Pornind de la un fapt divers – realizarea unui portret robot al unui criminal violator în serie, la serviciul de cercetări criminalistice – autorul se foloseşte de acest pretext pentru a prezenta informaţii, idei, teorii livreşti despre arta realizării portretului în general, implicit a portretului robot (v. personajele: trei profesori de desen, din trei generaţii), dar, mai ales, pentru a realiza o povestire cu mai multe fire narative, cu o structură compoziţională total diferită faţă de a celor incluse în volumul „Ore suplimentare” şi chiar în alte volume de proză scurtă, lucru recunoscut, de altfel, de însuşi autorul în textul „În loc de Prefaţă”, de la sfârşitul volumului. (Constantin TOMŞA)

Ce a zis autorul? „Ia să le arăt eu cititorilor că arta este mai adevărată decât realitatea” şi a reuşit prin această povestire cu care încheie volumul, şi pe care e greu să o încadrezi într-un anumit tip de fantastic, cum se încearcă uneori printr-un exces de didacticism.

Magistrul, un profesor de la Arte Frumoase, încearcă să demonstreze studenţilor că proba de foc a unui pictor e portretul: (Ce bine ar fi dacă toţi pictorii ar ţine cont de aceasta!). Se trimite la „Strigătul” lui Edward Munch, despre care trebuie să ştim ce sunet (vocală) scoate personajul.

Când o profesoară şi fostul ei elev trebuie să facă portretul robot al unui criminal violator situaţia se complică.

De aici încolo se plonjează în fantastic. Criminalul nu-şi arătase faţa. Prin sinestezie pictoriţa invocă mirosul pe care-reţinuse. Cuvântul pe care acesta îl pronunţase nu avea decât două sunete. („Când l-am strâns de testicule a mugit”)

Portretul acum şi-ar pierde importanţa fiindcă răul a fost el, care în urma unei lovituri în cap moare înecat în Mureş. Intervine acum substituţia: asasinul e portretul realizat, adică un fel de copie holografică. Ni se induce ideea că portretul reuşeşte verbal violul eşuat, şi încă mai violent. Sinuciderea pictoriţei, absurdă, ne apare ca ritualică, „în oglindă”.Tânăra, despre care aflăm că o cheamă Georgiana, pare a fi un dublu al profesoarei. Ca acelaşi obiect „al crimei”, o lance, cu care-l lovise pe el încap, se sinucide ea (lancea avea tăişul ascuţit)

Intuiţia Clarei, tot pictoriţă, o ajută să descifreze un text pe care l-ar fi rostit Georgiana înainte de a muri: „NU MĂ IA CU EL.”

Autorul ne conduce apoi spre mitul lui Tezeu şi al Ariadnei, iar despre Georgiana ne spune: „Ea, Georgiana, e de fapt replica feminină a Sf. George care-l omoară pe balaur”, fiindcă „omorându-se, Georgiana îl ucide pe balaur”. (Ioan DOBREANU)

Dezumanizarea provocată de instinctualitatea bolnavă, dominatoare. Analiză adâncă a fiinţei umane, făcută prin ochii unei pictoriţe, victimă a unei tentative de viol. Un text surpriză şi surprinzător. Trauma psihică de după nefericitul eveniment este surprinsă dramatic, prin stări şi imagini de coşmar. Până unde durează sau merge agresiunea? Cum poate fi îndepărtată? Ce urme lasă şi cum pot fi ele şterge? Autorul apelează delicat la ştiinţa sa de critic de artă. Sufletul se purifică prin apă şi foc. (Cornel PAIU)

Ultima povestire a volumul, Portret în oglindă este şi cea mai neobişnuită. Nu mai întâlnim un singur fir narativ ca în celelalte povestiri, ci mai multe, dispuse când fascicular, când înlănţuite, aşa încât expunerea unui profesor de la facultate poate fi  continuată de fosta sa studentă, devenită profesoară, practic cu aceleaşi idei şi chiar cuvinte,  e vorba de un text care se vrea doct şi exhaustiv, despre portret, dar care iese adesea din tipare prin dorinţa şi voinţa magistrului de a trece dincolo de limitele posibilului (scena cu vocala pe care o scoate personajul lui Edward Munch).

Aceste exerciţii se vor dovedi extrem de utile atunci când profesoara şi profesorul-portretist, fostul ei elev, vor încerca să reconstituie portretul-robot al unui criminal în serie.

Până acum povestirea nu părăseşte graniţele realului, chiar dacă întâlnim o anume ambiguitate (pe care un Todorov ar numi-o ezitare) care ar permite fisura fantastică. Pictoriţa – victimă a unui viol nereuşit – face eforturi extraordinare pentru a reuşi să surprindă portretul din faţă al criminalului-violator.

Reface filmul acţiunii, reconstituie fotogramă cu fotogramă tot de s-a petrecut, încearcă practic imposibilul şi anume ca răufăcătorul să-şi răsucească capul măcar cu câteva grade. Acest efort supraomenesc, care îi solicită total intelectul şi simţurile, e în cele din urmă răsplătit prin sinestezie, pictoriţa amintindu-şi mirosul de schizofren al criminalului.

Portretul realizat de pictorul-portretist este şi nu este cel al criminalului. Oricum pictoriţa constată că portretul îi vorbeşte doar ei, e drept în cuvinte extrem de rudimentare, dar perfect inteligibile, chiar dacă fiecare cuvânt nu are decât două sunete: -Nu mă ia cu el. Chiar aşa, cu cuvinte formate din doar două litere, încerca să-mi povestească ceva sau să se justifice, din când în când pufăia şi scuipa, semăna cu o viperă pufăitoare, ca şi ea îmi căuta ochii, ar fi vrut să mă orbească, avea, cred,  ciudata convingere că, dacă m-ar fi orbit, n-aş mai fi putut depune mărturie împotriva sa, iar el ar fi fost salvat, scăpat, eliberat. Mai aveam o certitudine ciudată, el nu era un simplu portret, chiar robot, care să permită identificarea unui criminal în serie, nu, portretul era independent, el era răul suprem, el era amprenta răului, iar celălalt doar imaginea sa holografică sau, mă rog, tridimensională.

Fantasticul devine acum imperial, asasinul este portretul realizat, celălalt asasin, din realitate, din libertate nu e decât o… copie holografică a sa. Putem încerca o primă sugestie şi decodare: Arta este mai adevărată, mult mai puternică decât realitatea.

Portretul încearcă şi, într-un fel, chiar reuşeşte violul eşuat prima dată (asta în ipoteza că este vorba de acelaşi violator), un viol verbal, dar la fel de violent.

Pictoriţa se sinucide, gest greu de acceptat într-o lume reală, normală şi creştină, dar necesar, într-o lume mitică, pentru a se obţine moartea asasinului. De fapt e vorba de o moarte ritualică, de o sinucidere în oglindă.

Lucrurile se complică şi se simplifică rapid: în lumea reală  criminalul-violator este omorât indirect de către de tânără, aceasta este dublul profesoarei, purtând simbolic acelaşi nume, Georgiana, nume simetric cu cel al lui Gheorghe (George) cel omorâtor de balauri (de monştri).

Moartea asasinului este simbolică şi repetată: o dată el moare înecat în sângele Georgianei, profesoarei, a doua oară înecat în apele Mureşului, după cum arma agresiunii asupra sa este o lance, vârful lancei fiind cuţitul cu care se sinucide profesoara, iar trupul lancei, băţul cu care tânăra îl va lovi puternic.

Prietena pictorului, şi ea pictoriţă, numită, tot simbolic, Clara, are o repulsie reală pentru portretul asasinului din camera prietenului ei.

Până la urmă intuiţia ei feminină, superioară îi va permite decodarea întregului mesaj, deşi pictorul încercase disperat descifrarea unui text extrem de dificil tocmai din cauza aparentei sale simplităţi: Nu mă ia cu el, (ultimele cuvinte rostite de profesoară), textul fiind  citit prin grila tuturor ligamentelor posibile, inclusiv invers.

Învingătoare, Clara poate deveni o nouă Georgiană, îşi poate revendica acele cuvinte fără un autor cert de la începutul povestirii, poate continua superb destinul tuturor femeilor de până la ea. Totul apare ambiguu,  dublat, gestul arderii portretului şi-l revendică amândoi protagoniştii,  intrăm în cele din urmă în mit, după o necesară demitizare: …tu dormeai frumos, parcă eram singuri pe o insulă, într-o peşteră, într-un labirint, dar eu nu eram Ariadna, nici tu nu erai Tezeu, iar minotaurul încă nu se născuse.

Intrăm până la urmă şi în basm, acum totul se poate închide, cu o formulă magică: Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi… (Lucian STROCHI)

Un portret este o imagine virtuală reprezentând aspectele ascunse ale individului. De aici sentimentul distanţării, al concretului abstract al personalităţii.

Nu ştim a cui este figura reprezentată, deoarece recunoaştem în mod surprinzător că sentimentele exprimate nu sunt ale unui necunoscut, ci ale noastre. Orice portret este o provocare. Orice imagine, atent şi îndelung privită, fascinează. Cu atât mai mult un portret, care nu pune în faţa unei realităţi pe care uneori nu vrem să o vedem.

Portretul are ceva fix. Însă este povestirea neretuşată a unui moment al vieţii sugerând nostalgie şi nelinişte, dincolo de aparenţa de calm. Un chip din alt timp pare totuşi familiar, chiar seamănă cu mine! (Vladimir TESCANU)