Scrisul mi se pare a fi cea mai mare descoperire şi biruinţă a omului. Pârghia, planul înclinat, scripetele sunt, la o ultimă analiză, unelte. Roata e o unealtă şi o invenţie; focul- o descoperire mai mult sau mai puţin întâmplătoare. Dacă definitorie pentru specia umană este sociabilitatea – cu o componentă esenţială: comunicarea, omul fiind într-adevăr zoon politikon (animal social – nu politic – cum traduc unii), atunci scrisul rămâne cea mai importantă descoperire a umanităţii.

Nu are rost să ne întrebăm, asemeni lui Herbert Read (Imagine şi idee, Originile formei în artă) dacă la început a fost ideea sau imaginea. Scrisul le conţine, cel puţin în cazul scrierilor sintetice (Ideenschriften – scrieri de idei- ideograme) pe amândouă.

Tot în cadrul scrierilor sintetice pot intra picturile rupestre, pietroglifele, gesticulaţia, nodurile, quippus-ul incaş, wampums (eşarfe ţesute cu figuri şi în al căror urzeală se află scoici) (culoarea e semnificativă: alb – pace, negru -tristeţe, roşu -război etc), wintercounts indienilor din America de Nord (desene în spirală pe piele de bizon –   adevărate anale pentru sec. XVIII-XIX).

Trecerea de la scrierea sintetică la cea analitică o fac culturile maya (scrieri sintetico -analitice (idei-cuvinte) glife) şi cea aztecă (o scriere de tip rebus plină de calambururi).

Scrieri analitice ar cuprinde în primul rînd scrierea  cuneiformă (3500-100 î.d.H) utilizată de popoarele sumero-akkadiene (asiro babiloniene), de culturile khaldi, hitită, protoelamite, achemenide, ugaritice, o scriere pictografică cuprinzînd peste 2000 de semne.

Scrierea egipteană oferă tipul cel mai pur al unei scrieri de cuvinte cu un schelet consonantic  (vocalele intercalate dau funcţia gramaticală), scriere avînd 24 semne consonantice.

Esenţială pentru caligrafie rămâne însă scrierea chineză, favorizată de o limbă chineză monosilabică (cuvintele sunt formate dintr-o consoană plus o vocală). În limba chineză funcţia gramaticală a cuvântului decurge din poziţia sa în frază, iar scrierea chineză urmăreşte cinci principii şi anume: sian hin (morfograma)-figurativă; cemce (dactilogramă) expresia unei acţiuni, calităţi, idei abstracte; kia tsia (caracter de împrumut) cuvinte homofone sens diferit, pronunţie similară (rebus); ceuan ciu (răsturnarea caracterului) caracterul îşi schimbă sensul; hin sen (morfofonogramă) caracter este compus din două elemente, dintre care unul indică sensul, celălalt pronunţia. Primul element este cheia.

Scrierile fonetice par a descuraja, la prima vedere, caligrafia: scrierea fonetică este un sistem de scriere raţional, care dă fiecărui sunet elementar un semn. Nu întâmplător scrierea fonetică este o invenţie feniciană, fenicienii fiind un popor de neguţători şi de navigatori, adică pragmatic, cultivând simplitatea, precizia, claritatea. Această scriere are şi o protoistorie a ei, înglobând scrierile paleomoabitică, ugaritică, inscripţiile protosinaitice, inscripţiile de la Byblos (amestec de litere geometrice şi de hieroglife, un adevărat „alfabet pletoric”, scrierea paleoebraică, alfabetele arameice, ebraica pătrată (ebraica fiind o limbă savantă şi liturgică, în timp ce arameeana era o limbă vorbită).

Pentru a înţelege mai bine scrierea arabă, trebuie să plecăm de la avertismentul lui J.G. Février: „Trebuie făcută o diferenţiere atentă între limba arabă, scrierea arabă şi religia islamică”.

De la început se dezvoltă două scrieri, una monumentală, cufica şi o alta de uz curent, naskhi.

Cufica este o scriere unghiulară, dreaptă, ornamentală, depinzînd decisiv de instrumentele care o trasează: dăltiţa sculptorului şi a gravorului. Se obţin adevărate ornamente epigrafice, specialiştii vorbind de o cufică împletită şi de una înflorită. Cufica este scrierea ce servea exclusiv la copierea Coranului.

Naskhi este o scriere cursivă, rotunjită, legată, trasată cu calamul şi din care derivă toate scrierile arabe moderne.

Ar mai intra în atenţia caligrafilor scrierile etiopiene, cele indiene, din care reţinem scrierea kharosti, brahmi şi nagari, alfabetele grec şi latin, scrierea runică şi cea ogamică (prima germanică, a doua celtică).

Tradiţia occidentală aduce ca noutate înluminura, tratamentul privilegiat acordat iniţialei, filigranul. O iniţială din Biblia de la Kells (sec. VIII, Trinity College, Dublin) este o adevărată operă de artă, la fel ca o pagină ornamentată cu împletituri din Cartea de la Durrow (sec. VII).

În Occident, dar plecîndu-se de la modele ilustre ale Orientului, imaginea tinde să devină independentă faţă de scriere. Caligrafia redevine operă picturală.

Am pomenit toate aceste lucruri, pentru că operele lui Yannick Durand te obligă la un permanent dialog cu timpul şi cu arta.

După studii „clasice” de pictură la Toulouse, artista s-a perfecţionat în arta scrisului şi a caligrafiei cu maeştri precum Claude Mediavilla, Donald Jackson, Gottfried Pott, Julian Waters sau Hassan Massoudy, iniţiindu-se în scrierile vechi, pentru a se întoarce în prezent şi oferind (u-şi) un viitor, promovând o caligrafie contemporană, litera fiind o primă realitate materială, un punct de sprijin pentru construcţia sa îndrăzneaţă, pendulând între lizibil şi ilizibil, între semn şi simbol, între imagine şi idee, între urmă şi  tuşă, între literă şi vectorul de emoţie pe care această literă îl conţine.

Într-un timp al globalizării, al uniformizărilor, când scrisul e depersonalizat de fonturile computerului, Yannick Durand ilustreză un dicton al lui Buffon, aparent uşor parafrazat: Scrisul e omul însuşi. Litera are suflet, e însăşi existenţa noastră surprinsă într-un moment de neîngăduită tandreţe. Yannick scrie cu pensula şi pictează cu calamul. Astfel scrisul se reîntoarce la origini, demiurgic, fiind prin ideogramă, pictogramă, înluminură sau caligramă o engramă, a amprentă a realului, dar şi a arhetipurilor. Paradoxal, culoarea nu e altceva decât umbra literei, o despletire a ei,  o coadă de cometă. Artista canadiană se reîntoarce prin caligrafia sa la izvoarele frumosului, deci ale artei, scrisul şi imaginea devenind pe rând emoţie, idee, stare de spirit, răzvrătire.

Yannick îşi percepe arta unitar, fluid, convinsă fiind că artistul nu pictează decât o unică pânză, aşa cum scrisul e şi el unic, magia sa venind prin repetare şi multiplicare.

Litera lui Yannick Durant nu este altceva decît un atom într-un pozitron, bombardat de inteligenţa şi sensibilitatea sa şi a receptorilor.

O literă imagoactivă, izotopică, aşadar. Sau altfel spus: efectul literei asupra razelor gama.

Caligrafia contemporană devine şi un triumf al visului asupra unei lumi pragmatice, realiste, formalizată, algoritmizată, inteligentă, dar care alungă tot mai mult din realitatea cotidiană emoţia.

Lucian Strochi