Teatru: Secretele scheletelor (piesă în trei acte) – actul I
PERSONAJE
schelet 1, arian 1, hades
schelet 2 arian 2, zeus
schelet 3, arian 3, poseidon
schelet 4, arian 4, povestitorul
schelet 5, arian 5, îngerul alb
schelet 6, arian 6, îngerul negru
schelet 7, arian 7, îngerul albastru
PROLOG
HADES: Oare de ce ne-o fi chemat tânărul?
POSEIDON: Simplu: are – ca întotdeauna – nevoie de noi. Nimic nu mă enervează însă mai mult decât aşteptarea. Îl aşteptăm de cinci clepsidre…
HADES: Îi place să se lase aşteptat. Se crede foarte important. Orice persoană importantă crede că e mai importantă dacă se lasă aşteptată.
POSEIDON: Se crede mareşalul aerului, pământului şi apelor. Nimic de zis: e june, e energic, a luptat cu mult curaj… Acum se crede rege absolut, primul fulger, îldârâm, cezar, ţar, fürer, conducător iubit, drept cârmaci, stăpânul tuturor…
HADES: Fără noi n-ar fi izbândit niciodată.
POSEIDON: Aşa e. Numai să fie şi el conştient de asta.
HADES: E viclean. Să fim atenţi. N-aş vrea să avem cândva soarta titanilor. Deja s-a certat cu Gheea. Urât de tot. Să nu-i oferim pretexte…
POSEIDON: Îţi propun să fim uniţi. Altfel…
HADES: De acord…
POSEIDON: Uite-l că vine…
HADES: Pare destul de destins. Semn rău…
ZEUS: Fraţilor… După lupte ciclopice şi zeieşti – că doar n-o să le spunem titanice, învingătorul ia totul, nu-i aşa, se cuvine să ne bucurăm în tihnă de victorie… Tartarul e plin, băieţii ştiu să-şi facă bine treaba, nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne ocupăm şi de treburi administrative. Ce-aţi zice dacă am împărţi între noi lumea?
HADES (ironic, aparent slugarnic): E o ideea demnă de un zeu măreţ ca tine…
POSEIDON: Să împărţim lumea… Nicio problemă. Dar cum anume?
ZEUS. Frăţeşte! Eu, de pildă, voi lua cerul. Cu toate „anexele”… Restul… împărţiţi între voi…
HADES: N-ar fi mai bine să tragem la sorţi?
ZEUS: Bună idee! Trageţi voi la sorţi… eu am ales deja… (amabil) Vă pregătesc eu bileţelele…
HADES: Mie îmi revine lumea de dincolo, subpământeană…
POSEIDON: Eu voi fi stăpânul apelor…
ZEUS: Bune alegeri! Tu, Hades, vei fi stăpânul a toate ce se găsesc sub pământ, Tartarul cel întunecos, râuri de foc şi de pucioasă, râuri îngheţate, temniţa în care vom închide pe toţi cei care ni se împotrivesc, toţi duşmanii Olimpului. În timp, toţi muritorii vor ajunge la tine, urmând drumul cel fără de întoarcere. Nimeni – odată ajuns în Tartar – nu va putea scăpa de acolo… fără aprobarea ta directă. Ţie, Poseidon, îţi aparţin fluviile, mările întinse, oceanele nesfârşite, peştii, monştrii pe care nici mintea rătăcită a zeilor nu i-ar fi putut concepe, perlele, coralii şi toate bogăţiile corăbiilor scufundate, sufletele celor înecaţi. Aşa că nu vă plîngeţi. Alegerea a fost dreaptă şi cinstită. Ne revedem cât de curând… (iese grăbit)
HADES: Îmi propuneai să fim uniţi. Şi noi ne-am încăierat de la o ciozvârtă aruncată în batjocură.
POSEIDON: Chiar aşa să fie?
HADES: (şiret). Acum putem vorbi liniştiţi. Nu ne ascultă nimeni. Aşa trebuie să creadă el… Nu uita… Zeus a spus: „Nimeni, odată ajuns în Tartar, nu va putea scăpa de acolo… fără aprobarea ta directă.” Însuşi Zeus? Chiar şi zeiţele şi semizeii, şi eroii, şi toate fiinţele dragi ale stăpânului? Asta nu e deloc rău! Şi mai e ceva: volumul. Zeus e înnebunit de lumină, după lumină. Nu a luat în calcul cât reprezintă în realitate întunericul. Numărul zeităţilor, a nemuritorilor rămâne constant. În timp ce împărăţia mea creşte mereu. Nu e deloc rău! Să-şi dea măritul Zeus mereu asemenea gânduri bune! Nici tu nu ai prea ieşit în pierdere…
POSEIDON: Ai dreptate. Cred că Zeus a înţeles greşit legea care se va numi mai târziu a lui Arhimede: „Un corp cufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o forţă egală cu…” Adevărul că totul coboară, nu urcă. Corăbiile se scufundă, nu se înalţă la ceruri. Şi dacă s-ar ridica până la urmă tot vor trebui să coboare… Newton… mărul… legea atracţiei universale! La mintea lui, Zeus crede că „atracţie” se referă numai la relaţia lui cu femeile! O, Zeus, îţi mulţumim pentru această minunată zi pe care ne-ai dăruit-o… fără voia ta!
HADES: Îmi vine să cânt, să dansez, să urlu de bucurie! Ha! Ha! Ha!
POSEIDON: E bine să părem, măcar o vreme, posomorâţi, morocănoşi. Asta îl va face fericit… şi îi va slăbi atenţia… (ies amândoi)
ACTUL I
Se aude imnul:
noi ne-am născut din tenebre
tenace şi demne vertebre
al nostru-i pământul cel negru şi dur
istoria începe c-un falnic femur
pământul e bun e măreţ şi e plat
slăvit, sfinţit fii tu brav omoplat
republică în stemele tale frumoase
văd ca însemne venerabile oase
o, ţară sfântă, bogată în staniu
în aur, în argint şi chiar în uraniu
ţie-ţi închin plecatul meu craniu
ole ole ole ola ola ola
trăiască-n veci mandibula
slăvită fii tu ţară-a noastră
istoria începe biblic c-o coastă
SCHELET 1: Am convocat o reuniune de urgenţă în urma unor evenimente care pot afecta grav în viitor integritatea şi chiar existenţa noastră multimilenară.
SCHELET 2: Să înţelegem că evenimentele încă nu s-au produs, dar urmează să se petreacă?
SCHELET 1: Vă voi lămuri imediat. În primul rând e vorba de strămoaşa noastră Lucy. E adevărat că am hotărât, acum doi ani, la Congres, că nu avem vârstă: s-a vorbit atunci de – citez – „ştergerea diferenţelor de sex, rasă, vârstă, timp, generaţie,” de faptul că „noi nu cunoaştem frica, nu cunoaştem durerile, graniţele, conflictele interetnice”. Această Chartă – cea mai democratică din câte au existat vreodată – a fost acceptată şi votată în unanimitate. Totuşi, tot la congres, am acceptat şi o excepţie: faptul că ne tragem toţi din Lucy, Venerabila, cel mai vechi schelet descoperit vreodată. Ei bine, americanii vor acum să o plimbe pe Lucy prin… (ezită, examinează nişte hârtii) majoritatea statelor americane. Riscurile pentru Lucy sunt imense. În ciuda tuturor măsurilor de precauţie anunţate, există riscul real ca oasele Venerabilei se să facă praf. Nu ne putem permite un asemenea risc. Odată cu dispariţia lui Lucy, ne pierdem identitatea şi … eternitatea.
SCHELET 3: Şi, totuşi, în cazul lui Ramses al II-lea, a fost acceptată deplasarea…
SCHELET 1: Nu se pot compara cele două situaţii. Ramses al II-lea avea nevoie de o expertiză, de un tratament adecvat într-o clinică de specialitate… Să recunoaştem însă că deplasarea lui Ramses s-a făcut cu tot respectul cuvenit unui mare schelet: a fost primit, peste tot, cu onorurile cuvenite unui mare şef de stat.
SCHELET 4: Perfect adevărat. La fel s-a procedat şi în cazul sfinţilor. Moaştele sunt peste tot venerate, la procesiuni participă mii de persoane…
SCHELET 1: Şi problema moaştelor e trecută pe ordinea de zi. Ne deranjează foarte mult două lucruri: personalizările şi, paradoxal, pierderea identităţilor…
SCHELET 2: Şi cine ar fi de vină?
SCHELET 1: În primul rând preoţii. Apoi, sistemul…
SCHELET 5: Mărturisesc că nu înţeleg prea bine…
SCHELET 1: Din dorinţa de a spori celebritatea unui lăcaş de cult, preoţii fac rost de câte un schelet pe care îl declară ca… aparţinând unui sfânt. Datorită ierarhiilor lor, există o adevărată goană după sfinţi importanţi, cunoscuţi, celebri. Nu dau nume, le ştiţi şi voi prea bine. Urmează apoi mitizarea, legendizarea moaştelor sfântului. Ele devin făcătoare de minuni: vindecă boli incurabile, aduc ploi, aduc bogăţii, câte şi mai câte.
SCHELET: Şi oamenii cred toate astea?
SCHELET 1: Cred. Cred pentru că sunt disperaţi, cred pentru că au o ultimă şansă, cred pentru că autoritatea bisericii este foarte mare, cred pentru că vor să creadă, pentru că, se simt, crezând, măcar pentru o vreme, uşuraţi.
SCHELET 7: N-am înţeles cum e cu pierderea identităţilor…
SCHELET 1: Identităţile se pierd de două ori. O dată pentru că un schelet al unui om oarecare este împrumutat pentru un sfânt şi atunci omul acela şi-a pierdut identitatea şi, a doua oară, pentru că numărul sfinţilor importanţi este totuşi extrem de limitat pentru câte biserici şi i-ar dori. Şi atunci prelaţii au început să împartă onorabilele oseminte: câteva falange ale unui sfînt se găsesc în Italia, maxilarul aceluiaşi sfânt se află în Grecia, femurul în Rusia, craniul în Spania, câteva vertebre în România. Nu e revoltător?
SCHELET 2: Ştiu că nu-ţi plac aprobările, dar ai, ca întotdeauna dreptate.
SCHELET 1: Şi mai e o problemă, poate cea mai gravă dintre toate: din interes, din prostie, din inconştienţă, aerienii, – pentru simplificare le vom spune de acum încolo arieni, nu mai vor înhumări. Vor crematorii. Spun că nu mai sunt locuri în cimitire, că incinerarea e mai ecologică, că urna e mai comodă, putând fi păstrată oriunde, chiar în casă… Trebuie să luăm o atitudine fermă împotriva acestor barbarii, care pun în pericol, civilizaţii şi valori inestimabile.
SCHELET 3: Asta e mai grav decât incendierea bibliotecii din Alexandria.
SCHELET 1: Aici eu am o părere puţin mai nuanţată: cred că, într-adevăr, nu avem nevoie de biblioteci. Cu noi sunt marile spirite, aproape toţi marii scriitori ai lumii: Homer, Dante, Shakespeare, Cervantes, Dostoievski. Fiecare dintre voi, oricine poate dialoga direct cu aceste mari spirite. Ce nevoie mai ai de o carte, când poţi dialoga nestingherit cu autorul? E revoltător să citeşti o afirmaţie ca aceasta a arienilor: nouăzeci la sută din geniile umanităţii trăiesc încă.
SCHELET 4: Dar oare noi trăim acum într-o societate perfectă?
SCHELET 1: Greu de spus. Nu, nu cred. Dar ne străduim să o facem cât mai bună, pentru cît mai mulţi.
SCHELET 4: Ăsta e un slogan comunist. Comuniştii vroiau o societate mai bună, un viitor fericit pentru cât mai mulţi indivizi.
SCHELET 1: Nu, nu cred că e aşa. Dar cred că noi am rezolvat câteva probleme pe care le au încă arienii. De exemplu, la noi criminalitatea e zero. Nu poţi să omori un mort. Am eliminat tirania sexului. Sex însemnă, desigur, şi reproducere. Am depăşit viziunea… biologistică. Nu ne mai înmulţim celular, ci natural: crime, sinucideri, accidente, catastrofe naturale: cutremure, incendii, inundaţii, epidemii, războaie, secetă, foamete. Am depăşit deja două sute de miliarde. Avem asigurat un spor natural încurajator. Viitorul este al nostru!
SCHELET 4: Se pare că ai dreptate…
SCHELET 1: Suntem în stare de război. Arienii au distrus atolul Mururoa, Bikini, acum distrug Marea barieră de corali. Noi suntem adevăraţii pământeni. Pământul ne aparţine.
SCHELET 2: Avem o înfloritoare economie subterană…
SCHELET 1: Nu despre asta e vorba. Ne distrug gropile comune, leagănul civilizaţiei noastre. Distrug cimitirele. Zilnic mii de schelete din toată lumea sunt batjocorite, distruse, expuse, mutilate. Cu hârleţul, cu lopata, cu excavatorul, cu buldozerul, cu dinamita. Şi mai e un aspect: un schelet de dinozaur se bucură de mai mult respect decât un schelet de pământean. Toate acestea trebuie să înceteze! Jos crematoriile! Vrem cimitire noi! Vrem reabilitarea celor existente! Vrem cât mai multe gropi comune!
SCHELET 7 : Nu vreau să iau apărarea arienilor, dar nu crezi că multe se întâmplă din cauza ignoranţei lor?
SCHELET 1: Aş putea să-ţi răspund invocând un principiu de drept: Nimeni nu poate invoca necunoaşterea… Nu numai necunoaşterea legii, ci necunoaşterea… în general.
SCHELET 4: Eu cred că noi, pământenii am rezolvat o ecuaţie pe care arienii nu au rezolvat-o încă. La ei avem viaţă sau moarte. Noi avem şi viaţă şi moarte.
SCHELET 5: Adevărul e că noi am rezolvat foarte multe probleme. Nu avem politică şi politicieni, biserică şi prelaţi, credincioşi, nu avem crize energetice, taxe şi impozite, nu avem şarpe monetar, valută, bani, societatea noastră e una orizontală, nu piramidală, nu avem şefi şi subordonaţi, ci doar votanţi, nu avem alegeri, ci doar referendumuri, nu avem legi, ci doar hotărâri comune, liber-consimţite…
SCHELET 1: Există un risc imens: să ne considerăm superiori celorlalţi. Arienii au pierdut enorm pentru că au făcut această greşeală.
SCHELET 5: Limba noastră e aceeaşi pentru toţi pământenii: indo-europeana. O limbă suplă, bogată, aptă să cuprindă şi să surprindă toate nuanţele gândirii.
SCHELET 1: Să ne întoarcem la problemele noastre. În primul rând: ce facem cu arienii? Ne aflăm e drept, într-un război nedeclarat, de uzură. Trebuie să alegem între pace şi război. Precizez un lucru extrem de important: indiferent ce alegem, noi vom câştiga.
SCHELET 5: Venceremos! Lupta continuă! Trăiască revoluţia permanentă! Trăiască lupta subterană! Moarte arienilor!
SCHELET 7: Să ne sfătuim cu generalii…
SCHELET 4: Generalii nu sunt buni de absolut nimic. Ei pierd toate războaiele. Au ambiţii personale, sunt încăpăţânaţi, nu le pasă de moartea şi de viaţa celorlalţi, iubesc numai planurile lor, ideile lor. Cred că dacă ne hotărâm de război, atunci noi trebuie să ducem un război inteligent, subtil, dar necruţător.
SCHELET 7: Ai vreo idee?
SCHELET 4: Cred că trebuie să ducem un asemenea război, încât arienii să nici nu-şi dea seama că suntem în război, că existăm şi noi, că noi suntem adversarii, duşmanii. Arienii trebuie învinşi cu propriile lor arme. Ei trebuie să creadă că toate catastrofele sunt naturale, că vina pentru aceste catastrofe le aparţine în exclusivitate.
SCHELET 3: Interesant, foarte interesant. Continuă!
SCHELET 4: Arienii vor crede, trebuie să creadă acest lucru, că alunecările de teren, inundaţiile, incendiile se produc direct sau indirect din cauza despăduririlor şi defrişărilor. Avem de partea noastră birocraţia lor, interesele lor – regionale sau naţionale – înguste.
SCHELET 7: Cred că toate astea sunt bune, necesare, dar nu şi suficiente…
SCHELET 4: Nici nu am pretins acest lucru. Importantă e şi intoxicarea. Oamenii noştri de ştiinţă vor alcătui teorii convenabile, rapoarte false credibile despre deplasarea polului magnetic, despre furtunile solare, despre rarefierea stratului de ozon, despre poluare. Oceanul trebuie să devină un hârdău de lături, de deşeuri. Vor fi inventate noi substanţe, ieftine, atrăgătoare, dar care să nu fie biodegradabile. Atunci tot ce am preconizat noi: cutremure, incendii, inundaţii, alunecări de teren, prăbuşiri subterane ale abatajelor, activitatea vulcanică, toate aceste catastrofe vor putea fi acceptate mai uşor de arieni, considerate normale. Se vor agita puţin ecologiştii, dar… nu-i va băga nimeni în seamă…
SCHELET 1: Cu alte cuvinte, război!?!
TOATE SCHELETELE: Război total! Venceromos! Lupta continuă! Trăiască revoluţia permanentă! Trăiască lupta subterană! Moarte arienilor! Trăiască pământenii. (ies toţi, mai puţin 1 şi 2)
SCHELET 1: Ce părere ai? Nu cumva ne pripim? N-ar fi fost mai bine pentru noi şi pentru ei să angajăm întâi un dialog, o rundă de convorbiri, să încheiem un tratat mutual…?
SCHELET 2: Sincer? Nu cred că e posibil un dialog cu arienii. Sunt atât de orgolioşi, de îngâmfaţi, de suficienţi, încât ar refuza şi teoretic însăşi existenţa noastră. Parcă-i văd: „Ce? Un dialog cu scheletele? Dar cine sunt mă rog aceste apariţii? Fantome? Strigoi? Vampiri? Moroi? Spectre? – apariţii care nu mai sperie nici măcar copiii! Şi ce ar putea să ne facă nouă scheletele, în ipoteza – absurdă desigur – că ele chiar ar există?” Şi apoi arienii sunt perfizi. Spune-mi un tratat de-al lor care a fost respectat, măcar parţial. Arienii nu pot fi loiali decât dacă sunt şantajaţi, dacă ajung să se teamă suficient de mult de noi, de un adversar redutabil. Altfel, nu…
SCHELET 1: Mă gândesc la altceva: dar dacă am iniţia un dialog după declanşarea războiului? Atunci când ar putea vedea cu ochii lor dezastrele războiului cu noi.
SCHELET 2: Ca să poţi vedea, trebuie să nu fii orb. Arienii sunt orbi. Chiar dacă ar suferi cumplit din cauza unor catastrofe, arienii tot n-ar accepta că nu e vina lor. Sunt atât de orgolioşi, – poate că asta i-a salvat în mai multe rânduri în istorie, nu şi acum –, încât refuză să accepte măcar ideea că altcineva – şi nu ei – ar fi capabili să distrugă pământul…
SCHELET 1: De fapt, îmi pun aceste probleme nu din dragoste neţărmurită faţă de arieni, îţi dai seama, ci din teama de a nu distruge însuşi pământul…
SCHELET 2: E, într-adevăr, o problemă majoră, dar nu avem decât să dirijăm, cu inteligenţă, distrugerile. Vom ataca continuu, dar mereu în alte locuri. Vom varia calamităţile: în unele locuri frig, în altele caniculă, în unele locuri inundaţii, în altele incendii. În unele locuri, taifunuri, în altele calm plat, secetă, temperaturi caniculare. Avem forţa şi inteligenţa să gestionăm acest război care e un război drept, de apărare.
SCHELET 1: Toţi declară asta. Toţi duc războaie drepte, de apărare, chiar atunci când e vorba de agresiuni teritoriale. (iese)
SCHELET 3 (intră agitat): Te-am căutat peste tot. Vreau să-ţi fac o mărturisire: mă simt foarte ciudat. Ca şi cum mi-aş fi redobândit sexul…
SCHELET 2: Ştii că acest lucru e imposibil. Noi am abolit demult sexul, dragostea, emoţiile.
SCHELET 3: Mă simt tulburat tulburat…ă… Ca şi cum aş fi iradiat…ă…
SCHELET 2: Noi am eradicat demult bolile. Imunitatea noastră e absolută: radiaţiile nu ne pot influenţa absolut deloc…
SCHELET 3: N-am mai fost îndrăgostită de aproape trei sute de ani. Cred că aproape am uitat sentimentul. Mărturisesc că m-am îndrăgostit de tine. Totul a început acum o lună.
SCHELET 2: Înseamnă că eşti, într-adevăr, grav bolnavă. Din pură curiozitate: ce ai văzut la mine atît de deosebit de ceilalţi, încât să te îndrăgosteşti de mine?
SCHELET 3: Ce să văd? Nu ştii că dragostea e oarbă?
SCHELET 2: Foarte ciudat… nu vreau să fiu cinic, respect sentimentele, tulburările, anomaliile celorlalţi.. dar îmi permit să fiu sincer şi să-mi pun o întrebare: presupunând că, prin absurd, m-aş îndrăgosti şi eu de tine, cum ar trebui să te alint? Să-ţi spun: tibia mea elegantă…. clavicula mea dezinvoltă, graţioasă… mandibula mea fermă… falanga mea unică… orbita mea eliptică şi retrogradă… vertebra mea nepreţuită?!?
SCHELET 3: Ai dreptate – sună ridicol. Cred că am momente de rătăcire. S-ar putea să am probleme cu ciocănelul… cu nicovala… cu scăriţa. O să-mi revin. Dar recunoaşte: până şi îngerii – care nici ei nu au sex – se pot îndrăgosti, pot iubi.
SCHELET 2: Noi nu suntem îngeri (iese fluierând, cântă fals): „La naiba cu iubirile discrete / Ne năvălim ne devastăm ca hunii / Să ne iubim cum se iubesc nebunii… / Mai disperat… să ne sunăm schelete…”
SCHELET 3: Are dreptate… Dacă am putea iubi, el ar fi schelet şi eu… scheletă. Suntem o democraţie totală. Şi adevărata democraţie înseamnă abolirea sexului. Dar de unde tulburările astea? Să fiu cumva iradiată?
(va urma)
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.