Un imn dedicat creatorului, o lecţie de morală şi de visare, un triumf al artei împotriva morţii. Totul într-un limbaj irezistibil. (Eugeniu ZLOTEANU)

Ca într-o compoziţie muzicală deosebit de complexă, L. S. realizează un adevărat poem în proză dedicat virtuozităţii muzicale, cu diverse digresiuni de analiză şi autoanaliză a fiinţei umane, uneori cu momente de groază, chiar apocaliptice, dar urmărind cu perseverenţă şi meşteşug o idee centrală: omul poate învinge orice handicap, dacă are încredere în forţele proprii. (Constantin TOMŞA)

Dacă nu ne-ar fi sugerat autorul că acţiunea e doar în plan oniric, aproape că am crede a fi martorii devenirii unui geniu. Aripa şi gheara crescute în locul mâinii drepte, ne duce cu gândul şi la puritatea angelică şi la răzvrătirea demonică. Un accident transformă pe virtuozul interpret de geniu, Octav, nume predestinat, într-un dirijor genial şi creator, care topeşte în muzică totul: cântecul păsărilor, glasul fiarelor pădurii, a târâtoarelor, a viermilor şi a fluturilor, iarba prin foşnetul ei e „suspin de vioară”, iar mestecenii legănaţi de vânt dau sunete de orgă. Parcă o altă lume se creează, muzica aceasta fiind unică, irepetabilă, serafică, paradisiacă.

Mirela, probabil iubita sa, ştiind că „muzica pentru el e mai mult decât o amantă” îl încurajează, de altfel mărturisindu-i că ea „crede în regăsirea lui”.Repertoriul pe care-l visează în orchestra sa ar cuprinde compoziţii geniale din diferite epoci: „Muzica apelor” de Haendel, Concertul Brandenburgic nr.4” de Bach, „Simfonia fantastică” de Berlioz, „Imperialul „ de Beethoven şi „Concertul 2 pentru pian şi orchestră de Prokofiev. Frumos vis; să poţi cuprinde într-o compoziţie muzicală tot ce se zbate şi jubilează pe Terra! (Ioan DOBREANU)

Revine tema limbajului, aptitudine specială, nativă pentru un dirijor. Multiplele metamorfoze ale simţirii muzicianului. Opţiunea dirijoratului, pentru personajul cu nume parcă predestinat, Octav, violonist şi pianist genial, vine în urma unei accidentări, aşadar, ca soluţie la un eşec. Arta dirijoratului. Etapele complexe ale unei deveniri artistice de geniu. Textul ar fi mult apreciat cred de cei legaţi de lumea muzicii. Despre „instinctul artistic”, disecat fără subiectivism. Dirijorul – Demiurg! (Cornel PAIU)

Dirijorul este un bildungs aproape pedant, descriind formarea şi devenirea unui artist de geniu.

Dotat cu unele calităţi excepţionale, între care capacitatea de a auzi ultra şi infrasunete, cu o memorie fotografică, având şi un nume predestinat, Octav va trece relativ uşor peste o cumpănă ce-i va anula două din trei şanse, un accident, transformându-l dintr-un virtuoz al viorii şi al pianului într-un dirijor unic, de succes.

Până aici totul e  previzibil.

Intriga o constituie nevoia de autodepăşire, mai mult, încercarea unui artist, a unui executant de a deveni creator, chiar dacă, la o analiză atentă, şi dirijatul este o operă de creaţie.

Cu adevărat interesant este sfârşitul plurivalent al povestirii. Octav se transformă dintr-un mare maestru într-un creator de geniu, un demiurg, devenind un alt, nou Dumnezeu, reuşind să creeze prin intermediul sunetelor o lume nouă. Nu mai e vorba de o capodoperă muzicală, ci de a fi un creator absolut, unic şi irepetabil, fragmentul final fiind revelator:

Avu un gând nebun sau poate un vis. Se făcea că el descoperise sunetele, altele decât zgomotele, altele decât cele şapte sunete pe care le ştia deja muzica.

Şi din aceste sunete se născură întâi păsările, păsările cu gâtul lung, lebedele, berzele, stârcii, egretele, cocorii, apoi celelalte: vrăbiile, rândunicile, canarii, scatii, cucii, pupezele, mierlele, graurii, chiar şi ciorile şi porumbeii, apoi fiarele pădurii, îmblânzite sau nu, cu copită despicată sau nu, de la elefant la elan, de la girafă la varan, de la delfin la maimuţă urlătoare.

Şi tot el făcu un semn să se nască şi neamurile de târâtoare, şerpi şi şopârle, şi viermi fără de număr şi fără de moarte şi fluturi ce păreau săruturile unor îndrăgostiţi sau pleoapele uitate ale unor îngeri, căci aşa credea el că trebuie să fie o pleoapă de înger, frumos colorată.

Şi peşti multicolori care tresăreau într-o singură mişcare, de parcă ar fi fost purtaţi de aceeaşi undă, la semnul lui.

Şi tot el făcu să se nască iarba, moale şi şovăitoare ca un suspin de vioară, şi arborii cei întunecaţi şi orga de mesteceni şi brazii suspinând înalt şi stâncile care cântau şi nisipul, mai insidios decât un şarpe şi toate apele, dulci şi sărate, amare şi tămăduitoare şi toate focurile, sparte sau întregi şi toate pământurile, înmugurite în flori de stea şi moi precum trupurile copiilor nevinovaţi.

Şi tot el porunci luminii să se nască. Şi lumina se născu, cântând, răsucindu-se ca o undă. Apoi dormi sau i se păru că doarme ca la un început de lume. Uită şi visă, visă şi uită. Ca şi cum tot ce i se întâmplase cu mult timp în urmă, cândva, nu ar fi fost decât umbra un vis.”

Octav nu este totuşi egalul sau substitutul lui Dumnezeu, lumea sa fiind una onirică, poate o lumea a nebuniei, oricum o lume virtuală. De altfel, cu câteva rânduri înainte, ni se sugerase că artistul trecuse de centrul labirintului, se iniţiase prin moarte, mâna sa devenind aripă şi gheară de înger. (Lucian STROCHI)

Muzica este cel mai bine definită de vechii greci: câmpul nesfârşit al sunetelor. Ceea ce e discordant se îndepărtează de muzică. Sunetele apar ca reminiscenţe ale unor cuvinte nerostite, primordiale, purtând sensuri abia comprehensibile. Dirijorul este un om care încearcă imposibilul. Trecerea spre cele divine într-o stare de armonie interioară. Acord. Cu sine însuşi. Să asculţi muzică. Cele mai variate ritmuri depind de predicatul enunţului: să asculţi. (Vladimir TESCANU)