigiliul sorţii, înspre tine vin.²⁴

Visele pogoară, iarăşi în sicriu,²⁵
Rimele latine²⁶, pe infolii scriu:
Rana doar sărută, ţipătul tău viu.

SONETUL XXI¹

¹ În penultima versiune s-a numit „Sonetul artiştilor”.

² gralatori  – acest sonet este dedicat artiştilor. Sursa de inspiraţie o constituie o excelentă carte a lui Gaston Baty şi Rene Chavance, Viaţa artei teatrale, 1969. În această carte am întâlnit acel vârtej nebun de veselie, acel adevărat carnaval, acel alt fel de lume care m-a impresionat mult şi care se regăseşte, sper, în sonet. Citez: „I-am văzut în Grecia: muzicanţi ambulanţi, dansatoare pe străzi, şarlatani, ghicitori, prezicători, prestidigitatori cu scamatoriile lor, dansatori pe sârmă, acrobaţi mai vechi decât Homer; bufoni ale căror tipuri se imobilizează în falofori sicionieni, cu obrazul mânjit de negreală sau ascuns sub scoarţă de papirus, cu pieptul încins într-un plastron, împletit cu cimbrişor, acoperit cu frunze de acantă, cu fruntea încununată de violete; şi itifali purtând mască, a căror tunică multicoloră are deasupra o amplă haină tarentină lungă până în călcâie, cu mâneci lungi acoperindu-le mâinile.  Măscăricii umpleau Roma cu tumbele, cu muzicile, cu discursurile lor burleşti: gralatori cocoţaţi pe picioroange, acoperiţi de piei pentru a închipui nişte iezi săltăreţi…”. Teatrul este însă transmis şi de o ciudată memorie culturală a omenirii. Copii fiind, am mers şi noi pe picioroange, pe care le confecţionam simplu: luam două scânduri, de circa trei metri, la un metru de la un capăt puneam de-a curmezişul scândurii o bucată de lemn, pe care se odihnea apoi talpa piciorului; ne sprijineam de un gard mai înalt şi o porneam pe străzi. Mersul, oricât ar părea de ciudat, nu era prea dificil, învăţai repede să mergi aşa: singura problemă era oprirea, care se întâmpla să se facă adesea cu mici accidente, niciodată însă cu fracturi, aproape întotdeauna cu julituri pe palme şi pe genunchi. Eram gralatori fără s-o ştim şi lumea ni se părea alta, dacă nu mai frumoasă, sigur mai vastă.

³ aretologi  – „aretologi ce vindeau droguri prin circuri şi înghiţeau săbii”.

⁴ petaurişti  – „…petaurişti  semănând cu nişte păsări…”.

⁵ ambulanţi – s-a vorbit deja de muzicanţii ambulanţi.

⁶ acrobaţi – acrobaţii erau atât artişti de „teatru”, cât şi foarte buni sportivi. Supremul omagiu adus unui acrobat era remarca spusă în şoaptă cu un respect aproape religios: „parcă nu are şiră (adică şira spinării)”.

⁷ bufoni – despre bufoni s-au scris cărţi întregi. Cea mai dreaptă remarcă mi se pare a fi aceasta: bufonul este un nebun înţelept.

⁸ muzicanţi  – muzica avea un mare rol în spectacolul teatral: ea trebuia să atragă publicul prin sunete stridente, percutante, care să poată fi auzite de departe; să fie veselă, pentru că oamenii care ar fi venit la circ sau la teatrul ambulant nu şi-ar fi dorit să vadă şi să audă o tragedie sau o dramă. Viaţa de zi cu zi era mult mai dramatică decât cea improvizată. Muzicanţii erau buni executanţi, anticipând mişcarea sau poanta, realizând o sinestezie plină de farmec, dar şi pregătind rarele momente de suspans. Toată această lume sonoră, veselă, astăzi dispărută, am mai prins-o în copilărie.

⁹ histrioni – „…în secolul al XII – lea, sfântul Toma de Aquino vorbeşte de reprezentaţiile lor (ale saltimbancilor) ca de un spectacol „histrionus ars”, jucat de histrioni ”.

¹⁰ saltimbanci – „…iar în Occidentul veacurilor întunecate, tot saltimbancilor  le revine meritul de a fi fost, fără să-şi dea seama, păzitorii artei teatrale”.

¹¹ şarlatani – nu cred că, în Evul mediu (sau chiar înainte), termenul de şarlatan avea conotaţia de astăzi. Oricum, publicul avea o anume simpatie pentru şarlatani, aşa cum o are astăzi pentru şmecher. Dar, dintotdeauna, şarlatanii i-au păcălit pe oameni, chiar dacă era vorba doar de un final neaşteptat al unei povestioare comice.

¹² pedanţi – există o artă a şarlataniei, un ritual, o pedanterie, un ritm al spectacolului, pe care artiştii erau obligaţi să-l cunoască şi să-l respecte.

13 cântăreţi de monodii – monodia este un cântec executat pe o singură voce, un stil muzical bazat pe simpla succesiune a sunetelor melodiei, un monolog liric în tragediile antice greceşti.

¹⁴ echilibrişti – „… precum şi acei faimoşi echilibrişti  care, pe sârma lor perfect întinsă, făceau o concurenţă redutabilă interpreţilor lui Terenţiu”. (Citatele sunt, evident, din cartea sus-menţionată). Primul catren al sonetului XXI conţine aşadar o enumerare a profesiilor artistice de la începuturile teatrului: în acelaşi timp, această enumerare se vrea, ea însăşi, un spectacol multicolor plin de farmec şi de naivitate. Pe un alt plan, mult mai grav, imaginea oferită este cea a unei lumi aflate în derută, o imagine a Babilonului  secolului viitor, oraşul depersonalizând individul, aruncându-l într-un ocean cu milioane de alţi indivizi, răpindu-i orice identitate. Individul se pierde în mulţime (la propriu).

¹⁵ done madone – al doilea catren este o imagine în oglindă a lumii din primul catren. O oglindă ciudată însă, care nu reflectă, ci interpretează, dă o replică unei lumi, oferind imaginea alteia, ca un revers al medaliei. Apar pe rând donna angelicata, idealul frumuseţii şi purităţii feminine în (Pre)renaştere, apoi o întreagă faună, paradoxal, mult mai familiară nouă decât precedenta. E lumea lui Boccaccio, a lui Dante, dar şi a lui Michelangelo sau Leonardo da Vinci; lumea cetăţilor italiene: Firenze, Venezia, Genoa, Pisa, Roma… Sintagma Done madone poate fi citită şi despicat, prin separarea celor două cuvinte. În acest caz, datorită oximoronului presupus, sensul este desigur ironic, fie chiar şi numai prin legătura realizată prin prezenţa rimei interioare.

¹⁶ tămâie- ambiguitate: verb sau substantiv ? Dacă e vorba de un verb (cu formă scurtă: tămâie  pentru tămâiază ), atunci versul se citeşte ca o propoziţie cu multiple sensuri, dintre care unul, cel ironic, este obligatoriu; dacă este substantiv, atunci enumerarea din primul catren continuă.

¹⁷ cărţi ruginite-n lanţuri – din nou ambiguitate. Cărţile erau într-adevăr legate în lanţuri în Evul mediu din cauza rarităţii, a valorii lor. Dar Evul Mediu a fost şi o epoca în care cartea nu s-a bucurat de prea mare trecere, chiar dacă lucrurile nu sunt atât de negre precum le-a prezentat, ulterior, un secol iluminist sau pozitivist.

¹⁸ prelaţi – am folosit adesea termenul în sonete, pentru că e convenabil din mai multe motive: individualizează, dar nu particularizează, şi, aproape fără voia noastră, printr-o etimologie, nu populară, ci de-a dreptul fantezistă, sugerează prezenţa unei prelate, a unei mantii ; are, cu alte cuvinte, puterea de a sugera, de a ne vizualiza, o întreagă categorie socială, religioasă; o întreagă epocă.

¹⁹ amanţi – ambiguitate. Nu ştim dacă amanţi e adjectiv sau substantiv. Dacă e adjectiv, termenul se leagă de prelaţi. Dacă e substantiv, enumerarea continuă…

²⁰ zarafi de inimi – tot acest vers se bazează pe ambiguitate. Zaraful era un cămătar, dar şi un casier al visteriei, o persoană care schimba bani. Versul poate fi citit astfel : zarafi, de inimi de aur speculanţi (apoziţie), zarafi de inimi, de aur speculanţi, zarafi de inimi de aur, speculanţi. Nuanţele (şi chiar sensurile) sunt multiple.

²¹ de aur – aici nu e vorba doar de un atribut substantival prepoziţional în acuzativ. Întreg catrenul doi este luminat de aur. Se pregăteşte ultimul vers din catren: zugrăvind delirul lumii gravi artişti –  un vers lucrat în basorelief, fiecare cuvânt intrând într-o opoziţie dinamică cu celălalt, cu celelalte. Astfel a zugrăvi presupune fixare, delirul  – mişcare haotică, lumea – mişcare ordonat-dezordonată, grav presupune din nou contemplaţie, deci fixitate, artist – expresie a dinamismului, a mişcării. Aş spune chiar că versul acesta poate fi scandat, rolul piciorului metric luându-l în acest caz, cuvântul : zugrăvind delirul lumii gravi artişti. Acest vers pregăteşte terţinele. El joacă rolul paşilor pregătitori pe care îi face un săritor  la lungime sau la înălţime. Anticipând, vom spune că prima terţină are o cezură centrală clară: suluri de lumină / vălul cel divin // ca în nopţi arabe / ca un fum un djin // rup sigiliul sorţii / înspre tine vin //, în timp ce în a doua terţină cezura este dublă în primele două versuri : visele pogoară / iarăşi / în sicriu // rimele latine / pe infolii / scriu //, ultimul vers fiind cezurat cuvânt cu cuvânt: rana / doar / sărută / ţipătul / tău / viu //.

²² suluri de lumină vălul cel divin – în iconografia creştină, lumina e adesea reprezentată sub forma unor suluri. Vălul cel divin poate fi atât marama mironosiţei Veronica, aureolele sfînţilor, lumina divină care învăluie Sfânta Fecioară, porumbelul sfânt  sau pe Isus.

²³ ca în nopţi arabe ca un fum un djin – contrabalans ideatic, în ideea universalizării şi universalităţii artei. Prezenţa lumii Islamului (şi chiar a celei persane) se impunea măcar aluziv.

²⁴ rup sigiliul sorţii înspre tine vin – aluzie şi la cele şapte peceţi. Verbul „vin” fiind lipsit de marca de persoană:  eu vin, ele vin – permite citirea dublă a versului

²⁵ visele pogoară iarăşi în sicriu – aluzie (prin verbul pogoară) la Moise, dar şi sugestii şi aluzii la lumea spectrală, a vampirilor, a  strigoilor, a moroilor  etc.

²⁶ rimele latine – latina  era limba universală a Evului mediu. Ernst Robert Curtius are chiar o carte fundamentală, intitulată sugestiv „Literatura europeană şi Evul mediu latin”. În plus, în latină verbul se punea la sfârşit. De aici şi ideea dinamizării unui discurs, dar şi faptul că rima poate fi în acest caz facilă. Nu trebuie uitat şi un fapt: anticii nu foloseau rima, ea fiind o invenţie relativ târzie pentru poezie. În acest caz am avea un sens ironic, asemănător expresiei  „la calendele greceşti”.

Lucian Strochi