TAXONOMIA METAFIZICILOR ÎN POESIA LUI CORNEL PAIU
Schimbarea la faţă a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Domnul a venit la muntele Tabor, care este în Galileea, venind după el şi ucenicii şi mult popor. Dar, de vreme ce obiceiul Domnului Hristos era ca rugăciunile cele către Dumnezeul Tatăl să le facă singur, în deosebi de ucenicii săi, de aceea a lăsat sub munte poporul şi pre ucenicii săi şi a luat numai pre trei dintr-înşii: pre Petru, pre Iacov şi pre Ioan. Dormind ei, Iisus Hristos s-a schimbat la faţă, strălucind cu slava dumnezeirii sale,. Apostolii, deşteptându-se, au văzut slava lui cea negrăită, faţa luminoasă ca soarele, hainele albe ca zăpada. (Vieţile sfinţilor, XII, pp. 156-157)
Afirmam, cu ceva vreme în urmă, că poetul Cornel Paiu e cel mai important poet metafizic român de la Ioan Alexandru încoace. Afirmaţie ce putea fi riscantă, amendabilă, pentru că nu avusesem spre analiză decât un singur text (volum). Taborul confirmă această apreciere, ca şi comentariile făcute pentru o posibilă prefaţă:
„Poezia lui Cornel Paiu este un permanent balans între concret şi abstract, un joc al lucidităţii asumate, luciditate ce presupune şi candoare şi zone obscure ce scapă inteligenţei şi chiar inteligibilului, nu şi iluminărilor noastre, imaginarului proteic. Conceptual, poezia lui Cornel Paiu respectă principiul mallarmean potrivit căruia nu scriem într-o întreagă viaţă decât o singură carte, Cartea. Când vorbeam de concretul poeziei lui Paiu, aveam în vedere două aspecte distincte: o violenţă a obiectelor ce ne agresează retina, obiecte ce vin din zona anatomicului:, sau din cea a geologicului. Lucrurile se complică însă întrucât poetul îşi construieşte un concret al concretului, piatra – de pildă – dublându-şi concretul prin elefanţii, libelulele, privighetorile fiecărei pietre. Al doilea strat de concret îl constituie asocierea acestuia cu abstractul, într-o ţesătură ideatică virtuală şi reală extrem de fină şi de sugestivă: pasărea amăgirii, rechinii adevărului, jarul sacru al tainelor, casa furtunii, apa tristeţii, umbra unui cuvânt etc. Al doilea aspect se referă la al treilea strat al concretului, cel mai greu de sesizat, din cauza firescului discursului. E vorba de substantivele dublate, descoperire eminesciană (v. Se bate miezul nopţii) de o forţă comparabilă cu cea a oximoronului: bufniţele nopţii, amprentele pruncilor, ancorele pergamentelor… De fapt, întreaga poezie a lui Cornel Paiu pare o amplă piesă de teatru, de teatru grec, în care mai avem corul (paznicii), protagonistul şi antagonistul, poetul şi personajul construit de acesta – oarecum autonom. (Aşa cum îl visa T. S. Eliot). Există şi didascalii, e drept puţine, dar evidente, marcate grafic, precum şi un permanent dialog, rezolvat ingenios de poet, în sensul că dialogul (care ar ucide poeticul) se destramă într-un monolog adresat: paznicii şi poetul nefiind interesaţi de adevărurile celorlalţi, cu alte cuvinte fiecare e pe rând marionetă şi păpuşar, printr-o operaţiune de suveică. Discursul este construit atent, uzitându-se din plin figuri de stil convenabile, anafora, interogaţia şi exclamaţia retorică: Strategia poetului cuprinde ample serii sinonimice, paznicii fiind, explicit sau implicit: magicieni, vrăjitori, solomonari, doctori, vraci, magi, scamator, iluzionist, strajeri, gardieni, iluminaţi ,îngeri, parteneri, poeţi, pelerini. Aparent, textul lui Cornel Paiu este o enormă monodie, tonul acesta de tristeţe litanică şi metafizică amintindu-ne de Bacovia, după cum tot de Bacovia îl apropie limbajul extrem de restrâns, operându-se cu doar câteva zeci de cuvinte, impresia generală fiind de tensiune excepţională ca venind dintr-o torsiune a cuvintelor. Poetul va lucra cu un lexic esenţializat: paznici, pereţi, nume, cuvânt, piatră, dar fiecare din termeni este dezvoltat într-un enorm câmp semantic (prin semnificaţii, nu prin cuvinte parazite). Înălţimea textului, de podiş tibetan, ne duce de Blaga, de la care Paiu mai învaţă curajul banalităţii ca expresie a ultimei simplităţi, folosirea expresiilor nominale, care dau o turnură aforistică, sapienţială, versurilor: pentru mine noaptea / le spun paznicilor/ e taină şi aşteptare // Poezia lui Cornel Paiu este una iniţiatică, presupunând contactul cu labirintul. (pomenit chiar explicit în texte). Aparent tragică, implicând chiar moartea, ieşirea din labirint conţine morala lui Mircea Eliade cu privire la moarte: moartea e doar o etapă a vieţii, a călătoriei, dincolo de ea se produce adevărata iniţiere. Comparam poezia lui Paiu cu un podiş tibetan: nu aveam în vedere doar înălţimea de aproape 7000 de metri a acestuia, mult mai mare decât a multor munţi, respectiv înălţimea poeziei poetului din Roman, ci obsesia, perseverenţa, monotonia, îndârjirea, insistenţa, acea insistenţă aducând exact ca cea oferită de sunetele unor clopote care nu se balansează, ci se rotesc, muzica lor semănând cu un murmur divin, cu o şoaptă a stelelor şi/sau a unui vânt stelar. Cornel Paiu nu face nicio concesie cititorului său: îl invită însă la un drum iniţiatic, avertizându-l la tot pasul (versul) de dificultatea drumului (demersului). Limbajul său poleit, verificat şi lustruit prin zeci de rostiri precum cel liturgic, cu care totuşi nu se confundă, alegerea cuvintelor şi sintagmelor din vocabularul fundamental al limbii române, extinderea până la insuportabil a conotativelor, redescoperirea denotativelor eliberatoare. Puţinele stridenţe stilistice, de vocabular, de sintaxă, au rolul de a trezi o conştiinţă pe cale să adoarmă. Ideea de paznic implică desigur şi o permanentă trezie, mult mai chinuitoare decât starea de veghe comună. Ne aflăm în faţa unei poezii neobişnuite, de o intensitate de fulger globular, de o tensiune puţin comună, de o putere primară, chiar primordială. Prin unele versuri, Cornel Paiu ne trimite spre timpuri mai mult decât străvechi, timpurile dinaintea facerii, când versul abia se trezeşte, iar poezia lumii încă nu a devenit nume. Dacă nu ar fi poet (şi om al cetăţii), Cornel Paiu s-ar urca pe un stâlp, declamându-şi într-un pustiu uman şi geologic, o tânguire ce nu exclude, şi acest lucru îi străluminează cuvintele, biruinţa. O biruinţă comună, pe care e drept, doar el, Poetul, o poate descoperi acum. Cornel Paiu Stâlpnicul să fie totuşi un spectacol, în care corul a amuţit sub dune de nisip şi a rămas doar el protagonistul. Decorul pereţilor poate fi cel al junglei, al marilor oraşe, al deşertului, al labirintului, al oricărui colţ de infinit. Orice apreciere e riscantă, dar dincolo de aprecieri rămâne o impresie de adâncă umanitate, apropiată, paradoxal, de geologic.”
Tabor e un volum masiv, de peste 500 de pagini şi care beneficiază de două texte „lămuritoare” excelent scrise: prefaţa de Constantin Dram şi postfaţa de Tudor Ghideanu.
Volumul debutează cu o inedită artă poetică ce conţine in nuce substanţa întregului volum: în trupul de apă /în trupul de sânge/ în trupul de oase/ mai locuieşte un trup/acesta îmi deschide /când voiesc să intru/ unde sălăsluieşte lumina//acest trup din urmă /stăpâneşte în străfunduri/trupul care se poate vedea în oglindă// acest trup din urmă/mă identifică/deşi nu-mi aparţine numai mie/ci aparţine /se regăseşte/ şi-n alte trupuri /care se vor stinge / în vermina pământului (1.1.). Următoarele texte vor accentua nota de peisaj interior, textul răsucindu-se subtil şi înecându-se într-un inspirat oximoron: trupul din urmă se reflectă /nu în oglindă/ci în apele trupului/ în care tăinu-se-vor alge/ trestii /şi broaşte divine (1.3).
Trupul protagonistul volumului se metamorfozează, năpârleşte, devine duh şi rugă: duhul trupului determinat /identifică tăcerea/dar nu este tăcere / ci rugăciune continuă (1.5.). Ca figură de stil predomină anafora: înveşmântând aşadar trupul de carne /cu veşminte de lumină /cu veşminte de iubire / cu veşminte de bunătate /cu veşminte de blândeţe. Prin anaforă se realizează două lucruri: textul se frânge convingător, nuanţele contând. E ca în acele vase chinezeşti unde vopseaua e aşternută strat cu strat, câteva mii şi apoi se poate sculpta în ea. Mai rar, peisajul pare a deveni exterior, dar decorul rămâne dantesc, sub aparenţă lilială: lacuri ascund trupurile de sânge (în care lebede înspumate/ în care lebede inspirate/ în care lebede spirale/ aşteaptă/ şi plutesc/ ăntre minutarele lucidităţii/între minutarele clarviziunii// lacuri ascund /reflectând în adâncul lor / trupuri de sânge.
Aşa cum spuneam trupul este cuvântul devastator al volumului, cuvântul cheie, de care se ataşează cohorte de determinări. Trupul va fi: de oase, mărginit de vânt, făcut cerc, preschimbat în roată cald, de încredere, locuinţă, în care sălăşluieşte credinţa, arc, dorinţă, dimineaţă, seară, aşteptare, promisiune, furie, dezgust, neputincios, infirm, mutilat, viril, viu, lipsit de viaţă, păcătos, sfânt, atotştiutor, de smirnă, de fum, pustiu, sânge şi mai urmează încă 116 determinări!!! Trupul devine astfel un passe-partou pentru orice, câmpurile lexicale fiind şi ele spulberate.
Elegia devine întrebare înaltă şi pură, interogaţie retorică: cum aş putea spune trupului /trup de plumb sau trup de val înspumat /fără ca aripile păsărilor vineţii /să nu se topească?// suflete albastru / adevărul cum să-l cunosc / când lutul trupului / devine tot mai greu? (1.24)
Expresia se esenţializează, textul devine tot mai mult asiatic, simplitate plus rafinament, esenţializare plus graţie: vinovăţia oaselor albe /(senzaţia cărnii / setea de foc)// (în trupul de pulbere gândul/visul/cântecul/plânsul)//(trup de gând) (1.35)
Metafora e uneori una de transfer, de proces de epură: prăbuşirea:/ de jur împrejurul / trupului de pulbere / roiuri de albine / către stupina oaselor (1.43)
Carnea poate fi un concept negativ sau neutral: carnea este victima mâniei/a nedreptăţii/a neascultării/ şi agrabei// (orice altfel de victimizare / nu contează)// (carnea care provoacă viscol/ izbăveşte) (1.44)
Versul devin e aforism, metaforă nominală: oasele/sunt/lanţurile / cărnii// carnea/ este/ celula/ oaselor (1.47.); în/ cenuşa/ deasă/ a cărnii/ din când/ în când/ locuieşte/ sfiala// în/ cenuşa/ deasă/ a cărnii /din când/ în când/ locuieşte/ tristeţea. (1.48) Versul se sparge, nu mai e vers, ci verb…
Imaginarul se dezvoltă spre zone metafizice, de frumuseţi nemaiîncercate: când se desfac încheietorile /trupului de oase/ acesta se limpezeşte / devine clar şi curat ca de ceară…(1.51)
Sunt prezente, ca şi în celelalte volume, oximoroane: lespedea smereniei, chiciura înţelegerii, roua înţelepciunii, văi de ametist, lacuri de osândă. Limbajul devine astfel într-un fel perifrastic, paralel cu cel uman, comun.
Ecourile sin alţi poeţi români sunt puţine şi într-un fel nesemnificative: trebuie pomenit Nichita Stănescu, Radu Gyr, Ioan Alexandru, chiar Eminescu (cel din Odă (în metru antic)): pe mine însumi rostogolindu-mă (1.64)
De Nichita îl apropie ciudata anatomie a omului şi a universului, cu oase şi stele întrepătrunse, precum şi curajul de a silui admirabil limbajul poetic, de Radu Gyr îl apropie ardenţa, involtul , sinceritatea tonului, mistica şi metafizica, de Ioan Alexandru limpezimea şi simplitatea: lumină lină /lini lumini/ răsar din codrii mari de crini.
Simplitatea expresiei îl duce aşa cum spuneam, spre lirici asiatice, nipone, spre specii precum haikuul sau tanka: între ziduri albe vântul /semne-noadă margini ştiute/(departe)// lănci secrete străjuiesc carnea (2.67) noapte nu e doar un sfetnic blând ci o grădină zoo sau chiar o apocalipsă: în noaptea asta /câinii trupului preschimbaţi în lupi / vor urla în albul zăpezii / înjumătăţind feţele cuvintelor/ copacii prigonindu-i către cer / mistreţii alungându-i din culcuşuri / privighetorile trupului /surghiunindu-le în veninul şerpilor / caii prădându-i de potcoave de aur / visul pironindu-i pe stâlpii de foc / al condamnaţilor (1.69).
Mărturisirea, liturghisirea autorului se adresează trupului, văzut ca o engramă a unui arhetip. Schimbarea la faţă e rezervată altcuiva, de oricine divină.
Original şi singur, fără descendenţi, dar şi fără urmaşi, Cornel Paiu a ajuns din tânăr poet, un poet important, matur, aflat la vârsta carantinei şi a sorocului, patruzeci fiind o cifră mistică.
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.