Am scris, nu o dată, despre florile Iuliei. Şi asta din mai multe motive. În primul rând pentru că pictoriţa este cel mai uşor recognoscibilă prin florile ei. Scriu florile ei, pentru că Iulia colaborează cu natura propunând, dacă nu specii noi, atunci măcar atitudini noi, ale florilor şi ale oamenilor, deopotrivă.

Privesc cu admiraţie un Trandafir galben. Totul e altfel decât în natură: frunzele sănătoase, puternice bat în brun, bobocii sunt perfect decupaţi, lipsiţi de acea indecizie şi informă pe care o presupune un obiect încă nedefinit, aflat în evoluţie, un boboc-floare pierzându-şi fermitatea contururilor; în fine, la capătul unei spirale, ce porneşte din dreapta sus, o floare pe care o bănuim deschisă, în realitate o floare prinsă în vârtejul unui dans nebun. Floarea are o aură, ceea ce până la urmă e normal, după cum o demonstra cu câteva decenii în urmă Kilian (v. celebrul său „efect”); sau, cum încercam să argumentez undeva,  e vorba de acea tehnică a gemaiului pe care Iulia Hălăucescu o stăpâneşte atât de bine (într-un tablou e obligatoriu să existe o zonă cu luminoizitate extremă, dar lumina vine din interior, de undeva din spate). Acuarela este extrem de dinamică, culorile curg firesc, ritmurile sunt armonice. Să fie vorba doar de o inspiraţie majoră a unui mare artist, ce dă impresia unei suverane spontaneităţi? Mă îndoiesc.

Artista cunoaşte foarte bine tehnicile acuarelei chinezeşti, ale artei japoneze, citise Însemnările despre pictură ale celebrului Shi tao, pictor de la începutul dinastiei Qing (sec. XVII-sec. XIX) şi aderase la principiile picturale şi filosofice ale acestuia, astfel că aplică inteligent şi creator dinamica  Yang-Yin.  Arta secolelor XX-XXI nu presupune doar inspiraţie, ci şi o vastă (şi aleasă!) cultură universală.

Laleaua albă pare un lampion, un felinar, cu o remarcă: lumina este nu a unui bec cu incandescenţă, ci o lumină rece, pe care o produce mereu natura (insecte, flori, putregaiuri etc.), diferenţa fiind de randament, evident în favoarea naturii: 90% faţă de doar 5%! Din nou, Iulia Hălăucescu răstoarnă cutume, dogme şi raporturi ştiute: nu albul, ci negrul va întări celelalte culori, dându-le strălucire, pregnanţă şi prestanţă. În vântul primăverii II  este un oratoriu (deloc retoric!) dedicat naturii. E o lucrare aproape non-figurativă: nu ştim ce flori privim, ce flori avem din punct de vedere ştiinţific, botanic; par flori de magnolia, dar ne contrazice vermillonul; nu e nici merişor japonez; am fi înclinaţi să credem că, până la urmă, artista s-a adresat unui alt regn: sunt păsări îndrăgostite, perechi,  poate peruşi, pe crengi brune, pline de noduri; plutim parcă în ceaţă, dar ceaţa e luminoasă, aşteptăm soarele, e, din nou paradoxal, multă lumină, iar indecizia naturii se metamorfozează în vrajă artistică. La fel  de indecis şi voit imprecis, vag este Sărutul florilor  unde culoarea unui trandafir galben intră, prin osmoză, în relaţie cu violetul unei magnolii sau, mai degrabă, suntem la începuturile creaţiunii; increatul pare a deveni creat prin unire şi apoi prin diviziune celulară. Un nucleu (cearcăn, ochi, fund de pâlnie) concentrează câmpuri cromatice mai largi: haosul primordial se cosmicizează, primind legi (plastice). O altă acuarelă unde este prezent dansul este cea intitulată Margarete aurii. Nu e un dans al florilor, ci mai degrabă unul al focului: culori incendiare cuceresc spaţiul pictural, iar pistilul şi tulpinile florilor par negre, carbonizate. Floarea se descompune, petalele nu mai sunt petale, ci limbi de foc, jucând, dansând după o logică doar aparent aleatorie. Spaţiul devine prea strâmt, prea meschin pentru generozitatea actului artistic, aşa cum matca unui râu nu poate cuprinde o dezvoltare stihială, torenţială. Un vânt celest animă tabloul; e aici o jubilaţie a formelor care ne cucereşte agresiv, deşi impresia generală e aceea a unui calm aparent.

Rolul unui artist adevărat nu este acela de a copia natura, nici măcar acela de a o interpreta. Un artist este un demiurg, prin urmare el va recompune natura, atribuindu-i sensuri noi, simboluri perene. Prin urmare nu ne vor interesa exactitatea, fidelitatea, nici adeziunea la un model, fie el perfect. Aşadar, florile Iuliei vor provoca explozii, implozii, agresiuni, regresiuni, obţinând o demnitate a lor ce sfidează spaţiul şi timpul, sfidând verticala, devenită efemeră într-o dezvoltare logică şi legică a naturii.

Adevărata demnitate e cea a orizontalei şi lucrul se vede cel mai bine într-o acuarelă intitulată sugestiv Ultima frunză. Ultima frunză nu este legată de vreo toamnă târzie, de vreun anotimp identificabil. Ea zboară, nu întâmplător seamănă perfect cu o pasăre în zbor; zboară, dar nu se prăbuşeşte, cum ar face-o suratele ei; dimpotrivă, produce lumină, un tunel luminos ce aduce cu un profil uman în devenire. Frunza devine o oglindă a lumii, reflectă culorile, şi le asumă, devenind sinecdoca perfectă.

Mulţi au crezut că Iulia Hălăucescu preferă doar florile somptuoase, cultivate, trecute prin mână de grădinar: trandafiri, maci, irişi, magnolii, crini, gladiole, orhidee. Sunt flori demne, sigure pe ele; pot fi solitare, dar se simt bine şi în grup (nu scriu buchet,  pentru că acest cuvânt nu-i plăcea Iuliei, acceptându-l doar pentru a caracteriza unele virtuţi ale…vinului.)

Într-o bună după-amiază, am întrebat-o care este adevărul ei (nu al operei) în această privinţă. Iulia mi-a recitat întâi câteva versuri de Eugenio Montale: „Ascultă-mă, poeţii laureaţi / se mişcă numai printre plante / cu nume puţin folosite: buxus, ligustru, acant.”

Apoi mi-a spus: „Eu nu sunt un poet laureat, sunt o pictoriţă şi nu mă interesează o anume floare, ci misterul şi picturalitatea unei flori. Ca să fiu sinceră, prefer să primesc în dar un „grup” de flori de câmp. Au culori mai sincere, mai puţin distilate, nu sunt atât de mofturoase. Dar, tot atât de adevărat e şi faptul că floarea mea preferată e trandafirul.”

Trandafirul reprezintă pentru european ceea ce reprezintă lotusul pentru un asiatic.

Este o floare ezoterică, iniţiatică, barocă, permite explozia şi implozia, are culori diferite (mai puţin verdele, negrul şi … albastrul!), are, pe aceeaşi tulpină, mai multe vârste, de la boboc la floare ofilită, este simbolul roţii, o mandala, un centru mistic, potirul în care a picurat sângele lui Hristos, o transfigurare a picăturilor de sânge, simbolul rănilor lui Hristos, Graalul, roua cerească a mântuirii, simbolul Sfintei Fecioare, imaginea sufletului, simbol de putere şi învăţătură duhovnicească, simbol al spaţiului (roza vânturilor), cicatricea, simbol al regenerării, floarea lui Adonis, simbol al iubirii, floarea alchimiştilor, floarea paradisului dantesc. Nicio altă floare nu a dezvoltat o asemenea simbolistică, nu a generat atâtea legende şi mituri. Iulia Hălăucescu a dedicat trandafirului peste 20 de lucrări, unele având acelaşi titlu. Pe lângă Trandafirul galben, deja evocat, din 1989, mai avem o acuarelă cu acelaşi nume datând din 1984 şi o alta din 2005, semn că trandafirul galben este pentru artistă o metaforă obsedantă, iar trandafirul un mit personal, ca să folosim sintagme celebre ale unui cunoscut critic francez (Ch. Mauron). Se pune firesc o întrebare: „În ce măsură putem vorbi, în aceste cazuri, de lucrări originale şi nu de replici, copii, reluări?”Analiza tablourilor lămureşte totul. Acuarela din 1984 se bazează pe jocul dintre două culori, galben şi carmin, culoarea frunzelor agresează floarea, care, la rândul său, răspunde acestei agresiuni, contraatacând, cucerind spaţii picturale, ca într-o fagocitoză. Această bătălie este reluată peste mai bine de douăzeci de ani într-o lucrare cu acelaşi titlu şi cu aceleaşi dimensiuni şi se sfârşeşte cu triumful deplin al florii: formele, mult mai geometrizate, par cele ale unei cetăţi devenite inexpugnabile; învinse, frunzele împrumută ceva din culorile învingătorului şi ale toamnei. Trei boboci, plesnind de vitalitate, avertizează asupra resurselor de energie potenţială ale florii. Trandafirul albastru este un simbol al imposibilului, poate floarea absolutului  – aşa cum o visau romanticii, un Novalis sau un Eminescu, de exemplu.

Într-o acuarelă din 1984 intitulată Trandafirul albastru compoziţia are şase boboci şi o singură floare tutelară, emanându-şi culoarea, mirosurile şi chiar energia. Albastrul este ultramarin, acuarela este realizată într-un registru întunecat, semn că iniţierea (cifra şapte e cifra iniţierii) nu e deloc simplă, iar triumful luminii asupra întunericului se cere respectat şi râvnit. O acuarelă cu acelaşi titlu din 2000, ce a constituit coperta I a revistei Antiteze (serie nouă) se bazează pe culorile fundamentale: roşu-verde-albastru, cu precizarea că roşul este abia ghicit, verdele este o combinaţie între verde crom şi verde smarald, iar albastrul este ceruleum. Decodarea tabloului e alta: prin iniţiere se ajunge la dialogul cu dumnezeirea, opt fiind cifra infinitului şi, prin multiplicare, cifra lui Iisus (888). Acum avem şapte boboci (trei deschişi, arătându-şi viitorele petale, patru încă închişi, floarea din centru completând numărul sacru).

Trandafirii mov din 1996 îţi creează o reacţie stranie, de împotrivire, de reţinere, chiar de respingere. Sunt parcă flori obţinute artificial, din anilină, din (hi)permanganat de potasiu, simţi în gură un gust metalic, ca şi cum florile s-ar apăra de o agresiune a omului, altfel decât prin spini. Culoarea devine, la fel ca în cazul unor animale, un avertisment. Dimpotrivă, Trandafirii verii induc o extraordinară stare de linişte, în ciuda culorilor agresive: roşu–lac garanţă, oranj, galben, dar această linişte se explică printr-o neobişnuită transparenţă a petalelor, ce nu mai ascund niciun mister, fragilitatea lor e certitudinea noastră, seninătatea florilor are în ea ceva mistic. Cei doi boboci, uşor înclinaţi spre stânga, alungă şi ei misterul: ştim cu certitudine ce floare va zămisli bobocul încapsulat, ermetic închis, pentru că e „trădat” de celălalt şi apoi de înseşi florile deschise. Această seninătate e accentuată de o lucrare datând din 1989 şi intitulată La vie en rose.. Acum trandafirii devin cuiburi  pentru aşteptate păsări.

Evident titlul ne trimite la Edith Piaf, la o stare paradisiacă, optimistă. Rozul se obţine din roşu şi alb, culorile „primare” ale trandafirului, simbol al iubirii şi al inocenţei, dar şi simbol dual al alchimiştilor.

O lucrare oarecum atipică este Trandafirii lui Petronius. E o lucrare-omagiu şi artista şi-a permis, ca un împătimit botanist, creator de noi soiuri, să dea un nume florilor ei, numele lui Petronius, umbra ei cea mai dragă, arbitru al eleganţei, ca şi tizul său roman (numai că eleganţa lui e una a discursului şi a simţirii şi nu una a veşmântului). E o lucrare atipică, întrucât artista nu esenţialitează culoarea, nu tinde spre monocromie. Dimpotrivă, acum trandafirul este un amestec de culori precis individualizate, de la galben la brun, trecând prin oranj, vermillon şi roşu. Cuiburile îşi primesc în fine păsările-acolade, iar floarea se va deschide mereu în faţa noastră, imprevizibil şi incitant. Am insistat atât de mult asupra trandafirilor Iuliei pentru a demonstra că artista nu se repetă niciodată; dimpotrivă, fiecare lucrare nouă o continuă şi/sau o confirmă pe precedenta.

Într-o acuarelă din 1997, Maci din grădină ne vom reîntâlni cu o tensiune temperată, am putea spune, oximoronic, calmă. Deşi macii par traversaţi de un vânt stihial, ce poate doborî şi stejari, macii Iuliei au înţelepciunea trestiei, se îndoaie, dar nu se frâng; pe un alt plan, macii personificaţi împrumută ceva din înţelepciunea bunicilor care ştiu că vor supravieţui prin nepoţi.

Şi încă ceva: florile Iuliei Hălăucescu sunt deosebite doar formal între ele. La urma urmelor, macii seamănă cu trandafirii, cu magnoliile, chiar cu lalelele. Cu alte cuvinte, artista nu este interesată de o floare anume, ci de ideea de floare, aşa cum, atunci când ni s-ar cere să desenăm un scaun, noi nu vom desena un scaun anume, ci ideea de scaun.

Am observat că Iulia Hălăucescu refuză să-şi închidă vreo floare în matriţa, racla (sau temniţa) unui vas de cristal sau de lut. Şi în acest fel, artista încercă să eternizeze florile, nu le întrerupe, prin tăiere, ciclul lor natural.

Spre deosebire de Trandafirii mov pictaţi cu trei ani în urmă, acuarela Irişi din 1999 impresionează prin ocrul mugurilor care reechilibrează movul agresiv al sepalelor şi petalelor de irişi. Impresionează jocul nuanţelor, artista refuzând realitatea biologică, diferenţiată (sepale-petale), pentru că o interesează floarea în integralitatea ei, dinamismul contrucţiei fiind obţinut prin nuanţele din ce în ce mai stinse, ceea ce dă iluzia unei perspective. Foarte aproape de aceşti Irişi sunt Gladiolele realizate în aceleaşi nuanţe de mov, cu o observaţie: acum  florile alcătuiesc o adevărată scară, coloane ale infinitului, trecerea de la floare la boboc făcându-se firesc, rozul virând spre mov şi invers.

O acuarelă extrem de interesantă este Orhidee. Este o bicromie în care verdele joacă totuşi un rol cu total secundar, mai mult, e chiar îmbibat de culoarea dominantă, violetul. Nu e o simplă variantă cromatică pentru magnolii, irişi sau trandafiri, având ca dominantă aceeaşi culoare. Acum orhideea se arată a fi cu adevărat o floare exotică, cucerind spaţiul, aidoma unei liane. Specificitatea florii, faptul că o petală e total diferită de celelalte, o apropie surprinzător de structura omului, acea structură de cinci, care pleacă din structura stelei de mare şi ajunge la omul lui Vitruviu sau a lui  da Vinci, capul fiind „braţul” modificat. De aici şi fascinaţia inconştientă pe care o provoacă asupra omului orhideea, dincolo de descurajanta ei prezentare (mii de specii). Acum nu mai e vorba de flori, artista visează la un univers cucerit de petale, în care fiecare petală e o posibilă rună. În fine, realizată în aceeaşi gamă este şi acuarela În vântul primăverii I (Magnolia).  E vorba despre douăsprezece magnolii dispuse în structura, deloc întâmplătoare, 1+4+7, fiecare cifră având semnificaţiile ştiute (unicul, perfecţiunea, iniţierea), aşa încât nu vom insista prea mult asupra acestui aspect. Ne aflăm la un sfârşit sau început de lume, într-o lume a furnicilor zburătoare sau, mai degrabă, a şvabilor, adevăraţii învingători (din lumea vie) ai unui cataclism atomic.

Oricât ar părea de ciudat, florile Iuliei sunt doar un pretext, pentru ca artista să ne poate da imaginea unificatoare a lumii, în diacronia şi sincronia ei.

Ilustrativă pentru această afirmaţie este acuarela Ciulinii. Putem fi de acord că ciulinii pot fi un simbol al rezistenţei, dincolo de limite. Interpretarea artistei este însă una mai generoasă: ciulinii reprezintă imaginea unui microcosmos, cu atomi în (de)plină evoluţie, cu… spini electronici, cu halourile lăsate de electroni. E o lume în sepia, culorile nu şi-au cucerit încă independenţa; vii sunt doar traseele acelor elemente primordiale ale materiei. Există şi un vag instinct gregar, o încercare de grupare în colonii, aglomerări de materie punctiformă, ca înainte de naşterea unei planete sau a unei stele. E o stare tranzitorie, între increat şi creat, departe de orice engramă umană. Impresia aceasta e întărită de o altă acuarelă, Preludiu, unde afirmaţiile noastre anterioare au şi mai multă acoperire. Ne aflăm, fie la un început de lume, cu forme şi culori încă nediferenţiate sau, dimpotrivă, la un sfârşit de lume, pictoriţa surprinzând doar umbra arsă a unor flori.

Materia încearcă „din goluri a se naşte”, luptă împotriva „uitării celei oarbe”. Punctul tinde să devină linie, tulpina încearcă să se diferenţieze în floare. Contururile sunt vagi, nu permit individualizări, personalizări. E un început de lume, după un sfârşit de lume. Lucrarea este extraordinară, pentru că aici artista depăşeşte simţul (artistic) comun, nemaiavând nevoie nici de desen, nici de culoare, triumfând doar compoziţia. Pulverizare surprinde acest început al sfârşitului. Culorile se deşiră, devin altceva, poate parfum, poate apeiron, avem nevoie şi de alte simţuri pentru a surprinde ritmul şi mişcarea generală a naturii.

Materia nu se deplasează doar spre roşu, aşa cum cred astronomii, ci mai departe, roşul se deplasează spre alb, până la totală diluţie şi disoluţie. Floarea nu mai e un triumf, ci o trecere, spre alte (i)realităţi. Am fi însă nedrepţi dacă ne-am încheia această călătorie în lumea florilor într-un ton pesimist, chiar cu acorduri funebre. Am trăda spiritul artistei, viziunea ei generală asupra lumii, aflată  într-un echilibru indiscutabil, chiar dacă aparent fragil.

Am lăsat intenţionat la urmă o acuarelă în care Iulia Hălăucescu îşi adună, ca un mare fluviu, apele: Flori din poienile Tarcăului. Sunt prezente toate temele şi motivele din celelalte lucrări. Câmpul este smălţuit în culori infinite, fără vreo dominantă cromatică. Până la urmă învinge forma, sferele aplatizate, galbene, ale margaretelor care asigură punctic şi contrapunctic ritmul compoziţiei. Ochiul alunecă şi apoi fuge fără oprelişti asupra formelor şi culorilor, putem risca desigur identificări (clopoţei, margarete), dar această formă de intrare în posesie rămâne una superficială. Noutatea compoziţiei este lipsa perspectivei, ceea ce ar duce la decorativ, dar inteligenţa pictoriţei reuşeşte să ne face să acceptăm un câmp vertical, cu o valoare aproape heraldică.

Florile Iuliei alcătuiesc o lume inepuizabilă, uneori contorsionată, alteori senină, destinsă, propun o filosofie a vieţii şi o înţelegere intimă, superioară a naturii. Inclusiv a naturii umane.

La întâlnirea cu Florile Iuliei, la Muzeul de Artă din Piatra Neamţ a venit multă lume. Florile Iuliei au fost încă o dată un magnet viu, o atracţie cosmică, un fluid metafizic de care avem tot mai multă nevoie.

Lucian Strochi