Secrete din atelierul de creaţie: REZERVAŢIA (fragment 3)

ploaia-in-rezervatiePloua de câteva zile şi pădurenii începuseră să se întrebe dacă ploaia avea să ţină, aşa cum spun cărţile vechi, patruzeci de zile.

Poate că Dumnezeu se săturase să tot înghită răutăţile oamenilor sau poate că nici el nu mai avea prea multă putere, îmbătrânise, trebuie să tot fi avut câteva mii bune de ani şi, prin urmare, natura îşi făcea singură de cap, nemaiţinând cont nici măcar de cel care o născuse şi o strunise atâta vreme.

Pădurenii nu erau speriaţi, deocamdată stăteau în cabane forestiere, la adăpost; erau doar trişti, nu mai ieşiseră la lucru de două săptămâni; la început se bucuraseră: se mai odihnesc şi oasele noastre şi carnea; muncă, muncă şi  iar muncă, se cuvine şi oleacă de odihnă; numai că proviziile, – hrana adică – erau pe sfârşite, nimeni nu putea să ajungă acum la ei, sau ei să coboare până în sat, îi chinuia mai nou şi lipsa ţigărilor, nu doar pe cei care fumau, şi cei care nu fumau erau nervoşi, tensiunea crescuse, izbucniseră câteva certuri din te miri ce, nu era nimic grav deocamdată, dar gândurile oamenilor se întorceau mereu spre cer, ca şi privirile, oare cât mai putea dura ploaia asta ce părea nesfârşită, plouase atât de mult, că cerul ar fi trebuit să fie secătuit de apă, numai că era cald, foarte cald, o jumătate de zi soarele ardea cu putere, apa se evapora în ceţuri albe printre văi, apoi se formau nori, ridicându-se, parcă s-ar fi sprijinit pe munte sau pe deal, schimbându-şi rapid culoarea, până când deveneau vineţii şi chiar negri, întunecând apoi întreg orizontul, transformând ziua în noapte.

Apoi începea ploaia, de fiecare dată ploua altfel, uneori mărunt, mocăneşte, sâcâitor, să scoată sufletul din om, alteori în rafale, torenţial, de multe ori chiar cu grindină, măruntă cât mazărea sau mare cât un ou de porumbel. Mai era şi o a treia ploaie, cea mai ciudată, o ploaie împletită, adică ploua de sus, torenţial, ploua şi pieziş, de parcă ar fi plouat din alţi nori şi mai era şi vântul care aducea o a treia ploaie, una orizontală, pulverizată, cu siguranţă că, dacă ar mai fi strălucit soarele, această ultima ploaie s-ar fi deschis până la curcubeu, în mii de irizaţii.

Aerul părea proaspăt şi chiar era, dar, din cauza umezelii, oamenii respirau tot mai greu, se sufocau, plămânii păreau lipsiţi de vlagă, prea mici, trebuia să tragă puternic aer în piept, dar, odată cu aerul, trăgeau şi un abur rece, de parcă ar fi fost într-o baie publică, la început fierbinte, dar care acum se răcise, ei rămăseseră în acea baie şi aburul era rece, aproape irespirabil.

Iarba, care râde întotdeauna la ploaie, devenise acum alunecoasă, părea putredă, arăta ciudat, de parcă ar fi fost arsă, era înecată de apă, uneori îşi arăta, albe sau galbene, rădăcinile, alteori o lua pur şi simplu la vale; pământul era şi el lunecos, cleios, lutos, se descoperea într-un lut galben; părea bolnav, îşi pierduse consistenţa, se sfărâma uşor, dar nu de uscăciune, ci de umezeală, nimic nu-l mai lega, devenea rădăcini, pietre, trunchiuri uscate şi seci care acum erau aproape negre, grele, lunecoase, nu puteai fi sigur nici pe primul pas, vitele mugeau de foame în adăposturi, deşi văcarii le dezlegaseră, cerându-le să iasă singure la păscut, dar nu ieşea nicio vită, îşi dădeau poate seama că ar fi alunecat şi ar fi căzut rău, oprindu-se cu vreun picior rupt doar în vreo râpă, unde   şi-ar fi găsit, fără îndoială, sfârşitul.

Pădurenii înjurau şi fumau, care mai fumau, obosiţi, nedormiţi, cu feţe plumburii, cu cearcăne vineţii, de parcă i-ar fi bătut cineva, totul părea că se duce la vale şi chiar aşa a şi fost, au văzut mai întâi copacii înclinându-se supuşi, predându-se, numai că ploaia asta nesfârşită era un duşman necruţător, nu lua prizonieri, aşa că, până la urmă, copacii se prăbuşeau în linişte, sub propria lor greutate, înclinându-se uşor, de parcă s-ar fi temut să nu se frângă la întâlnirea cu pământul, nu se rupeau din mijloc, ca la furtuni groaznice, dezvelindu-şi măduva albă, ci se culcau să-şi doarmă somnul de veci, arătându-se pentru prima şi ultima dată, cum erau ei de fapt, cu rădăcini, trunchiuri, adică tulpini şi coroană, adică crengi care semănau acum tot mai mult cu rădăcinile, păreau albe şi lustruite, puteai crede că aceşti copaci pierduseră o luptă, arătau ca soldaţii căzuţi într-o bătălie crâncenă, culcaţi în toate direcţiile, cu picioarele şi braţele larg desfăcute, de parcă ar fi vrut, într-o supremă şi ultimă încercare, fie să îmbrăţişeze cerul, fie să se agaţe de el, aşa cum încearcă un înecat să se agaţe disperat de salvatorul său.

Se auzeau în văi apele crescute, venind acum în torente, în viituri, era un muget despre care cineva, care fusese la mare, spusese că semăna cu cel al mării înfuriate; de unde erau adăpostiţi, oamenii nu vedeau însă nimic din grozăviile apei, dar au văzut cum a alunecat un deal întreg, adică pământ, iarbă şi cei câţiva copaci care mai rămăseseră în picioare, a alunecat până în vale, îngropând-o, de parcă cineva şi-ar fi propus să niveleze, hotărât, cu o palmă uriaşă, toate formele naturii, toate asperităţile, mai văzuseră un deal coborând la vale, dar asta fusese iarna, erau avalanşe, totul nu era până la urmă decât o iluzie, cobora doar zăpada, nu şi pământul, e drept că avalanşele mai luau cu ele şi câte un copac, doi, dar aceia era copaci tineri, nefixaţi prea bine în pământ, mai mult arbuşti, acum era însă altceva, au fost de fapt două alunecări, întâi una rapidă, de noroi, se acumulase multă apă, zăgăzuită sus în deal,    într-un baraj natural, apoi barajul s-a fisurat şi totul a pornit la vale, amestec de noroi, trunchiuri de copaci şi bolovani uriaşi şi, a doua oară, la fel de sinistru, când dealul a alunecat de parcă era pe roţi sau pe şine, uşor, ca într-o joacă, dar joaca unor uriaşi; oamenii, adică ei, nefiind decât nişte pitici neputincioşi, ridicoli sau tragici.

Ploia continua să cadă, nimeni nu mai avea nevoie de ea, trebuie să fie doar înverşunarea unui spirit rău, de ce, pe cine, pentru ce, oamenii nu erau acum mai buni sau mai răi ca altădată şi pentru ce aceste nenorociri, spuneau şi gândeau nenorociri, dar nimeni nu încercase să socotească, cât de cât, pagubele, vieţile pierdute, toată această natură scoasă din ţâţâni, din rosturile ei fireşti, poate că, odată la câteva mii de ani, natura se satură de cuminţenia ei şi se zburleşte pentru  o vreme şi poate că acum îi venise sorocul, să fie aşadar ceva normal la scara unei naturi ce nu ţine cont de nimic, aşa cum e cutremurul cel mare, sau o erupţie pustietoare, devastatoare, de vulcan trezit la viaţă.

Dar acum era mai mult decât o erupţie, aceea o vezi, vine de undeva, se duce altundeva, te mai poţi feri, nu ţine prea mult, două-trei zile, pârjoleşte, e drept, totul, dar apoi terenul devine mai fertil, totul se reface repede, în câţiva ani; mai mult decât un cutremur: oricât de devastator ar fi el, un cutremur durează doar câteva minute şi apoi totul reintră în normal, chiar dacă există şi pericolul real al replicilor, dar acum nu te puteai feri, apăra, apa venea din toate părţile, îi înconjuraseră, oamenii păreau că sunt refugiaţi pe insule fragile, instabile, gata-gata să cedeze şi ele oricând; apa se asociase cu pământul, cu aerul, mai lipsea focul pentru a vorbi de răzvrătirea celor patru elemente: crucea lumii se frânsese şi nu mai era nimic de făcut.

Trecuseră cinci săptămâni de când începuseră ploile şi a venit peste oameni şi al patrulea fel de ploaie, o ploaie la care participa tot cerul, erau ruperi de nori şi fulgere care luminau noaptea, albind-o, de fapt nimeni nu mai ştia dacă e noapte sau zi, oamenii pierduseră măsura timpului, adică orele şi zilele, după ce pierduseră şi măsura spaţiului, refugiaţi în acele cabane de lemn care, spre surprinderea multora, rezistaseră până acum. Cineva citea, dintr-o carte sfântă, potrivită la toate, o rugăciune la vreme de necontenire a ploilor:

Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, care odinioară ai ascultat rugăciunea râvnitorului Ilie, proorocul Tău, şi ai oprit ploaia pentru o vreme, şi acum, Iubitorule de oameni, făcătorule şi milostive Doamne, caută spre noi, nevrednicii şi smeriţii robii tăi, şi spre smeritele noastre rugăciuni, şi ca un îndurat treci greşelile noastre îmblânzit fiind de singură iubirea Ta de oameni. Dă cer senin moştenirii Tale şi luminează soarele spre trebuinţa celor care cer de la Tine milă. Veseleşte faţa pământului pentru săracii poporului Tău, pentru prunci şi dobitoace şi pentru toate celelalte vietăţi, care se îndestulează prin bunăvoirea Ta; şi le dă tuturor hrană la vreme. Aşa Doamne  Dumnezeul nostru, să nu-şi întoarcă în deşert rugăciunea noastră, nici să ne ruşinezi pe noi de la aşteptarea noastră, ci apără mila Ta şi ne cercetează cu îndurările Tale; căci se sting în deşertăciuni zilele noastre şi se împuţinează de dureri viaţa noastră. Să nu ne pierzi pe noi pentru fărădelegile noastre, pentru că din nebăgare de seamă am adus peste noi mânia Ta, ci fă cu noi după blândeţile Tale şi după mulţimea milei Tale, că iată cu suflete smerite şi cu duh umilit cădem înaintea Ta, şi ca nişte robi netrebnici şi vrednici de mai multă pedeapsă, pocăiţi şi umiliţi strigăm Ţie: am greşit, nelegiuiri am săvârşit şi am păcătuit în toate, călcând poruncile Tale. Pentru aceea câte ai adus asupra noastră, pe dreptate şi cu judecată le-ai adus; nu ne da cu totul stricăciunii, foametei şi pagubei, nici să ne înece pe noi în noianul apelor, ci în mânia Ta adu-Ţi aminte de milă şi pentru îndurările Tale în dar Te milostiveşte spre noi, zidirea Ta şi lucrul mâinilor Tale, şi ca un bun scapă-ne degrabă de toate răutăţile. Că Ţie se cuvine să ne miluieşti pe noi, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

…A venit apoi un fulger mare, care a brăzdat nu cerul, ci pământul – şi pădurea sau ce mai rămăsese din ea s-a aprins în mai multe locuri, de parcă ar fi fost vorba de un incendiu criminal, pus de vreo mână vrăjmaşă, străină, căci pădurea ardea acum din toate părţile, şi vântul care bătea şi el năprasnic, aducea dinspre laturi, spre mijlocul pădurii, focul.

Dacă până acum pădurenii se mai amăgiseră, crezând că totul e o toană sau cel mult o răzbunare a naturii, realizau că acum e vorba de mult mai mult, de o pedeapsă a lui Dumnezeu, nu mai avea nicio importanţă cine era vinovat, dacă exista un singur vinovat sau mai mulţi, se părea că Dumnezeu vrea să scape de acestă lume şi s-o înlocuiască, pregătind o alta, mai bună, nouă, lipsită de păcate.

Acum oamenii se gândeau la câte blăstămăţii făcuseră, de la luatul în deşert şi în derâdere a numelui Domnului, la vieţi ucise de făpturi ale Domnului, animale, păsări, gâze, plante, chiar pietre, la trufie, la necinstirea aproapelui; de la mutilarea naturii, adică a obrazului Domnului, tăind păduri, secând izvoare, acoperind pământul cu plasturi de beton până la preacurvie şi la alte păcate legate de nesocotirea mersului normal al lucrurilor, cum ar fi fost iubirea pentru femeie sau pentru bărbat şi de către cineva de acelaşi sex, de la cearta şi chiar uciderea fraţilor pentru o palmă de pământ care nici măcar nu era a ta, la uciderea pruncilor încă nenăscuţi, apoi altele şi altele, precum arghirofilia, înşelarea semenilor, hoţia şi minciuna, dar şi altele pe care nu le ştiuse până acum omenirea, precum clona şi încercarea de a face o altă natură decât aceasta, pornind de la atomi şi chiar de la alte părţi mai mici sau chiar de la energie, adică fuziunea şi fisiunea, cuvinte grele, pe care ei nu le înţelegeau, dar despre care auziseră în timpurile din urmă.

Treceau pe lângă cabană păsări mici, cât vrăbiile, doar mai viu colorate, ciripind înspăimântate, mânjite de funingine, păsări mari, greoaie şi nehotărâte care zburau doar de la un copac la altul, animale mici precum veveriţe, pârşi, jderi, nevăstuici, iepuri, dar şi mai mari precum vulpi, râşi, căprioare, cerbi, mistreţi, chiar urşi, treceau în goană, fără să-i vadă sau fără să le dea vreo importanţă, căutau scăpare şi fugeau spre locul unde credeau că cleştele de foc e încă deschis, realizau apoi că nici acolo nu era scăpare şi atunci se întorceau, tot în goană, căutând alte scăpări.

Apoi, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn urât şi prea lung, oamenii s-au gândit ce să facă ca să scape ei, au luat târnăcoape, hârleţe, lopeţi şi au început să sape un şanţ adânc şi lat în faţa cabanei, de fapt un şanţ care să înconjure cabana, tranşee pe care apa le-a umplut imediat, focul trebuia să se oprească la ele, numai că focul era atât de puternic, încât apa sfârâia, se evapora imediat, dacă era pe pământ, devenise clocotită în şanţul care înconjura din toate părţile cabana.

Aerul era atât de fierbinte,  că oamenii scoteau aburi groşi din piept, amestec de vapori de apă, de funingine, se sufocau, tuşeau crâncen, se intoxicau, nu mai aveau oxigen, tuşeau până se clătinau din picioare, câţiva au căzut la pământ, se zvârcoleau, apoi s-au întins din tot corpul, în linişte, nefiresc, aşteptându-şi sfârşitul.

Care, pentru unii, a şi venit, oamenii nemaiaflându-l; sfârşitul, da, focul nu a trecut însă peste şanţ, da, ploile s-a oprit în sfârşit şi ele, poate din pricina rugăciunii, poate că se sleiseră şi ele, neajungând până la urmă la a patruzecea zi de când începuseră.

Dar oamenilor le-au trebuit apoi peste două sute de zile până când viaţa lor a intrat cât de cât în cursul ei firesc.

Până atunci oamenii au văzut ce înseamnă un cataclism adevărat despre care se scrie şi în cărţile sfinte: vite pierdute, animale sălbatice pârjolite, păduri pustiite, incendiate, distruse, cu trunchiuri negre, ca nişte pietre funerare pentru mândreţea de copaci care fuseseră, ierburi înnegrite, arse, carbonizate, stânci prăvălite, dealuri şi văi ce îşi schimbaseră înfăţişarea, aşa că cineva, care ar fi lipsit doar un an de pe aceste meleaguri, întorcându-se acum dintr-o lungă călătorie, nu le-ar fi recunoscut  şi nimeni nu l-ar fi putut convinge că natura se poate schimba atât de mult, până la nerecunoaştere.

Lucian Strochi