Mărturisesc că l-am cunoscut pe Calistrat Costin destul de târziu ca poet, deși pașii noștri    s-au intersectat în timp de câteva ori prin Bacăul… bacovian sau prin Piatra…nemțeană, infirmându-se astfel lema că întâi cunoști opera unui scriitor și abia apoi, dacă mai apuci, pe scriitor în carne și oase.

Am pornit cu lectura unui volum și am perseverat apoi, intrigat de confirmările care mi se păreau prea comode și directe. Rezultatul se va vedea mai jos: singurul lucru aranjat fiind prezentarea volumelor într-o ordine cronologică, singura nepotrivită atunci când analizezi un poet.

În Planete (1974) Calistrat Costin versifica fluent și patriotic, uneori cu accente imnice: Patrie, patrie binecuvîntată / în cîntec, în hrană, / de unde mai plouă cu stele/ în legile tale de taină… (Laudă Patriei) , alteori folclorizând până la monorimă: Pînʼ la primul cuvînt / nici un cînt; / în cuvînt, prin cuvînt, / nu mai sunt; / la mormînt / numai vînt / și pămînt; /peste veac un frămînt, /o făclie durînd, / și noi cînd, /dacă nu în cuvînt, /dacă nu pe pămînt? (Doină), niciodată însă banal: Ploaia cade mărunt pe icoane / scăpate de vremuri… (Ascensiune în munți); Floral leagă din nou / corole vii, /rămîi nocturn / vei întreba ce-a fost întâi // nici un răspuns / vei rupe flori / și nu vei ști când / toamna …  – poesie lapidară, desen precis, esențializat, stanță bacoviană (Primăvara); alteori scrisul devine „încifrat”, departe de limpezimea proletcultistă recomandată de/în epocă:  Pe coarnele de plug /proverbele de pace / la groapa lui Icar / căzut pe când visa / rodesc mălai sălciu, / un orb întinde mîna / la blide de Bruxelles (Bruegel); limbajele se întrepătrund, dând o poezie înaltă ca o tâmplă de madonă, cu oximoroane delicat conturate: Sunt țărmuri ca floarea aici, / faleze ca nouri de dor, /amintiri, / capela sixtină mă soarbe / sunt umbre; / ciudate ramuri, / îmbrățișări fără brațe / cu flăcări poleite nins,/curînd zefirul cenușiu / voi auzi plînsul madonei, / viscoliri.  (Pastel interior), un protest lilial, dar profund, ținând de paraverbal: nu am putut vreodată / să deslușesc mirarea călăului din umbră / iscînd incinerarea, /mă-ntreb ce va să-nsemne / Gioconda, Mona Lisa, / surîsul ei endemic / Peste atîtea ruguri… (Pro pace); versul se subțiază prin condensare, aducînd a haiku: Sensul vremelniciei – / fruntea, /cosmosul – /gură de șarpe / silabă neaccentuată / stins… (Mîndrie).

Se stabilesc încă de pe acum câteva din liniile de forță ale poetului: livrescul, ironia, surdina, o melancolie distilată atent, gustul pentru oximoron, paradox și o revoltă interioară remarcabilă.

Următorul volum, Augusta lumină (1976) confirmă ideatic volumul precedent, nu și stilistic, pentru că acum scriitura se schimbă, devine barocă, fals ezitantă ca în antologicul text Poem traco-dacic, unde înscenarea, pretextul e o didascalie abilă: (încercare de reconstituire a unui text considerat pierdut și regăsit după trei mii de ani cu inevitabile lacune), iar textul permite decodări pline de ambiguitate, nu mai puțin poetice: (în) sîmbure scurmă o gheară / (în) gheară   (ca-ntr-un)   curpăn / (se)-ntreamă un mugur./ năpîrca sculată (-n) buiestru / (se)-anină (de)-o buză (de) prunc. / (se) leagănă pîrîul Tyras / (către) Istros / (și se) sugrumă între maluri, / (i-s) baierele sterpe / (și) aprig cutropite. etc. Efectul este de pînză rărită (a Penelopei), de covor izit de vechime, instrumentele gramaticale (conjuncții, prepoziții) nuntindu-se în ochiurile parantezelor rotunde cu pronume și verbe în forme scurte. Efectul e spectaculos, fără îndoială, iar poetul atrage atenția asupra prejudecăților noastre ce reclamă pentru poesie (doar) preaputernicele substantive și alunecoasele verbe. Paradoxul e cultivat cu grijă de bijutier, obținându-se aparent din nimic versuri, sintagme mnemotehnice: Ochii mei tulburi sunt / de atîta vedere… (Lumină în vis), jucam nemurirea / la zaruri de pîine / mereu cîștigam / ce pierduseră sfinții, / părinții…(Steaua noastră); acumulările sunt inventariat pedant și inspirat: Amurg, totuși pare devreme / aprilie pîlpîie-n ramuri, / omizi zburătoare, / o ceață pe lume se lasă, / un gust pentru melancolie, /o jerbă de flori, /un gest împietrește aulic…(a se remarca alternanța concret-abstract din ultimele versuri) (Natură statică); textul se poate susține și pe o metaforă surprinzătoare, într-un inedit poem de dragoste:  Brațele căutau la încheieturi urme de dor, / vina lor, a brațelor, se chema iubire, prea multă iubire. / Urmele de dor tăinuiau alte urme de dor, /și alte urme de dor ascundeau alte urme ce dor, / și astfel brațele vor înflori…(Urme de dor). Să nu tulburăm visarea! pare un text scris de Walt Withman: amplu, retoric bine temperat, de fapt un antiretorism, cu o viziune globalistă, integratoare: De la această oră tîrzie de noapte tîrzie / simt cum oamenii, semenii mei, încep a visa, / de aceea e bine a nu-i stînjeni / cu motoare asurzitoare în doi, patru timpi, / cu mișcări inutile de trupe ori vorbe / generatoare de multe confuzii! Versurile patriotice sunt ritualice, cu decupaj existențialist hieratic, ca în acest tulburător poem: pînză de in / cu trudă ivită de mîine noastre / acoperă masa aceasta / bogată / și cheamă pe omul / la prînzul de taină / sunt moaștele țărnii române / în holde de aur… (Prînz românesc). Mai puțin izbutite sunt textele care folosesc ca figură de stil predilectă anafora, anafora producând prea ușor poezie prin ventre convenabile, prin muzicalitate externă asigurată facil.

Începând cu volumul Elementul „lume” (1978), poetul, pe deplin format, alege de fiecare dată tonul potrivit, prozodia adecvată, figurile de stil curgând firesc, aparent fără vreo opreliște. Efortul de mitizare poate da rezultate interesante ca în Alăturea: M-a mușcat vipera cu corn, cea mai otrăvitoare / și mi-a turnat veninu-i tot în sînge, / și-acum, secătuită de venin, neputincioasă / bolnavă de imaculare / alături de mine plînge…Poetul își asumă riscul de a fi martor, nu unor întâmplări, ci a unor procese, uneori cu valențe cosmice: Noapte de noapte din șoapte / emană un veac și din veac / anii mărunte litanii împing / roata lumii în vale în deal / bizare lumini nu se sting / născătoare de umbre rapace / scăpate din mreje buimace…(Cosmos) (Rima nu e absentă, e interioară sau aparent întâmplătoare, dar potențează discursul liric). Tonul e uneori elegiac, tristețea înaltă, ca în Motiv de fericire: Ce limpede timpul ne-adie prin lacrimi, / ce lacrimă timpul, ce limpede lacrimă –  / adie prin timp, / ce freamăt a desăvîrșire în taine, iubito, / aici pe pămînt, fără tine, viața și moarte / ar fi altceva decît viața și moartea… Tristețea poate fi cotropitoare, osmotică, inundînd vaste teritorii, într-o blândă – și deci mai cutremurătoare – apocalipsă: Prin cartierul vechilor mistere bate vîntul, / grădini umbroase, uliți strîmte, case albe / și oamenii, acum parcă mai rari, și colbul, / același colb, / și rîul, aidoma curgînd, aș zice cu întîrziere / printre maluri, tocite, valuri mici, / pescari ademenind ultimii pești să iasă la vedere… (Pastel). (Poemul ar merita cu siguranță o analiză stilistică mult mai detaliată: s-ar observa atunci tehnica impecabilă a poetului, de versat bijutier, care folosește abil expresiile și locuțiunile cele mai la îndemână, alături de tonul baladesc, de trubadur, orașul medieval strângându-se încet, într-o implozie implacabilă: cartierul vechilor mistere e gol, ulițele strâmte, oamenii rari, e prezent colbul, praful – prin sinecdocă deșertul, râul curge cu întârziere  – superbă metaforă, pentru că e greu de anticipat – pescarii ademenesc ultimii pești etc.) Nu sunt excluse nici ironia fină, nici poanta finală, nici autoironia, dar ele au efect de contrapunct: Trebuie, oameni, s-avem o anume înțelegere  / față de istorie!  (…) Trebuie, de aceea, s-avem chiar o foarte mare / înțelegere față de istorie, / fie și pentru bunul motiv că istorie suntem / noi înșine! (Trebuie) Asemenea unui Geo Dumitrescu, cel din Problema spinoasă a nopților, Calistrat Costin adulmecă „într-o neștire ideală infinitul”, se simte, împreună cu câinele său „luați pe sus, în cer”, zborul lor fiind  „prin eter / neverosimil, pur, feeric”, eul auctorial ajungând „la miezul vremii printre stele”…(Singuri, noaptea, pe calea lactee). Un inedit poem de dragoste, pendulând între mitul lui Pygmalion  și mitul biblic, între mitul mioritic al nunții cosmice și al integrării în natură și mitul unei apocalipse anunțate, poetul reușind un antologic text este Omenească: Iubita mea, pămînt adus din mîngîieri frumos / în forme ideale,/ va trebui să părăsim planeta pe care noi, / o clipă ne-am crezut a fi stăpîni… // Ne vom supune timpului, iubita mea, pămînt/ frumos din mîngîieri adus de mine / în forme ideale, / și timpul nu va ști cînd ni s-a pierde urma, / dar asta nu va mai durea, va fi tîrziu, tîrziu… Ninsoarea poate pleca din Alecsandri (ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iar…), dar ajunge cotropitoare, o avalanșă, sufocând până și ideea de alb: A nins enorm de mult și numai alb a nins, / și tot mai ninge / atît de mult a nins și-atît de alb / că între toate ale lumii / s-au șters acele mici deosebiri / care dau farmec, zice-se, acestei existemnțe / a nins enorm și tot mai ninge / statuile din parc sunt oameni de zăpadă / casele noastre case de povești / iar cimitirul, practic, aproape-a dispărut… (Iarnă). Aproape aforistice, cu versul mult mai nervos, mai scurt, textele din Dispariția lui Pitagora, un capitol liric, secvențial al Elementului lume: Etrusc înveșmîntat elin, / întîiul Dante / cunoscînd infernului / trufia / Pitagora, ilustru geometru, /  mag și astronom…(Nașterea).

Între Satiră duhului meu de Grigore Alexandrescu și Satiră duhurilor mele (1980) de Calistrat Costin se întind un secol și patruzeci de ani de literatură română. Limba s-a rafinat, vocabularul s-a îmbogățit mult, invenția poeticească a găsit mereu valori și propuneri inedite. A rămas ceea ce trebuia să rămână, satira, precum și o vehemență a tonului, o sensibilitate transtemporală, o critică socială când atingând sarcasmul, când… discretul.

Volumul lui Calistrat Costin este, stilistic, bine articulat, versul fiind scris într-un alexandrin larg, aproape de limita prozei. Ironic, poetul își delimitează chiar silabic versul, pentru a ne demonstra că rămâne în teritoriul sacru, deși demitizat puternic, al poeziei: Mă simt călcat pe bătături de cîte ori mă calcă cineva! / Ca orice călător de acolo pînă acolo, prin trenuri, tramva- / ie, troleibuze, curse, am căpătat nu fără multă ușurință / un șir întreg de bătături, cea mai frumoasă serie, jubili- / ară din cartierul bucuriei, că de tristeți n-avem ce discuta… (Ascultînd „Sonata lumii”…) Volumul este de un livresc acut, sunt evocate nume precum Ramses al II-lea, Diodor din Sicilia, Policrat, Pisistrate, Xerxes, Alexandru macedon, Ptolomeu Soter, Demetrios din Faler, Calimacos (poetul), Califul Omar, împăratul Theodorius, regele Eumenos al II-lea, consulul roman Antonius, regina Cleopatra, Scipio Africanul, poetul Asinus Pollio, împăratul Traian, Decebal (toate acestea într-un singur poem, Apocrifă!), dar mai apar în volum Shakespeare, Caesar, Moise, Cristos, Mefisto, Mesia, Sfîntul Bartolomeu, Al Capone, Hamlet, Horațio, Ofelia, Rozencrantz, Guildenstern, Gertruda, Claudius, Laerte, Polonius, Elsinore, Adam, aluziv Gorki, (prin: omul, ce frumos sună acst cuvînt!), Caesar (prin: Zarurile au fost aruncate!), Zamolxe, Anteu, Cagliostro, Ludovic regele, Cythera etc. S-ar putea crede că e vorba de un volum plin de analepse livrești; nimic mai fals! Volumul este acut contemporan, plin de locuțiuni și expresii, unele celebre, altele inventate de poet, toate mnemotehnice, registrul grav ciocnindu-se cu unul derizoriu, buf: Cu-o mie de guri timpul ne soarbe în tăcere, / cu-o gură păcătoasă mîncăm și savurăm / un corn, o savarină… (Relaxare). Demitizările sunt numeroase și convingătoare, adevăratul eroul al cărții este însă cuvântul, ce pare a nu-l trăda niciodată pe poet, nici măcar atunci când (se) persiflează, aruncând în aer estetica frumosului: îmi voi declara mie însumi război, războiul cel mai crunt, / (războiul rozelor albastre!)/și am sentimentul că viața mi se desfășoară așa cum trebuie, / adică după toate regulile artelor frumoase și utile! (Homo agens). Volumul cuprinde subtile înscenări, adevărate evanghelii păgâne dialogate, nu lipsite de o anume verbozitate, dar care, culmea! nu deranjează. Dimpotrivă! Ceva mai facile, deși cu versuri sugestive, sunt poeme precum Oameni și copii: Oamenii mari nu mint niciodată, / copiii mint pentru că nu știu /să mintă. / Oamenii nu mint de florile mărului / copiii mint de florile mărului, / Oamenii sunt niște copii cuminți / copiii sunt niște oameni obraznici… sau chiar Algebra polemică: Un infinit, nedefinit, alt infinit / un sens, alt sens, / minus cu plus, / non-sens, / jos-pus, sus-pus, de-pus, ex-pus…, asta și din cauza unor antiteze facile, anticipate prea repede de sensibilitatea noastră. Volumul rămâne însă valoros, anticipînd strădanii viitoare ale altor poeți, între care Mircea Cărtărescu.

După ce s-a distrat citind și trăind alături de noi, poesia lumii, în registru derizoriu, parodic și demitizant, Calistrat Costin își schimbă total registrul în Declinul elegiei (1983), chiar dacă titlul ne-ar putea contrazice.

Primul ciclu al volumului, De dor și de drag, folclorizează convingător, într-o manieră personală, dar cu tot arsenalul versului popular, adică cultivând troheul, mai rar iambul, rima pereche și chiar monorima, dar cu o sensibilitate proprie, ce include destule zone de mister și un sentiment al urieșescului ce nu poate fi trecut cu vederea: Ah, și-ar fi fost poate mai bine, / pentru tine, pentru mine, / să ne fi născut uitare, / din uitarea lumii mare, / să nu ne stea ca un dinte / împlîntat în așteptare / gheara ținerii de minte / ce ne vrăfuie-n tăcere / și de drag și de durere… (Pentru uitare). Alteori Costin cultivă rima pereche în același vers, cu prima rimă înainte de cezură, într-o doină ce depășește net contingentul și sentimentul: Foaie verde soarele, mi-am pierdut mioarele,/ foaie verde întuneric, doamne, totul e himeric, /  foaie verde lună plină, cine tainele-nvenină / de nu mai ajung la ele să-mi adăp păcatele?/ Foaie verde lună nouă, / viața-moartea-s pe dindouă / cine naște naștere, viermile-i sunt maștere, /zilele-i sunt numărate de parcă le-a fost furate! (Foaie verde amăgire). Doina de dragoste cultivă versuri devastatoare: …să mă otrăvesc de tine cît îmi vine bine mie, / s-ajung bob de mărăcine, / să mă pască seceta, mă usuce arșița / și să mă-mprăștie vîntul / să-mi găsesc și eu pămîntul / să crească din mine floare / ca s-o calci tu în picioare / să simți dorul ce mă moare, / cî nu-i chip să se aline cu dragul de la altcine. / Foamea mea-i foame de tine!… (De alean).  Celălalt ciclu al volumului, ce dă și numele volumului, este scris într-un registru grav, de litanie, de rugă.  Elegie e un Tatăl nostru, impresionant prin tonul ardent: Ferește-mă, Doamne, de oamenii răi în adîncul ființei lor / și nu-i apropia de cugetul meu, de lacrima mea, / de surîsul meu / lasă-i să se-nchircească-n ei singurătatea lor, / în veninul lor, / și fă-i să fie fericiți (remarcați aliterația, ca o fâlfâire!) departe de curata mea / melancolie / și  ajută-mă să fiu orb la schimonoseala lor / și surd la șuile lor cuvinte otrăvitoare, / și dă-mi răbdarea ta să-i îngrop în uitare…

Expresionistă, redactată într-un expresionist invers (în care albul ia loc negrului) ce pornește dintr-o realitate ritualică pentru a ajunge la o viziune de coșmar, de fotografie nedevelopată, fantomatică, sufocată de prea mult alb, albul nemaifiind, inocent, candid, ci agresiv, maculând până și privirea este Nuntă: Mirele orb își aranjă la butonieră floarea albă, / aproape tot atît de albă ca privirea lui / (mirele orb se pregătea de nuntă)./ Asemenea mireasa oarbă își potrivea cununa albă / în jurul frunții ei așa de albe! / Nuntașii orbi, și ei, aveau la butoniere umbre foarte albe, / deci nunta putea-ncepe, totul fiind de alb…/ Mirele fericit, mireasa fericită s-au sărutat  / apropiindu-și orbitele una de alta / albe de dor și de imaculare / și toți nuntașii au făcut la fel și ce frumos de alb era, / ca o sărbătoare pură și deplină,/ și corul orb s-a înbiat la cîntec de taină, / că, dintr-o dată, nu știu cum, / din nepătrunsa noapte, a început a sîngera lumina… Am citat integral poemul pentru a se bucura și cititorii de acest poem impresionant, comparabil ca viziune doar de Complotul bubei a lui B. P. Hasdeu sau de unele versuri de început ale lui Io(a)n Alexandru  atunci când acesta frângea măduva mielului…

Ironia e prezentă, dar mult mai rar și în trimeteri livrești în care Et in Arcadia ego, devine Am fost și eu acolo (în Infern), cu un final teribil, dezarmant, fără speranțe: ni-era uitare și luarea-aminte / că bun și-adevărat e doar Infernul / iar Dumnezeu – s-a spus – e mort / (problema paradisului nemaipunîndu-se din lipsă de iluzii!). (Et in Arcadia ego). Mai rar, Calistrat Costin e histrionic, devine ușor cabotin, sugerînd un final ambiguu, ca în Hora himerelor sau imaginînd fabule contemporane, fără morală explicită (Nimic absurd), evenimente excepționale, iscate „de la sine”, „fără motiv” (Eveniment).

Tehnic vorbind, poetul pleacă din realitatea imediată, percepută de obicei vizual, mai rar auditiv, –  deși poetul are un auz muzical remarcabil! -, filtrează materia poetică prin idee, prin eoni, folosind gândul drept catalizator pentru ca, umil sau trufaș, cuvântul să intre în reacții chimice sau alchimice complexe în care lema e extrasă subtil din subconștient prin sublimare. Natura impresionistă, expresionistă sau chiar neutrală devine treptat o natură interioră, ca o răsfrângere , ca un înec într-o oglindă. Mult prea heraclitic, dionisiac, Calistrat Cortin nu se poate repeta, deși, nostalgic, și-ar dori să fie, măcar pentru o clipă, eleatic.

Volumul Uite viața, nu e viața! (1992) înseamnă un nou pariu (câștigat!) pentru Calistrat Costin. A spune lucruri teribile nonșalant, în strigări de lume, în cântece de inimă albastră și pustie, în propoziții exclamative, în interjecții, în persiflări, e un gest de mare curaj estetic, pe care poetul și-l asumă. De aici și surpriza, dar și tonul „jeomanfișist”, de baladă de cartier, care face simpatic un discurs poetic convingător, adesea impecabil. Asta nu însemnă că nu găsim în volum insule pure de poesie, precum această stanță-șansonetă, amintind de Apollinaire, dar și de Edith Piaf:  De sus, din Montmartre, / dinspre melancolicul dom / Sacré-Coeur,/ Parisul se vede tulburător / aidoma unui diavol de om, / copleșitor, fermecător, / Paris-Paradis, obositor Paris, / tărîm de vis, / ucigător (Impresie de Paris). Poemele sunt cantabile, „de spus cu chitara”, dar adevărurile sunt la fel de profunde: Cînd se va termina va fi bine, / am obosit pentru strămoși destul, / s-au plictisit și ei de mine; / de fiii mei asemenea sînt sătul… (În loc de iertare). Problema lumii nu mai e a fi sau a nu fi, ci „a fi Hamlet, a fi Shakespeare?! ” (Shakespeare, veac XX); poetul vrea sunetul pur al adevărului: vreau muzica sferelor care nu minte, / eventual lătrat de javre / hîrjonindu-se-n parcuri, și behăit de oi și nechezat / de cai, / să ne-nțelegem: mi-e silă de rai / vreau adevărul pur, / adevărul murdar, / adevărul calvar, / vreau orice se pronunță prin lacrimi / și sînge… (Alergie de contact). Costin este un răzvrătit, un pașoptist, un bonjurist, un revoluționar vehement, urându-le eminescian tiranilor: Oricum, tiranilor, aici pe palma noastră / de neant / le-ar trebui un supliment de / praf și pulbere… (Trăiască!) Tonul se păstrează și în alte poeme, cum ar fi aceste Strigări de  lume…: Doamne, tristă mai e lumea, cînd ea lumea / nu-i ca lumea, /Doamne, că nerod îi omul, cînd omul / nu-i ca omul! / Doamne, triști vom fi cu toții / cînd și-or rîde de noi morții!/ Doamne, greu ne e trăitul, cînd trăitu-i netrăitul / și la os îi simți cuțitul! Versurile din ciclul De inimă pustie… sunt mai aproape de origini, versul e cantabil, cu rime împerechiate: Iubito, ni se duc anii / din pierzanii în pierzanii, / ne supunem legii firii, patimilor, amăgirii, / totul, toate-s trecătoare, /naște, cine naște, moare… (Eheu) sau chiar cu monorimă: Femeile, sînt cum sînt, / apă limpede, pămînt, / apă tulbure, lut sfînt, / să tot bei, să tot frămînt, / viață, pulvere de vînt, / din descînt tot mai descînt!/ Tu, iubito, ești cum ești / mult mai zînă ca-n povești, / mă trăiești, mă otrăvești /  cu daruri pămîntenești, / păcate dumnezeiești / pentru vremile cerești / la vămile diavolești… (De mult dor). Poetul e atent la ca ritmul să fie strict respectat și prin urmare nu ezită să folosească, arhaisme, dar și forme, formulări  proprii, dacă situația o cere.

Volumul Închis pentru inventar (1998) apare după o oarecare tăcere poetică și conține câteva noutăți notabile: în primul rând apare poemul în proză bine ritmat, cu juxtapuneri judicioase, cu virgule care să cadențeze textul și să odihnească ochiul cititorului: De luni și luni, parcă de ani, nu mai plouase, iarba se usca, pomii și ei, pădurile își mistuiau mocnit pojarul, se porneau limbi de foc din senin, pe firul de asfalt șerpi de foc valsau fantastic, în limuzina gonind bezmetic pe vatra bobotită de jar ne fierbeau creierii, tăceam și ne uitam cu ochii ieșindu-ne din orbite în gol pe câmpul sterp, la cerul plin de puroaie, de praf și cloncani patrulând în ceruri, ademeniți de stârvurile rumenite la soarele luminiscent, incandescent pârjolindu-ne fără milă sufletele, soarele, bunul, atât de darnic la urma urmelor… (Lacrimi la vreme de secetă). Suntem într-un sezon în infern, într-o apocalipsă pe care poetul o gestionează imagistic impresionant. Volumul începe, e drept, cu o invocație-testament, fatalmente lirică: Mărite Creator, ajută-mă să-nnebunesc frumos, / nedureros, /n-am fost sămânță de Iisus Cristos și nici, o nu, /vreun sfânt, / am fost socot, întâi de toate o lacră de pământ… (Ultima dorință), dar dominanta e cea a poemului în proză, a versului foarte lung, circumstanțial pus în chingile poeticului: E noapte, insecte efemere îmi dau târcoale, ca niște șoapte/ aș stinge lumina dar mi-e milă de ele, nu-i a lor vina / că sunt nemuritoare atât de puțin… (Noapte cu efemeride). Piesele de rezistență ale volumului, precum Impas, Închis pentru inventar…, Peisaj cu Nero, Așteptare, uitare…, Spovedanie, Sâcâitor răspuns… ne duc spre o imagine nouă a poetului, solemn și neutral, impersonal și implacabil, versurile venind ca o viitură după nesfârșite ploi, impresionând tocmai prin lipsa de spectaculozitate, dar și printr-o forță de torent ce duce la vale totul. Să mai remarcăm că, începând cu acest volum, poetul trece la grafia cu â.

Titlul volumului, ca și al următoarelor: Umor la gura țevii (2001), …Restu-i otravă (2004), Bârfitor la colț de univers (2006) par mai degrabă titluri de schițe umoristice, poetul propunându-și, măcar la nivel de sintagmă, de titlu,  o estetică a derizoriului, a faptului mărunt.

Umor la gura țevii este evident un titlu polemic, o antiartă poetică extinsă. Poetul militează împotriva poeziei leneșe, a „căldicelului”, a conformismului. Volumul este inedit ca formulă, pendulând între jurnal liric și editoriale civice, între pamflet, foileton și aforism, între implicare sinceră și parodie. Titlurile sunt surprinzătoare, paradoxale, oximoronice, contradictorii, dezarmante, incitante. Volumul e structurat în două cicluri, egale din toate punctele de vedere. (Distracția costă, Domnilor! și Hazuri de…cazuri!). Impresionează dezinvoltura autorului, faptul că este adaptabil oricărui mediu sau registru. Înțelesuri… subînțelesuri… sunt „notații pe marginile unui dicționar de înțelepciune populară”, aforisme comentate, bazate pe reversibilitatea proverbelor, valoarea aforismului constând în complementaritate, în dialectica unei gândiri vii, nepervertite. Iată câteva exemple semnificative: Morții nu vorbesc. Ba vorbesc și vorbesc multe. Mai curând vii cultivă discreția…; Câinele care latră nu mușcă. Aoleu și încă cum mușcă!; Unii beau șu mănâncă, alții rabdă și se uită – eterna diviziune socială a muncii!; Sărăcia nu-i rușine! Dar ce-i, Doamne, iartă-ne?!; Sănătatea-i cea mai bună avere. Putrezii de bogați au păreri proprii în această materie: cea mai bună avere-i averea!; Nu telega la cap dacă nu te doare! Lasă capul să se descurce cum îl taie pe el…capul, că doar de aia-i cap! Și-apoi vorba aia: capul tăiat sabia nu-l doare!; În teorie, înțeleptul adună și prostul risipește. În practică, prostul adună și înțeleptul risipește… Sunt numeroase adevăruri luate în răspăr, semn că nu sunt adevăruri de nezdruncinat. Un text precum A greși este omenește! este un adevărat eseu asupra greșelii, cu observația că tonul nu e doct, ci șăgalnic, dar adevărurile devin percutante, moravuri ca în celebrul ridendo castigat mores. Cine învață din greșelile altora înseamnă că nu are încredere în greșelile proprii!(…) Toți care se cred buricul pământului greșesc elementar, întrucât pământu-i un corp ceresc neprevăzut cu buric. O greșeală gogonată nu-i, de regulă, semn al prostiei, că ei, proștii, sunt specializați nu în greșeli, cu în nerozii! Un text superb (era să scriu: poem și poate că era mai bine!) este Interzis: Am citit: Accesul câinilor în magazin – interzis / (și m-am simțit câine vagabond) / Călcatul pe iarbă și ruptul florilor –  interzis/ (și m-am simțit câine de rasă) / Accesul persoanelor străine – intezis / (și m-m simți extraterestru) Fotografiatul pe raza garnizoanei – interzis (și m-am simțit focos nuclear)…Piesa e antologică, putând fiind inclusă într-o ipotetică antologie a umorului sau a tragicului, fiind un text total.

Se rețin prin valoare, prin ineditul prezentării, printr-o lejeră viziune, ceea ce nu exclude limpezimea și adâncimea, texte precum: Cizmotecă, Valută forte, Sunt om ca prea mulți oameni, Afacerea cărăbușul, Cearta din bibliotecă, Cimitirul vesel, Din lumea plantelor care cuvântă, Fericiți cei cu duhul…

Cu …Restu-i otravă (2004) poetul serbează treizeci de ani de luptă poetică și simte nevoia de a se întoarce la izvoare, după aventura poemul în proză, a aforismelor, a textelor umoristice, a viziunilor paradoxale sau neutrale, după democrațiile cuvântului, dezvoltate uneori hoinar, dar liber. Acum poetul redevine poet cu acte în regulă, scrie și rescrie poezie, e atent nu la nuanță, ci la esență și ajunge logic, legic și poetic la esențializări nipone, la haikuuri și tanka. Poezia redevine calină, grațioasă, fragilă, cere apărare poetului și o primește generos.  Să ne înțelegem: mulți poeți stimabili fug de miniaturi, din teamă ca acestea să nu-i compromită. În realitate e vorba de multă rigoare și Basho, maestru incontestabil al haikuului, declara că ar fi fericit dacă în întreaga sa viață ar reuși să scrie șase haikuuri bune.

Calistrat Costin nu devine rob al formei, al silabelor, respectă doar triada, dar viziunea sa e apropiată de cea a unui suflet din Țara Soarelui Răsare: Spectator flămând, / va rămâne din tine. / doar o privire. ; Biată plăcere, /  e tot ce mi-a rămas, / restu-i otravă!; Ani de iubire / îndrăgostiți fumegând – / cimitir de zei.; Viermii din mine / încep a nu mai visa –  / sete de viață!; Câine supărat, / oamenii latră la el – / câinoasă lume!; Viața, iubito, / ne-a strâns la pieptul ei, dar / și mai mult moartea!; De la o cățea / am învățat iubirea / până la moarte! Uneori poetul depășește condiția contemplativă, reflexivă a haikuului și acesta devine pamflet: Legi pentru oameni /(arme pentru neoameni) / e-ga-li-ta-te!; sau resemnare melancolică: Ninge ca-n basme / și albul mereu murdar – / n-avem de ales! Tanka e și ea bine asimilată de la rezolvări plastice: Apus de soare, / la țărm se stinge marea, / gâfâie-n spume – /nisipuri mișcătoare; vulcanii așteaptă calmi!, la abstracții distilate subtil, cu aparente politețuri poleite: Să fie lumea / într-atât de sordidă, / să nu existe / scăpare la ceasul orb/ al judecății de apoi? N-aș vrea să se creadă că întreg materialul poetic e la fel. Uneori, poetul folclorizează, într-un insolit blestem-odă, impecabil nu doar tehnic: Sfântă Doamnă vinovată, /  nu te-oi uita moartea toată, / carne ta-i ca veșnicia, / soră bună cu pustia, / m-a hrănit, m-a flămânzit / de-am ajuns smintit lipit, / inima îți e ca fierea, / nectar dulce de otravă / pentru-o viperă bolnavă…/(Amăruie precum mierea). Ai dracuʼoameni!! este un monolog având coerența unui eseu și dramatismul unei piese într-un act (ce conține și didascalii!) / glosând simpatic pe seria de sinonime ale DIAVOLULUI și ale lui DUMNEZEU. Apar așadar cu măști mereu schimbătoare: ATOTPUTERNICUL, EL, BUNUL DUMNEZEU, DRACUL, MARELE CREATOR, SATANA, TALPA IADULUI, NEGRILĂ, SARSAILĂ, NICHIPERCEA, PĂRINTE, SCARAOȚCHI, CEL-DE-PE-COMOARĂ, TARTORII, UCIGĂ-I TOACA, UCIGĂ-I CRUCEA, MEPHISTO, FAUST, MICHIDUȚĂ, BELZEBUT. Apar și oamenii, ADAM și EVA aflați la răspântii și răscruci. Textul îmi amintește stăruitor de unele texte, pe nedrept uitate, ale lui Costache Negruzzi, adevărate tururi de forță lingvistice. Textul volumului se vrea impersonal, descărcat de emoții și lirisme, așa cum  ne-ar cere-o T.S. Eliot de pildă: Visez uneori că-mi iau viața de la început -/ ai mei mă plămădesc grijulii din dragostea lor / țărănească, / tânărul meu viitor tată pleacă la război… (Roentgen la sânge).

Trebuie fixat și tipul de umor și implicit de scriitură pe care ni-l propune Calistrat Costin. Paleta e foarte largă, de la negrul arghezian, (cel din Blesteme) la străveziul nichitastănescian (când umorul distruge însăși sintaxa comună, leneșă a limbii aflată în plin proces de osificare), trecând prin Ion Minulescu prin gongorism, asocieri insolite, un lirism aproape romantic,  o milă și o compătimire față de semeni greu de găsit într-o vreme ca a noastră și Topârceanu (prin știința limbii, prin exploatarea posibilităților acesteia, prin mularea stilului la subiect, încât totul până și propriul stil devine parodic).

Artificios, cultivând cu ostentație anume figuri de stil care asigură o densitate ideatică și imagistică deosebită (oximoronul, hiperbola, repetiția, pe lângă cele consacrate, clasice: epitetul comparația, personificarea, metafora, inversiunea etc.), Calistrat Costin își zidește un text lesne recognoscibil, când prăpăstios (dar cu măsură!), când teribilist-juvenil, dând cu tifla cutumelor noastre stilistice): Am câștigat și eu, eu … (cel din urmă „eu”),/ cînd și cînd, cîte-o luptă pe planeta pământ, / leagănul disperărilor noastre…/ Am triumfat mai ales în gâlcevile cu mine (eu înțeleptul, eu nebunul, eu lumea, eu… / cel dintâi învins mereu!). (Biet învingător). Costin își întinde cultura (iată în acest text aluzia la Gâlceava înțeleptului cu lumea se deslușește totuși relativ ușor), face cu cititorul o gimnastică a spiritului, te obligă să fii permanent treaz, în stare de veghe; eu liric este persiflat prin supralicitație, victoria nu mai are nici un sens, deoarece învingătorul e declarat învins, pământul devine un obiect casnic și cotidian, (în acest text mai apare și: iadul / celui de al nouălea cer…).

Adevăratul lirism nu vine atât din ambiguitate, cât din ezitare, poetul dansează pe sârmă, riscă și noi aplaudăm jocul său de-a poezia ca pe un joc esențial, mortal, existențial. Când textul devine uscat, ațos, existând riscul respingerii, poetul ia chitara și ne mai spune un cântec de lume, de mahala, de cartier: Mă simt, Doamne, fără nume, / străin pe lume de lume / mi-au furat „ai mei” norocul / și s-apropie sorocul / când se numără bobocii / și se-ngroaspă sărăntocii / pentru raiul de apoi / într-o ladă de gunoi…/ Doamne, firea omenească   – / hăul când în noi se cască – / greu îmi e a o-nțelege / cum îi lege când nu-i lege!… (Apus de lume).

Luând în răspăr motive lirice (stră)vechi „deșertăciunea deșertăciunilor”, „pantha rei”, „farisei” (deveniți… „afurisei! ”), „lunga timpului cărare”, glosând pe marginea cuvântului „adevăr”, luptându-se eroic cu limbajul de piatră, de lemn, de fier, de sticlă, căutând „adevărul și numai adevărul”, „adevărul adevărat”, „problematica adevărului”, adică „vorbe, vorbe, vorbe”, contrazicându-se permanent pentru a rămâne consecvent cu sine, Calistrat Costin ne sugerează limitele limbajului în  Bârfitor la colț de univers (2006), ne poartă prin istoria semnificativă și culturală a omenirii, demolând și demitizând, zidind și mitizând; ne aflăm într-un univers reificat în care obiectele, devenite libere, acționează firesc pentru ele și cel puțin curios pentru noi: Zilele, foile de calendar se scorojesc / și singure se-aruncă la coșul de gunoi…(Irreparabile…) Lumea nu e decât o repetare și o repetiție :…și-o blestemată de orchestră cântă, / cântă și nu se mai oprește / seară de seară același lanț de melodii, / până târziu în noapte / până târziu în zori de zi…(Lanț de melodii).

Monotonia e de esență bacoviană, o monodie precum ploaia nesfârșită, capabilă se reactiveze reumatisme și nevroze. Limbajul uman devine, printr-un proces de epură, limbaj… animalic, tradus într-o parabolă irizantă (ca să nu scriu scânteietoare): Niște amici, originali, excentrici, nebuni de legat / (sau numai înțelepți), / când au câte o mare bucurie, se pun pe lătrat, și / latră, latră de mai mare dragul, stârnind invidia / lătrătorilor de specialitate:  / iar când sunt triști  de multă „omenie” / a semenilor lor, / chelălăie și scheaună cu-atâta dibăcie și talent  / de câinilor din curțile vecine, ba  și la maidanezi / li se rup inimile lor câinoase și varsă-n cor, și /ei, sfâșietor, lacrimi teribil de amare… (Doctorat în filologie). Regăsim și în acest volum tanka și haikuul, dar departe de seninătatea niponă. Tonul e arțăgos, de polemist, kaikuul devine strigătură sau chiar injurie: Are sau n-are/ bătaia de joc margini/ /Parcă nu are…; O „doamnă câine”/ (altfel spus „doamnă cățea”) / mă crede un sfânt; „Sufăr ca un om / și mi-e silă de oameni! –  ”  / lătra un câine; Cel mai sălbatic / monstru hrănit de lume: /„Demo Crația.

Calistrat Costin are o rară știință a titlurilor, împrumutând câte ceva din senzaționalul tabloidelor, din arsenalul naturalist, din expresii antonimate. Iată câteva titluri din acest volum: Farmec ultramarin, Puțină fericire în cimitir, Coșmar cu ziua de mâine, Pui de monstru, Icar către sinele său, Deliciu cu vierme, Dialog amical cu neantul, Arta lui „singur pe lume”, Visul regesc al lumii…, Celest și candriu, La o șuetă cu marea cea mare, Gustul lui Dumnezeu, Pogorâre aproape de sublim. Lejeritatea cu care manevrează cuvintele, de la cele mai rebele la cele mai academice, e unică, dacă nu ar fi existat și un Marin Sorescu.

Există un singur risc la Calistrat Costin: acela de a-și sufoca cititorul, nelăsându-l să respire, neoferindu-i spre relaxare un vers neutru, dacă nu chiar slab. Ținut în șocuri și șuturi, cititorul se poate răzbuna, fie devenind imun sau neutru, fie refuzând pur și simplu acest tip de text.

Distracție de fiare (2007) nu aduce nimic nou din punct de vedere tehnic în lirica lui Calistrat Costin și totuși e unul dintre cele mai profunde și mai echilibrate volume ale poetului, o sinteză a principalelor sale linii de forță. Volumul, acut uman, e faliat în două cicluri:  Reprezentație de gală și Curajul de a (mai și) râde. Diferența dintre un poet fantezist, gata să scoată panglici și flăcări pe nări și Calistrat Costin este cea dintre un pictor amator și unul profesionist. Primul va avea o paletă prea încărcată, neiertând nicio culoare, rezultând o pictură bălțată și va încerca să reconstituie realul din cât mai multe detalii. Pictorul Calistrat Costin tinde spre monocromie, spre monodie. Monologul poate avea uneori involt prin anaforă, amintind de celebrul Dacă a lui Rudyard Kipling: S-alungi păianjenii din cotloanele memoriei, / să rânești grajdurile acelui nesimțitor și rău / platnic rege Augias,  / de-ar fi, precum Hercul, s-abați râuri de sânge / curat peste îngălarea spiței umane, / să dai cu perie aspră de sârmă peste jegul / blidarelor din cămările cantinei mondiale, / să răzuiești ura prinsă pe casele cerului și pământului, / să pui în grădinile pustiite de nesăbuința / căzuților în păcat /răsad de arbori, de flori, de alți oameni, / să naști din nimic lumină ăn împărăția cenușii, / să simți, în sfârșit, pe lacrimă proprie… (A pune ordine în lucruri (1) )

Costin este, cum se vede și din exemplul de mai sus, dar și din alte nenumărate alte exemple, un mare maestru al enjambamentului, practicând endoestezii și endofazii puternice, adevărate voci interioare, ce capătă, paradoxal, statut neutral. După cum, folosind parcă tehnica tricotajului (un cuvânt pe față, unul pe dos) sau a țesătoriei (tehnica de suveică), obține un efect pe care nu-mi amintesc să-l fi întâlnit decât la rusul Velemir Hlebnikov care, jucându-se cu rădăcina verbului a râde  (smeiatsa) și a substantivului râs (smeh), obținea valori precum acestea: O, rasmeșișci nadsmeialnâh – smeh usmeinâh smehacei! : Să tămăduiești umanitatea de cancer, de teroare, / de cancerul terorii, de teroarea cancerului / (dar nu prin teroare)… (A pune ordine în lucruri (3)). Uneori, naturalismul devine terorist, discursul – elicoidal, estetica urâtului triumfă, dar nu-i putem refuza poesiei un farmec straniu: din altarul catedralei se-aud tăceri asurzitoare / de glorificare și slavă la drumul mare, / doarme stăpânul universului, / timp în care viermii visează carne de îngeri, / miroase divin a ciuperci otrăvitoare sfârâind pe plită / pentru cea din urmă de(z)gustare infinită! („Senzații”).

Volumul Om fi greșit galaxia! (2010) ne prezintă o altă față (mască) a poetului, deși formal, nu există o mare diferență stilistică între Distracție de fiare și această carte. Melancolia e filtrată mai atent, poetul își permite iarăși să fie… poet, simfonia este în La minor : Sufletul tău, Doamne, / la o margine de cer, / stă și plânge, / ar vrea să-și ia zborul / dar nu mai știe încotro./ trupul Tău, cel mult frumos / încă mai doare, /așteptă. (Lacrimă). Poetul acuză o oboseală metafizică, pare a renunța la trucuri, la jocuri de cuvinte și de artificii, vrea să ne convingă de faptul că șoapta poate fi mult mai convingătoare decât strigătul: Iubesc viața cum, cine știe, cîndva, / îmi voi iubi și moartea / (viața mea, moartea mea) din toată ființa (era să zic neființa), orbește, la disperare, fără speranță… (Viața mea, moartea mea). Unele titluri ne arată un copil teribil cumințit (Gata cu himerele, Gata cu „ironia romantică”, Blândă demență, S-avem totuși (câtă?) răbdare… )

Poza aceasta de răzvrătit pios seamănă cu cea a unui copil ce stă cuminte pe scaun, pentru ca, la cea mai mică neatenție a mamei, să(-și) scoată limba la (în) oglindă, sau să(-și) balanseze nervos piciorul. Calistrat Costin este un timid iremediabil, dar, fiind un cărturar autentic, nu-și permite (ca alți timizi!) să fie obraznic, să sară calul și atunci revolta sa, agresivitatea sa se manifestă la nivelul sintagmei și sintaxei. Nu o dată emoția îi iese la suprafață și ne trezim în fața unei hipersensibilități damnate: mă-ncearcă un sentiment de jenă, / mă simt penibil, / vinovat (nu știu față de cine!), am comis un… /compromis / (de neiertat după unii, de înțeles după alții, /explicabil în opinia „marelui judecător”) –un / compromis cu istoria noastră (sau a cui o fi!)/ istoria cea de toate zilele…(Un… compromis)

În Delicat coșmar (alt oximoron, dar cineva remarca faptul că poeții importanți cultivă mult oximoronul – a se vedea Shakespeare și Eminescu), poetul hipermegasupersensibil își refuză o a doua naștere: Se făcea că m-am (m-au) născut a doua oară,/numi că părinții erau parcă alți părinți, / nu mai aveam de ales, mi-am luat, firesc, / biografia de la zero, / mai delicat a fost când am dat de oarecari / muguri de nouă gîndire logică (făcusem „tabula rasa” de cea dinainte), / prima dorință care m-a podidit: / să mor la loc imediat, / mă simțeam culpabil, două vieți îmi apăreau / un abuz la drumul mare… Întâlnim și în acest volum haikuuri și tanka: Munți, râuri, câmpii, / cutremure, războiae / și noi, trecători / prin bâlciul nebuniei, / spectatori și nu numai.;Am trăit destul, / mă pregătesc de moarte / (parcă de viață).  / Când mă vor naște din nou / voi vrea să fiți alți oameni; om fără noroc – / mi-e dor de ziua de ieri / când era să mor; La masa verde / se plănuiește de zor – / miroase-a sânge.

La un pahar de neant (2011) este un volum antologic, din mai multe puncte de vedere. În primul rând pentru că e… antologic, reunind texte selectate din paisprezece volume anterioare: Planete; Augusta lumină; Elementul lume, Satiră duhurilor mele, Declinul elegiei, Scrisori, Uite viața, nu e viața; De viață, de moarte, de lume; Închis pentru inventar; Lume, lume și iar lume…; restu-i otravă; Bârfitor la colț de univers; Distracție de fiare; Om fi greșit galaxia. O a doua antologie e suma aprecierilor critice, despre poet pronunțându-se critici importanți precum Ion Bogdan Lefter, Marian Popa, Ion Roșioru, Ion Arieșanu, Vlad Sorianu, Laurențiu Ulici, Bogdan Ulmu, Eugen Simion, Ion Rotaru, Mihai Coman, Cristian Livescu. Absolut toți au subliniat spiritul parodic, ironia, simțul critic, inteligența, inocența, inventivitatea, autoironia… La toate acestea se cuvine să adăugăm melancolia înaltă, histrionismul, măștile, teatralitatea, timiditatea, parabola și lumea pe dos, un simț neobișnuit al limbii și un auz perfect…

Volumul, „Opera omnia”, dă senzația de forță, de lucru bine conceput și bine realizat, e rotund, nu scârțâie pe nicăieri, încât ai crede că într-adevăr poetul nu scrie de la începuturi decât o singură carte, că vârstele creației seamănă cu cercurile unui  copac retezat. Calistrat Costin e un poet important peste care nu se poate trece, o față interesantă a unui poliedru, un poet care și-a format în timp nu doar un stil, ci o viziune lesne recognoscibilă. Mereu imprevizibil, adesea șotios, niciodată gratuit, Calistrat Costin nu-și trădează vârsta reală, cronologică sau biologică, stând foarte bine la cea psihologică și la cea astrală.

În Ironia moderată (2012), Calistrat Costin dialoghează cu marile spirite, le și se contrazice,

Omar Khayaaam, Edgar, Cioran, Eugen Ionescu, Confucius, Nicolaus Cusanus, Platon, Borges, Umberto, Don Ortega luându-l în serios, peripatetizând complice. La rându-l său Calistrat Costin îi portretizează, desenând rapid, ca în Place du Tertre, portrete-robot care seamănă sau nu fizic, dar care, ca spirit, sunt copii perfecte ale sus-numiților. Din vers în vers, din gând în gând, din treaptă în treaptă, poetul poate trece de la grotesc… la liniar, de la ironie la sfâșietoare, aproape incomodă tandrețe.

Și atunci, doar atunci când e sigur că nu îl vede nimeni, poetul își șterge cu mâneca suflecată à la Muhina, o lacrimă la colț de ochi și de obraz.

Lucian Strochi