Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul castelanei (XII englez)

Lucian Strochi - Sonetul castelaneiSONETUL CASTELANEI1 (XII – ENGLEZ)

Prinţesa are astăzi faţa tristă,2
De-un an întreg nu are nicio ştire,
De când a fluturat tăcut batistă3
Celui plecat, prea tânăr, la oştire.4

Plecat-au toţi, zâmbind, la cruciadă,
Spre-a apăra, dârz, sfintele morminte;
Coif lângă coif, de-argint vie cascadă,5
C-un singur ţel, în inimi şi cuvinte.

Doar ea rămasă albă castelană6
Şi, biciuit de patimi şi păcate,
I-e trupul tot
7: dorinţă vagă, rană
Cerşind tăcut iubire cât se poate
8

Corăbii negre poartă echipajul9:
În pat de nuntă se strecoară pajul10

SONETUL CASTELANEI1 (XII – ENGLEZ)  – acest sonet pare o frumoasă şi graţioasă poveste de dragoste dintre o prinţesă castelană şi iubitul ei, tânăr cavaler.

Prinţesa are astăzi faţa tristă2  – poza prinţesei e conformă cu ritualul medieval

batistă3  – incredibilă istoria acestui cuvânt, obiect şi simbol în artă. Pentru o batistă s-au purtat chiar bătălii la propriu (v. Hernani  de Victor Hugo). Batista anunţă moartea eroului în basm prin picăturile de sânge care apar pe o batistă albă. Batista albă e semn de solie şi de capitulare, e semn de despărţire şi de rămas-bun. Batista e cuibul lacrimilor. Batista e cea care „trădează” ftizia. Batista poate fi şi o emoţie pură, atunci când este strânsă în palmă, în pumn.

Celui plecat, prea tânăr, la oştire4 – a participa la o cruciadă era un gest comparabil cu hagia, de exemplu. Era o iniţiere, o datorie sacră, chiar dacă s-a văzut cruciadele au însemnat şi multe lucruri negative, ca să nu spunem altfel.

Coif lângă coif, de-argint vie cascadă5 – o armată în marş pare o cascadă orizontală. Imagine impresionantă sugerând forţa, unanimitatea, dârzenia şi chiar fanatismul

albă castelană6 – o castelană care îşi aşteptă credincioasă, tăcută, plină de tristeţe cavalerul e o imagine dintre cele mai frecvente şi mai convenţionale, o imagine aproape ritualică. Exista evident şi o centură de castitate, dar despre asta se vorbeşte prea puţin, pentru că „alterează” imaginea idilică, de ansamblu.

Şi, biciuit de patimi şi păcate, /I-e trupul tot7 – imaginea pură, „angelicată” a castelanei prinţese e contrazisă violent de acest vers. Patimile şi păcatele sunt evident, deocamdată, virtuale. Ceea ce se pierde din punct de vedere hieratic se câştigă prin omenesc. Castelana este o tânără însetată de iubire, neînţelegând legile castităţii şi ale depărtării, ale onoarei şi ale ascetismului impus şi autoimpus.

dorinţă vagă, rană/Cerşind tăcut iubire cât se poate8  – dorinţa e vagă, semn că o nouă iubire, tulbure, se insinuează în mintea prinţesei. Iubirea e o rană deschisă, iar prinţesa cerşeşte demn o iubire absolută, atât ideală, cât şi reală, carnală.

Corăbii negre poartă echipajul9 – vers avertisment. Putem gândi că echipajul poate suferi un naufragiu, un atac din partea piraţilor, o mare nenorocire. În acelaşi timp sonetul virează ca imagini şi sens spre Luceafărul eminescian. Acolo găsim „corăbiile negre”, dar şi, vom vedea, o dragoste deplină între o prinţesă şi un paj.

În pat de nuntă se strecoară pajul10 –acest vers e atât un strigăt de biruinţă al unui trup însetat de iubire, cât şi un certificat de castitate pentru prinţesă (nunta), dar şi un sentiment de jenă, de pudoare, de complicitate (se strecoară). Într-o decodare alegorică, cuvântul e trădat de denotativ şi îşi pierde magia, seducţia, sacralitatea şi tot ce ar mai ţine de conotative.