Când aveam vreo şapte ani, am descoperit în podul casei o comoară adevărată: o ladă cu cărţi, ale tatălui meu, de pe vremea când fusese elev. Am scotocit curios şi nerăbdător prin ladă şi am ales mai ales cărţile cu poze, pentru că, credeam eu, acestea se citeau mai uşor. Am găsit însă şi o carte ciudată, care nu avea rânduri, ca celelalte cărţi, ci doar cuvinte răzleţe. Am crezut la început că e o carte care fusese tipărită greşit, dar am renunţat repede la acest gând. Cartea era destul de nouă, era cartonată şi, oricum, era pusă alături de celelalte cărţi.

Am ales o carte cu poze cu animale şi am coborât. Am citit cartea, dar gândurile mele au rămas acolo, în pod, la cartea aceea fără rânduri, pe care o socoteam cu cât mă gândeam mai mult, o carte vrăjită. Nu ştiam de ce credeam că e o carte vrăjită, dar simţeam că aşa trebuia să fie. Am urcat a doua zi în pod pe furiş, nu vroiam să împart cu nimeni taina mea şi am căutat cartea. Era acolo, dar parcă cu şi mai puţine cuvinte, abia câteva pe o pagină întreagă. Am vorbit cu cartea, am întrebat-o ce i s-a întâmplat, dar cartea nu mi-a răspuns.

Am ales altă carte, tot cu poze, de data asta cu plante, am coborât şi m-am retras într-un colţ pe care îl socoteam numai al meu. Dar cartea mă plictisi repede, căci gândurile mele erau numai la cartea vrăjită din pod. Am aşteptat cu nerăbdare să se lumineze de ziua, ca tată să plece la serviciu şi eu să mă pot duce nestingherit în pod, fără să mă întrebe cineva ce caut eu acolo. Acum cartea avea şi mai puţine cuvinte, aproape jumătate din câte fuseseră ieri şi în plus era umedă, jilavă. M-am gândit că acoperişul podului era spart şi că peste noapte plouase dar nu era adevărat nimic: acoperişul era întreg, iar noaptea fusese senină, cu cerul plin de stele. M-am hotărât să-i vorbesc mai mult, am rugat-o să-mi spună ce se petrece cu ea, dacă nu cumva a plâns. Nu mi-a răspuns nici de această dată, aşa că am coborât în casă plin de gânduri grele. Am fost tăcut toată seara spre mirarea tatei şi a bunicii.

N-am prea dormit noaptea, gândindu-mă mereu la cartea mea: simţeam că e vrăjită şi  n-aş fi vrut s-o împart cu nimeni.

A doua zi era duminică, aşa că tata rămânea acasă. Nu vroiam să-i spun că mă urc în pod, aşa că m-am prefăcut nepăsător şi am spus că mă duc să mă joc. Tata a înclinat din cap, da, du-te, aşa că eu m-am mai aşteptat altceva şi ieşind afară, m-am strecurat ca un fur în pod. Am pus mâna pe carte şi am simţit că m-a curentat, de parcă mii de furnici mi s-au strecurat deodată sub piele. Am ştiut atunci că dacă îi voi vorbi, de data asta cartea îmi va răspunde.

Am întrebat-o dacă e o carte vrăjită şi mi-a răspuns că da. Nu prea avea chef de vorbă şi nu înţelegeam de ce. Când eşti singur, ai vrea să stai mereu de vorbă cu cineva. Am întrebat-o apoi de ce îşi pierde cuvintele şi mi-a şoptit că nu-şi pierde cuvintele, ci le dăruieşte. Cui? Cui are nevoie de ele. Dacă un om e bolnav, din carte se desprinde cuvântul sănătate; dacă e trist, cuvântul vesel, sau bucuros. Şi aşa mai departe. Oamenii nici nu ştiu că ea îi ajută, că au găsit în carte cuvintele de care au avut nevoie.

Am înţeles atunci două lucruri: că în curând cartea îşi va pierde toate cuvintele şi atunci va muri, căci e o carte vie trebuie să aibă cuvinte, altfel nu e carte şi că acea străfulgerare dureroasă pe care o simţisem era un cuvânt din carte care intrase în mine. Dar care era acel cuvânt? Să fi fost cuvântul înţelepciune? Am întrebat cartea, dar ea nu mi-a mai răspuns. Vorbind cu mine îşi pierduse ultimele cuvinte. Murise, cu alte cuvinte.

Am strâns-o puternic la piept, aş fi vrut să-i dau eu viaţă, chiar dacă pentru asta aş fi pierdut-o pe a mea.

Am coborât aproape plângând din pod, strângând la piept foile albe de hârtie. Tata m-a întrebat de ce sunt trist şi că ce fac cu acele foi de hârtie. Nu i-am răspuns. Să-i spun că întâlnisem în pod o carte vrăjită, care murise în mâinile mele, vorbindu-mi? Cum să mă creadă? Cine să creadă aşa ceva?

Am ascuns , mângâindu-i paginile, carte. O noapte întreagă m-am gândit ce să fac cu ea. Apoi m-am gândit că sunt şi eu om, că ea, cartea îi ajutase pe oameni şi oamenii nici nu ştiuseră acest lucru. Aşa că m-am hotărât să aduc din nou la viaţă cartea. Cum? Scriind-o din nou. Cu alte cuvinte, dar poate că scriind mereu, cartea mea vrăjită îşi va găsi singură cuvintele cele dintâi, adică cuvintele cărţii care fusese. Am scris sute, mii de pagini. Cartea nu s-a trezit încă la viaţă. Sper că până la urmă voi scrie şi cuvintele care îi lipsesc. Dacă nu, se va găsi altcineva care să o facă.

Vă spun toate acestea cu teamă, gândindu-mă că poate cartea vorbise numai cu mine, că fusese vrăjită numai pentru mine.  Aşa că m-am gândit să vă spun despre ea şi să vă rog să scrieţi cât mai multe rânduri, poate se vor potrivi cândva cuvintele lipsă. Până atunci eu continui să-mi scriu, cu teamă şi  speranţă, rândurile.

Lucian Strochi