Sonetul copilăriei¹ (XXIII – ENGLEZ)

Mă-ntreb de ce delfinul nu e peşte²,
De ce rechinul nu este mamifer³,
De ce nu cade-uşor, un nor, plâns, din cer⁴,
De ce, pe ţărmuri, marea scade, creşte⁵,

De ce cocoşul luptă vultureşte⁶,
De ce rugina muşc-un braţ de fier⁷,
De ce, de e fierbinte, crezi că-i prea ger⁸,
De ce-n covată, pâinea mai dospeşte⁹,

De ce nu mă mai bucur, ca-n alte dăţi,
Iarba de ce, sub mângâierea coasei
Suspină¹⁰, şi-i alb bradu-n faţa casei¹¹…
De ce se trag, grav, bunicii de mustăţi¹²?

Cad peste mine întrebările o mie¹³:
De ce copilăria nu învie¹⁴?

Sonetul copilăriei¹ (XXIII – ENGLEZ)  – dedicat copilăriei, acest sonet este în egală măsură şi un sonet al cuvântului. Două sunt atributele esenţiale ale omului: timpul şi cuvântul. Toate performanţele omului sunt legate de timp şi de cuvânt. Vorbim de întârziaţi mintali, dar şi de copii precoce. În acelaşi timp, copilul devine fiinţă umană după ce rosteşte primele cuvinte. A doua întâlnire a omului cu timpul şi cuvântul ca binom se produce în jurul vârstei de cinci ani, numită de psihologi „vârsta de ce-urilor”. Copilul pune enorm de multe întrebări, pentru a căpăta cât mai multe răspunsuri. Intuieşte că are nevoie de cuvânt, de sensuri, de adevăruri, de definiţii.

de ce delfinul nu e peşte² – sonetul foloseşte ca principale figuri de stil, anafora (de ce), enumeraţia şi desigur interogaţia retorică. Întrebările copilului sunt la vârsta primelor adevăruri contrazise: delfinul ar trebui să fie un peşte, are forma peştelui, trăieşte în mediul acvatic, se hrăneşte cu peşte etc., dar este un mamifer.

De ce rechinul nu este mamifer³ –rechinul ar trebui să fie un mamifer, întrucât seamănă mult cu delfinul, cel puţin ca formă, dar este un peşte.

De ce nu cade-uşor, un nor, plâns, din cer⁴ – pentru un copil e de neînţeles de ce un nor nu „cade” din cer, în timp ce picăturile de apă care îl compun, „reuşesc” acest lucru.

De ce, pe ţărmuri, marea scade, creşte⁵ – fluxul şi refluxul sunt lucruri greu de înţeles şi pentru un adult. Iluzia arată că marea înaintează şi apoi se retrage, ca o uriaşă respiraţie.

De ce cocoşul luptă vultureşte⁶ – al doilea catren ne relevă o altă vârstă a întrebărilor, stabilind raporturi neobişnuite între cuvinte: cocoşul ar trebui să lupte cocoşeşte, un vultur vultureşte

De ce rugina muşc-un braţ de fier⁷ – e surprinsă lupta dramatică dintre rugină şi fier, neînţelegându-se esenţa fenomenului (oxidarea)

De ce, de e fierbinte, crezi că-i prea ger⁸ – noţiunile şi fenomenele sunt din ce în ce mai greu de descris. Ne aflăm în lumea contradictorie a senzaţiilor. Febra indică răceala, gerul „arde”.

De ce-n covată, pâinea mai dospeşte⁹ – obişnuit cu descrierea de suprafaţă a lumii, copilul nu poate înţelege fenomenele, reacţiile, interiorul lucrurilor.

Iarba de ce, sub mângâierea coasei /Suspină¹⁰ – copilul nu înţelege încă viaţa şi moartea şi mai ales continuitatea celor două realităţi. Iarba moare şi, în acelaşi timp, reînvie.

şi-i alb bradu-n faţa casei¹¹… – aluzie la bradul pus la poartă, indicând atât o nuntă, cât şi moartea cuiva.

De ce se trag, grav, bunicii de mustăţi¹²? – aluzie la textele tandre din copilăria noastră, relevând relaţia bunic-copil, gen Bunicul sau Bunica de Barbu Ştefănescu – Delavrancea. Referire şi la cruzimea inocentă a copilului, dar şi la răbdarea incredibilă a bunicilor.

Cad peste mine întrebările o mie¹³: – Distihul desparte eul liric copil, cel ce pusese până atunci întrebările, de eul liric al unui adult, detaşat şi constatativ.

De ce copilăria nu învie¹⁴? – întrebarea finală, poate fi pusă de oricine. Acum cuvântul a învins timpul.

Lucian Strochi