Cazul Vasile Voiculescu – partea I
Fără îndoială, Vasile Voiculescu reprezintă, pentru literatura română, un „caz”.
Numeroasele volume de versuri: (Poezii (1916), Din Ţara Zimbrului şi Alte poezii (1918), Pârgă (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Urcuş (1937), Întrezăriri (1940)), multe dintre ele premiate, i-au adus o binemeritată notorietate, Vasile Voiculescu plasându-se, valoric, imediat după cei patru poeţi de valoare europeană (Arghezi, Blaga, Bacovia, Ion Barbu), dar în acelaşi raft cu Ion Pillat, Adrian Maniu, Alexandru Philippide.
Vasile Voiculescu este un tradiţionalist, cu elanuri vitaliste şi patriotice, cultivând adesea o poezie de inspiraţie religioasă, dar neezitând să se ia la trântă cu unele mituri ale omenirii (Prometeu, Ganimede). Ca poet, Vasile Voiculescu e fidel epocii sale, lăsându-se influenţat de sentimentalismul post-eminescian şi de lirica socială a lui Vlahuţă sau Şt. O. Iosif ori de „lirica de idei” a unui Panait Cerna. Uneori întrebările pe care şi le pune capătă răspunsuri metafizice, anticipând sau fiind sincrone cu unele versuri şi chiar formulări ale lui Arghezi sau Lucian Blaga: „Părinte, unde să te caut şi pentru ce te-ascunzi mereu? “ şi „Şi-o neînţeleasă / Ispită mă frământă şi mă doare, / O sete de pieire, / Aş vrea să mă topesc în ceaţă / Să mă prefac în abur / Şi pretutindeni, / – Departe – / Pe munţi, prin văi să mă împrăştii..” (versurile sunt scrise în perioada 1916-1918).
Teatrul lui Vasile Voiculescu, mult mai puţin cunoscut, e aproape imposibil pe montat pe scenă, dificil la lectură şi rămâne doar un document interesant al epocii, fiind pus în umbră de teatrul lui Lucian Blaga (oarecum de aceeaşi factură, dar acesta din urmă beneficiind de un limbaj dramatic ales şi de o claritate sporită a mesajului), de teatrul lui Camil Petrescu şi chiar de cel al prietenului său G. Ciprian (cu care înfiinţase, alături de Urmuz şi de Nicolae Constantinescu societatea literară Capul de răţoi), ca să nu mai vorbim de teatrul lui Ion Luca Caragiale sau de cel vodevil-bulevardier practicat de Tudor Muşatescu. Oricum, lista pieselor (drame, poeme dramatice, comedii) este surprinzător de lungă: Demiurgul, Umbra, Fata Ursului (ultimele două piese sub titlul comun Duhul Pământului – toate din 1943), Gimnastică sentimentală şi Trandafir agăţător – comedii, Pribeaga – piesă istorică, Darul domnişoarei Amalia – scenariu radiofonic – şi, examinând-o, nu putem spune decât că poetul Voiculescu l-a „ucis” pe dramaturgul Voiculescu, lucru firesc într-un fel, întâmplat şi altora (Rebreanu, Slavici, Eminescu, Sadoveanu).
A trebuit să intervină moartea scriitorului în 1963, pentru ca imediat, prin apariţia Ultimelor sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducerea imaginară a lui… (1964) şi mai ales a celor două volume de Povestiri (vol.1 Capul de Zimbru, vol.2 Ultimul Berevoi – 1966) şi, peste câţiva ani, a romanului Zahei orbul (1970), cititorii, criticii literari să fie total surprinşi, incapabili să fixeze noul loc pe care Vasile Voiculescu avea să-l ocupe în istoria literaturii române.
Putem aprecia că întreaga literatură interbelică a lui Vasile Voiculescu era pusă acum între paranteze, apăruse un prozator cu totul nou, de o valoare incontestabilă, unul dintre cei mai mari povestitori ai literaturii române, precum şi un poet tulburător, cu nimic inferior valoric unui Blaga din ultimele sale cicluri de versuri de senectute. Mai mult chiar, Vasile Voiculescu punea în discuţie concepte noi, incomode, literatura română neînregistrând până atunci decât parodia (la G. Topârceanu) sau traducerea liberă, uneori chiar… libertină (în multe cazuri), nicidecum o creaţie profund originală a unui spirit congener şi, mai ales, cu ambiţia declarată de… continuitate stilistică şi tematică.
Dar noutatea absolută a constituit-o, credem, proza lui Vasile Voiculescu, atât pentru valoarea ei polemică (a se analiza temele prozei din perioada 1960-1965), cât mai ales prin cele câteva capodopere certe pe care le conţinea antologia din 1966.
Dezbaterile din presa literară au fost extrem de aprinse, scriitorul buzoian având apărători vajnici, dar şi detractori pe măsură. Practic, în fiecare săptămână, apăreau, în perioada 1966-1968, în Gazeta literară, în Viaţa românească, în Luceafărul, precum şi în revistele literare din provincie, cel puţin câte un articol-eseu despre Povestirile lui V. Voiculescu!
Cu toate acestea, locul lui Vasile Voiculescu în literatura română nu e încă fixat, atât din cauza unei inerţii de receptare, cât şi a dificultăţilor de datare. La urma urmelor, prin creaţia sa postumă, Vasile Voiculescu ar aparţine generaţiei 60!
Cu siguranţă însă că scriitorul se integrează unei strălucite pleiade de prozatori interbelici, de povestitori, de nuvelişti, pleiadă din care fac parte Gala Galaction, Ion Agârbiceanu şi, într-un fel, chiar Mihail Sadoveanu.
Proza lui Vasile Voiculescu a influenţat (direct sau indirect) proza unor scriitori importanţi de mai târziu: Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, Nicolae Velea, D. R. Popescu.
Acum, la aproape 50 de ani de la apariţia lor editorială, povestirile lui Vasile Voiculescu nu ne mai sperie atât de mult şi criticii au observat atât unele „ecouri” (M. Ungheanu aprecia chiar că…„Lostriţa şi chiar Moarte amânată a lui Voiculescu sunt… ecouri din Gane!”), cât şi unele clişee, o anecdotică simplă şi neconvingătoare, precum şi unele scrieri pitoreşti, bine scrise, dar fără o prea mare miză (Amintiri despre pescuit; Chef la mănăstire; Behaviorism; Capul de zimbru; Ciobănilă; Viscolul; Fata din Java; Farsa; Limanul; Proba), cu nimic superioare scrierilor interbelice pe aceeaşi temă ale lui Damian Stănoiu, D. D. Pătrăşcanu, Gib Mihăescu. Chiar pentru o literatură tradiţionalistă ca cea română, scrieri cu haiduci, cu servitoare sau cu eroine de provincie uşor bovarizate, cu un senzaţional ieftin, de multe ori explicând o sintagmă ambiguă sau ilustrând un dicton latin, nu au cum să se mai adreseze sensibilităţii noastre. Critica lui Al. George, chiar dacă a părut cam nedreaptă în epocă, s-a dovedit până la urmă una justă.
Iată o mostră din articolul lui Alexandru George:
„În sfârşit, ceea ce e mai grav, surprinde tonul general al acestor povestiri: el este acela al neadecvării la subiect. Povestirile sunt redate de un ins agitat, care nici nu stăpâneşte situaţiile descrise, şi nici nu-l lasă pe cititor să se descurce singur în hăţişul faptelor şi al explicaţiilor, ci intervine pe alocuri cu un didacticism naiv în stilul susţinerii unor prea evidente teze. Uneori teza e anunţată chiar de la început şi toată desfăşurarea faptelor nu vine decât s-o ilustreze. Alteori, povestirea e o parafrază pe o temă livrescă, dar nicidecum tratarea unei teme.”
Oricum, rămân capodoperele: Revolta dobitoacelor, Pescarul Amin, Lostriţa, Sezon mort, Căprioara din vis, Ultimul Berevoi, precum şi celelalte povestiri, ce nu pot lipsi din nici o antologie a genului: Misiune de încredere, În mijlocul lupilor, Schimnicul, Ispitele părintelui Evtichie, Sakuntala, Iubire magică, Lacul rău, Lipitoarea.
Comentat de cei mai importanţi critici români (Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Virgil Ardeleanu, Ion Apetroaie, Marin Mincu, Ion Vlad, Alexandru George, Dinu Pillat, Sorin Titel, Constantin Ciopraga, Mihai Ungheanu, Elena Zaharia- Filipaş, – ca să ne referim doar la aceia care au comentat Povestirile la apariţie sau imediat după aceea), clasicizat şi prin includerea unor povestiri în manualele şcolare (Lostriţa, Căprioara din vis etc.), subiect de teze de licenţă sau de doctorat, prozatorul Vasile Voiculescu nu a intrat în „conul de umbră” aproape obligatoriu pe care nu l-au putut evita prozatori importanţi (Marin Preda, Zaharia Stancu, D .R. Popescu, Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu sau chiar Mihail Sadoveanu), semn că receptarea critică, precum şi magia scrierilor sale e departe de a fi epuizată.
Caracteristicile prozei lui Vasile Voiculescu
Să examinăm câteva din aprecierile critice făcute prozei lui Vasile Voiculescu:
„…mă simt dator să precizez că nici unul dintre povestitorii noştri nu s-a apropiat atât de intim de izvoarele magice ale folclorului, ca d-rul V. Voiculescu…” (…) „Românească prin autenticitatea mănunchiului de eresuri, specifice lumii noastre ţărăneşti de altădată, ca aceea în mijlocul căreia s-a ridicat autorul, la sfârşitul secolului trecut, cartea aceasta de Povestiri este universală prin puternica ei încărcătură poetică, prin capacitatea ei imensă de vrajă”. (Şerban Cioculescu)
„Formal, aceste „povestiri”, cum le-a zis autorul însuşi, sunt simple întâmplări anecdotice sau întâmplări fabuloase. Anecdota şi basmul, deci adevăr şi ficţiune, dau fanteziei creatoare limitele ei genuistice. Reală sau închipuită, şi de cele mai multe ori realitatea dilatându-se în închipuire, iar închipuirea sprijinindu-se pe realitate, „situaţia extraordinară” e faptul artistic pe care îl mânuieşte prozatorul V. Voiculescu.” (…)„Sunt povestiri nuvelistice, fără a fi totuşi nuvele propriu-zise.” (…) „O atmosferă magică învăluie de altfel mai toată proza lui V. Voiculescu. Povestiri ca Schimnicul, Iubire magică, Ispitele părintelui Evtichie, Lacul rău, În mijlocul lupilor ş.a. sunt scurte basme, în aparenţă, ale vrăjii”.(…) „Se înţelege că magia este tot păgânism, dar unul neconstituit încă în mituri, dispoziţie sufletească a insecurităţii primitive.” (…) „În concepţia lui V. Voiculescu, magia nu este, cu alte cuvinte, decât un exerciţiu al voinţei.” (Vladimir Streinu)
„Proza lui V. Voiculescu explorează acea treaptă a dezvoltării spiritului uman de pe care acesta realizează critica mitului, acceptându-l, în cel mai bun caz, ca pe o fabulaţie cu valoare simbolic literară, scoasă din sfera imediată a existenţei. Vom putea deosebi astfel două situaţii importante ale mitului: una faţă de omul care a mai păstrat reminiscenţe ale mentalităţii arhaice, alta în raport cu majoritatea oamenilor, care nu mai simt ca organică legătura cu mitul, adică cu acea categorie umană, care, de pe poziţiile unui raţionalism specific vremii, fac această critică a mitului”.(…) „Lumea mitică a lui V. Voiculescu e solitară şi în conflict acut cu o lume desprinsă de mit”. (…) „Povestirile lui explorează zone ale realităţii imediate, desprinse, cum am văzut, de mentalitatea primitivă, dar obligate să asiste la dramele provocate de reminiscenţele mitului în condiţiile mai noi, sau provocând aceste drame, sau, în fine, contaminându-se de mit în condiţii speciale.” (Ion Pop)
„Reconstituirea exactă a faptelor, prelungirea elementului contingent în aburii mitului, romantismul derivat din plăsmuirea unor pasiuni fierbinţi, obişnuitul şi rebarbativul cotidianului, robusteţea sau tragicul existenţei, pictura de moravuri şi ficţiunea sunt numai câteva din constantele epicii sale. (…) „Am comite cea mai mare eroare dacă, vorbind de inspiraţia mitologică a operei, n-am remarca finalitatea ei. Oricât de fidel ar fi – şi este – Voiculescu în „copierea” eresurilor, superstiţiilor şi ritualurilor magice, oricât am spune că nu prelucrează fondul ancestral al unei mentalităţi cu clare atribute naţionale – e dincolo de orice dubiu că întreagă această preocupare reprezintă doar un mijloc, mai bine zis, osatura unor concluzii, în genere morale ce aparţin. Mitul e canava sau cadru, e punct de plecare într-o povestire arhaică, dar cu simbolistică fundamentală”.(…) „Mitul este, cu alte cuvinte, simplu procedeu artistic: metaforă, simbol, alegorie sau formă epică pentru analiza psihologică.” (Virgil Ardeleanu)
„Ca povestitor, Voiculescu are preferinţele unui păgân. Lumea lui nu a trecut prin spaţiul cultural al creştinismului. Ea trăieşte din superstiţie, din rituri şi mişcări magice, din ficţiuni şi simboluri arhetipale. Mărturie a unui fond de cultură dacică şi chiar mai veche.” (…) „La Voiculescu mitul, preluat din folclor sau creat ad-hoc, este convertit în simbol, în reacţii magice, în alegorie, în ritualuri expresive.” (Ion Apetroaie)
„Refăcând o întreagă mitologie românească, Voiculescu o interpretează de la înălţimea unei atitudini estetice remarcabile. Povestirile recreează mitul din raţiuni estetice, transformându-l într-o infinită posibilitate de comunicare. El devine simbol sau alegorie artistică, un potenţial de sugestii şi de atmosferă unică, indispensabilă povestirii.” (Ion Vlad)
„…Povestirile lui V. Voiculescu sunt opera unui prozator perfect stăpân pe mijloacele sale şi care nu datorează aproape nimic poetului.”(…) „Exerciţii superioare de literatură, prozele lui V. Voiculescu au o finalitate mai curând artistică: relevă o tehnică a narării şi a compunerii, înainte de a dezvălui un conţinut substanţial; pornesc de la nişte teme sau teze fără a învedera şi un lirism fundamental. Lirismul este totdeauna un mod de identificare: prozele lui V. Voiculescu sunt, dimpotrivă, rodul unei distanţe savant întreţinută; al unui unghi mereu exterior, al unei curiozităţi experimentale.” (…) „Temele înseşi, cele mai frecvente ale prozelor (magia, iluzia, vrăjile) nu sunt decât expresia aceluiaşi instinct artistic pe care l-am găsit la temelia lor, succedanee ale imaginaţiei literare. Autorul atribuie personajelor facultăţi, forţe, înrudite cu ale lui; dar Marele Magician, Vrăjitorul adevărat, rămâne de fapt el însuşi”. (Nicolae Manolescu)
„Nicicând Povestirile nu ne trimit cu gândul la un om care a descoperit tainele armoniei sau ale sonorităţii unui vers, care a sucit o rimă, care a bătut tiparul unei strofe.”(…)„ Eterogenia generală a lucrării lui literare, cu punctul de plecare în absenţa spiritului critic, e caracteristică şi pentru stil. Voiculescu vădeşte şi aici aceeaşi deplorabilă inegalitate, intenţia naivă şi mereu indiscretă ridicând aproape totdeauna capul spre paguba mare a artei. El nu izbuteşte să stăpânească materialul lexical şi să-l topească în acea sinteză care s-ar numi stil, ci aleargă după vocabule rare, provincialisme sau neaoşisme ostentative, cu sonorităţi de scrâşnet şi cu înţeles de cele mai multe ori obscur.” (Alexandru George)
După cum lesne se poate observa, aceste aprecieri permit câteva invariante, mergându-se până la a considera povestirile drept capodopere.
Am dat in extenso aceste aprecieri întrucât cel puţin două afirmaţii prezente în aceste consideraţii critice mi se par curioase.
Prima dintre ele, reluată aproape obsedant, se referă la faptul că „Povestirile nu amintesc de poet”. A doua se referă la o anume „neglijenţă a stilului”.
Vasile Voiculescu este un poet cu un îndelung exerciţiu, cunoscând perfect versificaţia clasică. (Cea mai elocventă dovadă sunt chiar Ultimele sonete…, realizate oarecum atipic, poeţii români preferând sonetul italian şi nu pe cel englez, din motive de… endecasilab).
Poeţii au un auz perfect, dau o anumită turnură frazei, un anume ritm, o eleganţă a scriiturii pe care prozatorii (doar prozatori) nu o vor avea niciodată. E o mare diferenţă stilistică între proza lui Eminescu, a lui Macedonski, Mateiu Caragiale, a tuturor poeţilor deveniţi prozatori şi cea a lui Rebreanu, Lăncrănjan, Preda, Breban etc., prozatori „pur sânge”. Tot în categoria prozatori-poeţi intră şi povestitorii, Creangă şi Sadoveanu în primul rând, pentru că oralitatea ascunde anumite ritmuri specifice poeziei.
Proza lui Vasile Voiculescu rămâne poetică în primul rând pentru că este una mitică, operează cu simboluri („simbolurile sunt eufemizarea unui mit”- Durand) cu ample alegorii, cu parabole. Chiar dacă, aparent, scriitura, perfect adecvată temei, pare a fi a unui prozator, poetică rămâne viziunea, metafora revelatoare. Un prozator veritabil are o unitate stilistică proprie, indiferent de subiectul tratat, un fel doar al său de a scrie. Un poet va încerca să supună cuvintele, să obţină efecte, nici un text nu va semăna cu altul. Dacă s-a subliniat îndeajuns pitorescul mediilor, geografia aleatorie, diversitatea situaţiilor şi a subiectelor tratate, s-a discutat mult mai puţin despre stilurile prozei lui Vasile Voiculescu.
Nu ne propunem aici o demonstraţie, dar, oricine ar reciti câteva povestiri, va remarca cu uşurinţă enorma diferenţă stilistică dintre Pescarul Amin, Chef la mănăstire, Lobocoagularea prefrontală, Revolta dobitoacelor, Fata din Java, Căprioara din vis, Proba, Capul de zimbru.
Pur şi simplu ai crede că fiecare dintre aceste povestiri e scrisă de un alt scriitor. E clar că acest efort colosal, acela de a fi, de fiecare dată, altul prin scriitură, poate obosi în cele din urmă cititorul. Paradoxul este acesta: cu cât se ascunde mai mult în spatele unui prozator, încercând să-i împrumute identităţile stilistice, cu atât iese în evidenţă poetul.
Comparat cu atâţia scriitori români (şi străini), Voiculescu nu a fost niciodată asemuit unui Bolintineanu, deşi între cei doi este o mare asemănare de tactică şi tehnică literară: ambii rezolvă cam în acelaşi fel teorema umană, cu deosebirea că, după fixarea cadrului, Bolintineanu se refugiază într-un discurs retoric şi poetic, iar Voiculescu în povestire. Din cauza teoremei ce se vrea demonstrată, ambii scriitori devin uneori didactici, explicativi, livreşti sau… textualişti.
Derivând din prima afirmaţie, a doua, cea referitoare la „neglijenţa stilului” rămâne la fel de curioasă.
Şi asta din mai multe motive: în primul rând a introduce muntenisme, arhaisme, „„vocabule rare” etc. nu mi se pare un păcat, ci o virtute. Statistica e de parte mea şi a scriitorului. În al doilea rând, există iarăşi un paradox: cei mai mari prozatori nu sunt stiliştii, ci scriitorii „neglijenţi”.
Un Turgheniev scrie într-o limbă rusă impecabilă, considerată clasică, dar nimeni nu s-a gândit să-l considere un mai mare prozator decât Dostoievski, scriitor „neglijent”. Rebreanu a fost acuzat de lipsă de stil, de stil bolovănos şi, chiar dacă formularea memorabilă a lui G. Călinescu (cea cu apa de mare ţinută în palmă) a mai reabilitat lucrurile, acuzaţia a rămas, deşi nu puţini îl consideră pe Rebreanu, cu destule argumente, cel mai mare prozator român. Ionel Teodoreanu şi Fănuş Neagu sunt mari stilişti, dar, nu o dată, au fost acuzaţi de faptul că stilul lor intens metaforizat distruge, sugrumă epicul.
Dar să ne întoarcem la ipoteza noastră iniţială, la consideraţia că Vasile Voiculescu rămâne şi în proză un poet, un mare poet, poate mai mare decât poetul din perioada interbelică.
Într-un anume fel, Ultimele sonete … şi Povestiri sunt aversul şi reversul aceleiaşi medalii, o aceeaşi carte, topită doar în tipare diferite.
Dacă în Ultimele sonete … e vorba de rostire, în Povestiri de rostuire.
Mit şi magie. Conexiuni.
Victor Kernbach consideră că există peste 500 de definiţii ale mitului:
„Cercetări din diverse unghiuri, vechi de cel puţin 25 de secole, au produs peste 500 de definiţii ale mitului, dar nici una nu a izbutit să înglobeze toată materia plurisemnificantă a noţiunii, deşi cele mai multe dintre ele au asigurat o evoluţie teoretică tot mai substanţială a problemei”.
Cu alte cuvinte, existând atât de multe, nu există nici una universal valabilă, pliată pe realităţile atât de complexe pe care le provoacă mitul.
Oricum, din aceste câteva sute de definiţii se pot reţine câteva funcţionale, operabile cu materialul realului, acoperitoare pentru intenţia criticului sau al cercetătorului.
Una dintre ele îi aparţine lui Roger Garaudy şi are meritul de a vorbi despre viitor şi nu despre trecut şi prezent cum încearcă majoritatea celorlalte definiţii:
„Noi înţelegem prin mit orice povestire simbolică ce aminteşte omului de esenţa sa de creator, adică de a ne defini mai întâi prin viitorul pe care-l inventează şi nu prin trecutul speciei care-l împinge la instinct şi dorinţă.”
(Roger Garaudy, Le mythe, Cahier internationnaux de symbolisme, 12/1966, p.19)
O altă definiţie, mult mai celebră, reluată cu insistenţă în mai multe din cărţile sale, îi aparţine lui Mircea Eliade:
„Mitul povesteşte o istorie sacră, adică un eveniment primordial, care a avut loc la începutul Timpului, ab initio. A povesti o istorie sacră echivalează însă cu revelarea unui mister, deoarece personajele mitului nu sunt fiinţe umane: sunt zei sau Eroi civilizatori, şi din acest motiv gestele lor constituie mistere: omul nu le-ar fi putut cunoaşte dacă nu i-ar fi fost relevate. Mitul este deci istoria a ceea ce s-a petrecut in illo tempore, povestirea a ceea ce zeii sau fiinţele divine au făcut la începutul Timpului. „A spune” un mit înseamnă a declara ceea ce s-a petrecut ab origine. Odată „spus”, adică revelat, mitul devine adevăr apodictic: el întemeiază adevărul absolut.” (Mircea Eliade. Sacrul şi profanul, traducere din limba franceză de Rodica Chira, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 88)
Tot Mircea Eliade „nuanţează” definiţia puţin mai departe:
„Mitul proclamă apariţia unei noi „situaţii” cosmice sau a unui eveniment primordial. El este deci, mereu, povestea unei „creaţii”: se povesteşte cum s-a săvârşit ceva, cum a fost să fie. Iată de ce mitul este solidar cu ontologia; el nu vorbeşte decât despre realităţi, despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, de ceea ce s-a manifestat pe de-a-ntregul.” (op.cit., p. 89)
Altfel spus, prezentul nu face altceva decât să încerce să „copieze” trecutul, considerat perfect, adevărat, absolut.
În ceea ce ne priveşte, considerăm mitul ca fiind un arhetip de gândire, o forma mentis, arhetip bazat pe engrame; engramele nu sunt altceva decât „amprente” ale realităţii, ale realului.
Evident, putem accepta şi o definiţie de „dicţionar”, cea propusă de Kernbach, aceasta fiind cam greoaie ca expresie, dar funcţională:
„Definirea mitului. Mit- (grec. = poveste). Naraţiune tradiţională complexă, născută în unghiul de incidenţă între planul cosmic şi planul uman, al cărei conţinut specific, emanând în forme sacralizate de la o societate primitivă imaginează explicarea concretă a fenomenelor şi evenimentelor enigmatice de caracter spaţial sau temporal, petrecute în existenţa psihofizică a omului, în natura ambiantă şi în univers, în legătură cu destinul condiţiei cosmice şi umane, şi care le atribuie tuturor acestora origini supranaturale din vremea creaţiei primordiale şi le consideră sacre şi revelate de fiinţe supraumane.”
(Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, 1989)
Clasificarea miturilor.
Aproape fiecare mitolog a propus câte o clasificare a miturilor, semn că şi sub acest aspect nu s-au înregistrat lucruri definitiv tranşate. Ambiţia cercetătorilor mitului e comparabilă cu cea a filosofilor: aceea de a găsi mitul miturilor, mitul originar, din care să derive toate celelalte. Interesante sunt clasificările propuse de Andrew Lang: mituri despre originea lumii (cosmogonice), despre originea omului (antropologice), ale artei de a trăi (despre culture heroes – eroi civilizatori), astrale, ale Soarelui şi Lunii, ale morţii, ale răpirii focului, eroice şi romantice – Perseus, Odysseus, Siegfried, Väinämöinen, şi de Mircea Eliade: mituri ale începutului şi sfârşitului (mitul originilor şi cele cosmogonice, repetiţia periodică a mitului cosmogonic, sfârşitul lumii, în trecut şi în viitor, milenariste, cargoculte), ale fiinţelor superioare şi ale zeităţilor cereşti, antropogonice, ale transformării (schimbări cosmice, originea morţii), corpuri cereşti şi ale vieţii naturii, Soarelui şi Lunii, despre eroi.
Există şi alte clasificări interesante: mituri teogonice (originea şi istoria zeilor), cosmogonice (creaţia lumii), etiologice (originea fiinţelor şi a lucrurilor), escatologice (sfârşitul lumii), morale (lupta între bine şi rău, între zei şi demoni).
Evident, într-o aceeaşi naraţiune se pot întâlni toate aceste mituri, îngemănate.
Există şi o clasificare după vârsta probabilă a formării miturilor:
MEMORIAL – conservă amintirea faptelor ancestrale, transmise prin succesiune orală; clasifică fenomenele şi evenimentele condiţiei umane: a) interferenţa erelor (vârsta de aur, traiul în sălbăticia arcadică, popoarele de maimuţe, cadrul animal fabulos; b) omul primordial (omul arhetipal); c) revelaţia iniţială (descoperirea iubirii – perechea arhetipală Adam şi Eva sau mitul platonician al androginului; descoperirea cunoaşterii – pomul cunoaşterii – cunoaştere prin revelaţie, nu divină, ci demoniacă); d) evenimentele insolite (viziunea lui Iezechiel, prăbuşirea lui Phaethon; e) înnoirea uneltelor – uneltele arhetipale; f) modificările bruşte ale condiţiei umane: Demeter şi Misterele Eleusine; g) războaiele cereşti; h) potopul universal şi reconstrucţia universului; FENOMENOLOGIC: a) actul cosmogonic b) antropogonia; c) escatologia mortalitatea umană; d) repetiţia manifestărilor naturii, adică mitizarea alternanţei zi-noapte sau a succesiunii anotimpurilor e) regnurile fabuloase-zoolatrie (întâi ca totemuri, apoi ca zeităţi); f) cadrul astral; g) elementele: apa focul aerul pământul; COSMOGRAFIC: a) teogonia; b) panteonul universal; c) lumile coexistente; TRANSCEDENTAL: a) eroul arhetipal; b) structura demonologică; c) destinul Moirele; d) universul dual bine – rău; e) simbolurile condiţiei umane – mitul lui Icar; f) viaţa şi moartea; g) aria timpului.
Aceste clasificări şi multe altele ne vor ajuta în analiza noastră aplicată prozei lui Vasile Voiculescu, mitul şi magia fiind alte feţe ale fantasticului.
Lucian Strochi
Continuarea în Cazul Vasile Voiculescu – partea II
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.