Actul III

Scena 1

Mama: Nu ştiu ce să mai fac. Cât voi mai putea rezista? Nimeni nu-mi dă cea mai mică speranţă. Nimeni nu ştie ce are, nu poate să pună un diagnostic clar. Nu se poate. Pentru ce mai sunt medicii, medicamentele, dacă nimeni şi nimic nu mă pot ajuta? Şi dacă ar fi fost bolnav de la început. Aş fi crezut că poate e vina mea sau a lui. Sau a nu ştiu cărui strămoş, vreo genă care să fie pusă curmeziş sau mai slabă sau spartă sau incompletă. Dar aşa? Şapte ani de zile a fost un copil perfect sănătos şi acum… Cât va mai rezista şi el? Aproape nu mai mănâncă. De băut, bea câteva picături de apă îndoită cu medicamente, cu vitamine, cu sucuri. A ajuns o umbră. E aproape străveziu. Mai are umor. Mi-a spus ieri: „Mamă, am auzit că a fost odată un om invizibil. Dacă eu sunt fiul lui?” Auzi ce-i poate trece prin cap. Acum câteva zile mi-a spus că s-a privit noaptea în oglindă pe întuneric şi că s-a văzut. „Devin fosforescent, mamă, ca licuricii. Sau ca unele meduze.” Îi merge mintea, pare mai matur decât cei de vârsta sa. Poate că eu, ca mamă, exagerez, dar cred că e un copil deosebit. Mi-e teamă să nu-l pierd. Mă rog la Dumnezeu şi la Sfânta Fecioară să mi-l ţină în viaţă. Poate că cineva va găsi numele bolii sale atât de ciudate. Şi dacă se găseşte numele bolii, atunci e mult mai uşor să găseşti şi medicamentele care…

---

 

Scena 2

Tatal (intrând): Ce face…?

Mama: A adormit în sfârşit. E epuizat. Nu ştiu cât o mai duce. Până ieri mai speram. Astăzi însă…

Tatal: Nu avem dreptul o clipă să ne îndoim. Ca părinţi, trebuie să păstrăm speranţa până în ultima clipă. Şi poate că Dumnezeu, în marea sa milă, ne va auzi ruga.

Mama: Mărturisesc că sunt destule momente când mă îndoiesc şi de Dumnezeu. Adică de dreptatea lui. Poate că Dumnezeu are dreptate întotdeauna, el ştie mai bine ca oricine cum stau lucrurile, dar eu, fiinţă slabă, neajutorată, cu minţile răvăşite, cu puterile sfârşite, eu nu pot să judec ca Dumnezeu. Pentru ce vrea să îmi ia copilul? Ce rău a făcut cuiva acest copil? Sau noi: ce rău am făcut noi vreodată cuiva? Încep să mă întreb dacă există cu adevărat dreptate pe pământ şi în ceruri.

Tatal: Nu huli, femeie. Dacă nu te gândeşti la tine, gândeşte-te măcar la copil.

Mama: La el mă gândesc. Şi mă gândesc şi la mine. Şi la tine mă gândesc, că ai rămas alături de mine, când un alt bărbat şi-ar fi luat câmpii. Iartă-mă că uneori mai sunt şi eu femeie. Adică slabă şi prăpăstioasă.

Tatal: Am vorbit cu doctorul, aşa cum ţi-am promis. Este şi el derutat. Nu ştie ce să mai creadă. Crede că e vorba de o boală de sistem, de o scădere drastică şi inexplicabilă a imunităţii sau de o boală de colagen, într-o formă foarte gravă. A încercat el să-mi explice de ce ei medicii nu pot întotdeauna să dea un diagnostic diferenţiat. Iată, îmi spunea, numai pentru febră sînt peste două mii de motive, de explicaţii. Prea mulţi parametri, prea multe variabile. Mi-a propus însă un tratament alternativ, naturist. Uneori dă rezultate. E drept, e şi el cam sceptic. Totuşi mi-a spus că, deşi gravă, boala nu i se pare mortală. E de durată, e adevărat, dar nu pare mortală.

Mama: E un prim semn bun, dar mărturisesc, nu ştiu cât voi mai putea rezista….

Tatal: Trebuie să rezistăm, să gândim pozitiv. Uite, am citit undeva despre drama unei femei pusă să aleagă între doi copii. Unul avea cinci ani, celălalt mai puţin de doi. Veniseră apele mari şi femeia şi-a dat seama că nu îi poate salva pe amândoi…

Mama: Asta seamănă cu o poveste despre lagărele naziste, cu femeia care trebuia să aleagă între doi copii: unul trebuia să moară, celălalt să trăiască. E groaznic…

Tatal: …veniseră apele mari şi femeia a trebuit să aleagă. A ales să-l salveze pe cel mic. A reuşit să se salveze şi să-l salveze şi pe cel mic.

Mama: E groaznic. Cred că imaginea celuilalt fiu o va urmări toată viaţa…

Tatal: Nu, oricât ar părea de incredibil şi celălalt copil s-a salvat. Deşi nu ştia să înoate. S-a agăţat de o ramură de copac sau de o ţeavă, nu ştiu prea bine…

Mama: Şi crezi că v-a uita vreodată faptul că el a fost sacrificat, lăsat să moară? O va ierta el vreodată pe mama sa? Nu cred.

Tatal: Ţi-am spus asta cu gândul că acelei femei i-a fost mult mai greu decât ne este nouă. Noi suntem doi; ea era singură. Ea avea doi copii în pericol de moarte; noi avem unul singur. La ea era vorba de secunde. La noi timpul se măsoară cu zilele. Vreau să spun că niciodată nu poţi fi sigur că eşti cel mai nefericit om de pe pământ.

Mama: Dar tot atât de adevărat e şi faptul că la ea pericolul a ţinut doar câteva secunde. Şi ştia despre ce e vorba. Dacă am şti măcar de ce boală suferă.

Tatal: Crezi că te-ai simţi cu adevărat mai bine? Şi dacă ar fi vorba de o boală incurabilă? Ştii cum suntem noi acum, în ce situaţie ne aflăm? Suntem în situaţia a doi condamnaţi la moarte. Ştim că vom muri, dar nu ştim când. Şi atâta timp cât nu ştim când va fi execuţia, mai păstrăm o speranţă. Orice condamnat la moarte mai păstrează o speranţă. Pentru simplul fapt sau motiv că încă trăieşte.

Mama: Vorbeşte mai încet. Nu-l trezi. N-a mai dormit aşa de bine de mai bine de două luni.

Tatal: Ar trebui să te odihneşti şi tu puţin, măcar câteva ore. Eşti frântă… cât crezi că mai poţi rezista? Hai, du-te şi te culcă. Am eu grijă de amândoi…

Mama: Nu ştiu dacă voi reuşi să adorm. Sunt prea obosită ca să pot adormi. Mai bine citesc câteva prospecte de medicamente. Mi le-a adus Ana. Poate găsesc ceva care să se potrivească cu boala lui…

Tatal: Te amăgeşti…

Mama: Ştiu asta. Dar de două săptămâni, de când mi se pare că s-a agravat boala, sunt ca anesteziată. Parcă nu simt nici o durere, dar parcă merg cu picioarele alteia. Simt o sfârşeală imensă, de parcă aş fi cărat pietre de moară.

Tatal: Eu sunt doar obosit. Cred că dacă aţipesc acum, până mâine dimineaţă nu mă întorci nici cu tractorul.

Mama: Mă gândesc că, dacă Dumnezeu ne aude acum, i-aş face o propunere: dacă tot vrea să ia din această casă o viaţă, să o ia pe a mea. I-o dau bucuroasă, fără nici un regret. Cu o singură condiţie: să-mi lase copilul sănătos, să nu se mai atingă bolile şi moartea de el.

Tatal: De ce crezi că Dumnezeu nu m-ar asculta pe mine mai bine? Întotdeauna mama şi copilul trebuie să fie împreună.

Mama: Da, numai că pentru un copil e mai bine să aibă un tată. Un bărbat se căsătoreşte mai uşor. Pentru o femeie, mai ales pentru o femeie cu un copil, e mult mai greu…

Tatal: E clar, am început să delirăm. De ce crezi că Dumnezeu are nevoie de sufletele noastre, de un suflet din această casă?

Mama: Ştiu că sunt gânduri de om nebun, dar câteodată şi gândurile o iau razna.

Tatal: Eu ţi-aş spune să încerci să dormi vreo două-trei ceasuri. Uite, îţi promit că dacă se trezeşte, te trezesc şi pe tine imediat. Şi după trei ore schimbăm. Încerc să dorm eu vreo câteva ore. Ce zici?

Mama: Zic că întotdeauna ai avut dreptate. Tu eşti înţeleptul familiei… (Se pregăteşte de culcare. Se aud bătăi în uşă).

Tatal: Cine să fie la o oră atât de târzie ? Probabil vreun doctor. Am apelat la atâţia în ultimul timp, că le-am uitat programarea…

---

 

Scena 3

Moartea ( intră, mimând veselia): Bună seara, bună seara!

Mama: Bună seara…

Tatal: Bună seara…

Moartea: Am fost chemat la această adresă în mai multe rânduri, de trei persoane.

Mama: La această adresă? De trei persoane? Imposibil! Noi nu suntem decât doi… şi cu copilul. Dar el nu avea cum să vă cheme. Cine sunteţi? Doctorul…

Moartea: Eu nu sunt doctor. Eu sunt moartea. Am venit la Dumneavoastră pentru că am fost chemat insistent…

Mama: Domnule, nu ştiu cine eşti cu adevărat, dar…

Tatal: Domnule, dai buzna la noi în casă şi vii să ne spui nişte enormităţi…

Moartea: Scuzaţi-mă. Nu înţeleg despre ce este vorba. Am fost chemat – repet, subliniez – insistent să vin la această adresă şi, e drept, cu o oarecare întârziere, am venit. Sunt într-adevăr moartea.

Mama: Moartea nu arată aşa!

Moartea: A văzut cineva cu adevărat chipul morţii, pentru ca să spună şi altora cum arată cu adevărat?

Mama: Domnule, suntem destul de trişti…

Tatal: Avem destule necazuri pentru a ne mai arde de glume…

Mama: Copilul nostru e grav bolnav…

Moartea: Ştiu toate astea, stimată doamnă. M-aţi chemat în câteva rânduri. V-aţi oferit propria viaţă în schimbul vieţii copilului…

Mama: Cred că orice mamă ar proceda la fel…

Tatal: Şi orice tată…

Mama: Nu trebuie însă să profitaţi de necazul nostru. Suntem nişte oameni disperaţi, nu ştim ce boală are copilul, cât de gravă este, am făcut toate eforturile…

Tatal: … am alergat pe la toţi medicii…

Mama:… pe la toate vindecătoarele…

Tatal: … am făcut tot ce e omeneşte posibil: am vândut tot; ne-am îndatorat…

Mama: …nu mai avem aproape nici o speranţă….

Moartea: Întotdeauna mai există o speranţă.

Mama: Credeţi că fiul nostru se va face bine?

Moartea: N-am spus asta. Am afirmat doar că întotdeauna mai există o speranţă…

Mama: Om bun, dacă ştii ceva, dacă crezi că ne poţi ajuta, ajută-ne. N-o să-ţi pară rău…

Moartea: Daţi-mi voie să iau loc. Vedeţi, cazul dumneavoastră e foarte rar. Nu spun că e unic, dar oricum e foarte rar. Trei persoane din aceeaşi casă îşi doresc moartea, mă invită adică să le fac o vizită…

Mama: Cum… şi fiul meu… ?

Tatal: Poate că delira….

Mama: Un copil nu ştie cine e moartea, ce e moartea…

Moartea: Copilul vostru e deosebit de inteligent. Ştie destule despre mine. Ştie că dacă eu aş veni şi l-aş lua, pentru părinţii săi va fi mai bine peste câtva timp, când se va aşterne uitarea. Cazul vostru e însă rar, pentru că fiecare din voi şi-a oferit viaţa sa pentru a-i scăpa pe ceilalţi. Eu nu mă emoţionez prea uşor, nu prea lucrez cu emoţii, nu am dreptul să mă emoţionez, dar, recunosc, sunt puţin impresionat de atâta dragoste…

Tatal: Dacă ştiţi totul, înseamnă că ştiţi şi de discuţia recentă dintre noi, ne ştiţi argumentele…

Moartea: Le ştiu. Numai că nu prea ştiu ce să fac. Vedeţi, chemarea mea nu e un apel făcut inconştient de cineva. Eu nu sunt nici pompierii, nici salvarea. Eu dacă vin, trebuie să mă întorc cu un rezultat concret. Nu pot să-i spun lui Dumnezeu că a fost vorba de o alarmă falsă.

Tatal: Spuneţi-ne ce e de făcut. Dacă trebuie, mergem la preot, la biserică, devenim ctitori…

Mama: Putem face orice muncă plăcută lui Dumnezeu, oricât de grea ar fi. Oricât de grea ar fi, nouă ni se va părea uşoară, pentru că viaţa fiului nostru ar fi salvată…

Tatal: Vedeţi, nu vă cunoaştem, poate că suntem nişte naivi, vine cineva la noi în casă, nu-l cunoaştem, îi deschidem uşa şi sufletul, ne agăţăm de cuvinte, cu ultimele puteri, cu ultimele speranţe…

Mama: Nu ştiu ce ar trebui să facem…

Moartea: Aţi făcut destule şi poate că Dumnezeu v-a ascultat rugăminţile. Eu sunt acum în vacanţă, am coborât pe pământ şi v-am auzit chemarea. de aceea am venit…

Mama: Cum adică… sunteţi în vacanţă?

Moartea: Aşa cum aţi auzit. I-am cerut bunului Dumnezeu, Atoateziditorul să-mi dea un concediu de odihnă, o zi de concediu pentru fiecare mie de an lucrată. În nemărginita sa bunăvoinţă Împăratul tuturor cerurilor văzute şi nevăzute mi-a aprobat un concediu de şapte zile, cu condiţia ca să mă întorc cu un suflet de om…

Tatal: Şi acel suflet trebuie să fie cel al fiului meu?

Mama: Sunt atâţia care îşi doresc moartea, vă cheamă!

MOARTEA: Nu uitaţi că şi voi aţi făcut-o. Pentru mine toate sufletele sunt egale. Nu contează nici vârsta, nici bogăţia, nici sexul. Dacă nu ar fi aşa, omenirea s-ar prăbuşi. Un singur exemplu: dacă aş lua cu mine numai săraci, ar rămâne pe lume numai oameni bogaţi care, treptat-treptat, ar sărăci.

Tatal: Bun, poate că, totuşi, găsim împreună o soluţie…

Moartea: Credeţi că moartea se poate negocia?

Mama: Chiar nu mai e nimic de făcut?

TATAL: Mă duc până la părintele duhovnic. Mă întorc repede. Să nu plecaţi!

Moartea: Nu plec. Fiţi fără grijă…

Tatal: Mă întorc repede! (Iese în grabă)

---

 

Scena 4

Mama: Aş fi în stare de orice. Inclusiv să te omor!

Moartea (cu tristeţe): Poţi omori moartea? Mărturisesc că şi pe mine, în multele milenii de când mă ocup de treaba asta, m-a încercat gândul sinuciderii. Unii cred că pe mine mă bucură morţii, numărul lor. Dimpotrivă, mă întristează. Ar fi multe de spus, dar sunt sigur că nu eşti cu gândurile aici. Te gândeşti cum să scapi de mine, cum să mă păcăleşti, cum să-ţi vindeci băiatul. Nu te condamn pentru asta. Într-un fel, e firesc să fie aşa…

MAMA: Şi chiar nu se poate face nimic, chiar nimic?

Moartea: Eu nu mai pot face nimic. Peste mine e însă Dumnezeu, Diavolul şi, pe linie strict administrativă, Sfântul Petru.

MAMA: Pe Dumnezeu l-am implorat în atâtea rânduri. Dacă aş şti că îmi scapă băiatul, mi-aş încredinţa sufletul Diavolului…

---

 

Scena 5

DIAVOLUL (intrând grăbit, înclinându-se ceremonios): Ca întotdeauna, la dispoziţia Dumneavoastră…

MOARTEA: Ai venit degeaba!

DIAVOLUL: Nu cred! Frumoasa doamnă tocmai mi-a promis…

MOARTEA: Nu ţi-a promis nimic. Cară-te de aici!

DIAVOLUL: Am să mă plâng Părintelui Nostru Ceresc pentru proastele tratamente aplicate superiorului, pentru sabotaj… Parcă numai Sfântul Petru are normă! Mi se cere producţie, suntem la munca de jos, iar cazanele nu se încălzesc singure!

MOARTEA (îmblânzită): Cred că ai greşit venind aici. Doamna nu e nici măcar sigură de faptul că băiatul ei va scăpa cu viaţă. A spus ce-a spus mai mult ca o probabilitate, ca o posibilitate, dar oricum condiţionată. Uite, pentru sufletul ei, îţi promit alt suflet, cât de curând. Îţi promit solemn. Te chem eu, fii fără grijă…

Diavolul: Bine, accept. Dar pun şi eu două condiţii. Prima să nu mă mai muştruluieşti niciodată în faţa muritorilor…

MOARTEA: Accept!

DIAVOLUL: Următorul suflet să fie al meu. Nu te mai duci cu el plocon la Sfântul Petru!

MOARTEA: Accept şi asta!

(Diavolul dispare fără vreun cuvânt, salutând însă la fel de ceremonios)

---

 

SCENA 6

MOARTEA: Ce erai să faci, femeie?!? Cum ai putut să-ţi încredinţezi atât de uşor sufletul diavolului? Ai avut mare noroc cu mine, că te-am scăpat. A doua oară însă…

MAMA: Ai dreptate, dar eram disperată şi aproape nu mai gândesc…

MOARTEA: Nu-i nimic, bine că a plecat! Trebuie să-ţi mărturisesc că şi mie, cât sunt de puternică, tot mi-e frică de Diavol. Îmi dă târcoale, deşi ştie bine că Dumnezeu nu i-ar permite să mă răpească. Dar, oricum, în iad nu e deloc plăcut, crede-mă. Şi iarăşi îţi spun: cum ai putut să-i propui un asemenea târg?

Mama: Pur şi simplu nu mi-am dat seama.

Moartea: Uite, pentru că îţi iubeşti atât de mult copilul şi soţul, pentru că ai fi fost în stare să-ţi dai sufletului chiar diavolului, pentru că mi te-ai oferit în schimbul vieţii fiului tău, îţi dăruiesc viaţa. Şi ţie şi copilului şi soţului tău! Nu spune nimic, nu plânge, nu râde, nu ţipa, nu te bucura, nu boci. Lasă-mă să plec, să nu mă mai uit înapoi, să nu mă răzgândesc. Şi încă ceva: fiul tău doarme acuma. Nu-l trezi, nu-i mai da nimic. Lasă-l să doarmă, până când se va trezi singur. Când se va trezi, va fi mai sănătos decât oricine. (Moartea iese în linişte)

(va urma)