Cei vechi credeau că lumea e alcătuită din patru elemente primordiale: apa, pământul, focul și aerul.

Cei din Moisei, moiseienii adică, cred același lucru. Numai că au înlocuit pământul cu piatra (căci ce pământ e mai puternic decât piatra!?!), focul cu lemnul (lemnul e un foc adormit), iar aerul cu un cer albastru, cum numai la Săpânța, în cealaltă parte de lume a Maramureșului, mai găsești.

Și a pus între toate omul, să le păzească și să se slujească pe toate ca bun gospodar și megieș.

Moiseienii sunt oameni aprigi, temându-se doar de Dumnezeu.

Au înfruntat cu bărbăție istoria și când s-au întâlnit cu tătarii, la 1345 în Moldova, sau în 1717, când aceștia s-au retras pe Iza la locul ce se numește „Preluca tătarilor” și cu austro-ungarii și nemții în primul război mondial, sau cu ungurii în cel de al doilea. Căci, așa cum spunea un cărturar, – și primar pe deasupra – Toader Ștețcu: „În fața istoriei poți sta drept sau în genunchi, dar niciodată indiferent.”

Moiseienii sunt oameni mândri și au și de ce: doar aici, în Maramureș, oamenii sunt nobili cu acte în regulă, acte pe care le țin pe grinda cea mare a casei, grindă ce împarte lumea sacră, adică icoanele, de lumea lumească, adică restul casei.

Cel mai drag cuvânt moiseienilor e cuvântul Vatră. Pentru că le cuprinde pe toate: și piatră și țară și țărână și casă și coasă și cergă și pernă și ștergar de rudă  și de icoane și rudă și icoane.

Moisei e o vatră strângând ape, tradiții, oameni, chiar munți. Ba chiar se spune că și orașe precum Borșa și Vișeu s-au dat mai aproape  de Moisei, la doar 5 și respectiv 7 km.

Moisei e centrul unui uriaș ceasornic, limbile acestuia fiind drumurile, ce urcă spre nord și spre sud, dar trec obligatoriu prin Moisei.

Căci dacă vii dinspre Moldova, de la Iași, Botoșani, Piatra-Neamț sau Suceava, treci prin Moisei (limbă de oră, de nesomn și drum de descălecat întors), dar de acolo poți merge spre Săcele (aș vrea să cred că Eminescu să gândea în Doină și la acest Săcele, nu doar la Săcelele Brașovului) spre Baia Mare sau spre Vișeu și mai departe până la Sighetul Marmației (limbile de minute, minutarele, mai nervoase, mai repezi, precum apele Vișeului, ale Izei și Botizei, nu o dată învolburate sau chiar ucigătoare).

Ceasul cel rău al Moiseiului s-a fixat într-o zi anume, pe 14 octombrie 1944, când au fost uciși 29 de oameni pentru vina supremă de a fi români de către maghiarii hortyști.

Vida Gheza a realizat în lemn de stejar un monument al timpului ce nu trebuie să se mai întoarcă, un om pentru fiecare oră sau invers. L-a cioplit în lemn pentru că codrul e frate cu românul și pentru că lemnul e cel mai cald și mai apropiat de om dintre toate lucrurile ce-l înconjoară, în afara viețuitoarelor, se înțelege.

Dar până și lemnul a refuzat marea fărădelege: s-a întunecat, s-a înnegrit, nu din cauza ploilor, ci a lacrimilor, ce veneau chiar din fibra sa, refuzând parcă indiferența materialului de sculptură și, pentru că nu avea gură, a țipat cum știa el, refuzându-se. A trebuit înlocuit cu piatră și marmură, mai monumentală, dar mai rece.

Se spune că, de durere, până și muntele Pietrosul s-a cutremurat, și bolta sa  s-a frânt într-o maiestuoasă piramidă, amintind de piramidele faraonilor. Monument funerar, dar nu pentru un om anume, chiar scoborâtor din zei, ci pentru oamenii care și-au dat viața pentru acest neam și această țară.

Nici atunci când a fost vorba de un singur om, el nu a fost singur, așa cum e părintele, arhimandritul Ioan Horea. Căci numele său e simbolic, Ioan purtându-l cei mai mulți dintre români, iar Horea e nume de cântec și de răscoală, de poreclă transformată în renume.

Și tot despre nume vorbim și atunci când amintim de felurite întâmplări din viața comunei, de numele unor persoane trecute în veșnicii, de munți, de dealuri și de văi, de izvoare și râuri.

Căci numele lor sunt pomelnice, amintiri hazlii, porecle, toate adevăruri adevărate: Dealul Mare, Măgura Mare, Râpa Morii, Gloduri, Valea Hotarului, Izvorul Negru, Podul lui Ciuban, Piciorul Gradului, Valea Undiului, Valea Pleșii, Pietrosul, Măgura Mare, Troian și Bătrâna, Săcelului, Moiseiului, Arșița, Stăpân, Lazul, Păroșii, Leurda, Tunsului, Față, Deluț, Măguricea, Văile: Rea, Sânii, Săcăturii, Izvorul lui Dragoș și Izvorul Negru.

Numele de familie sunt puține, ceea ce arată o localitate puternică și mai ales statornică, fără „vinituri”: Tomoioagă, Coman, Hojda, Ivașcu, Timiș, Grad, Horj, Mihali, Fluțar, Mâț, Vlonga, Ciuban, Pop, Vlașin, Roșca, Ștețcu, numărând în 2002 9.023 locuitori, dintre care 9011 români, românii fiind deci în proporție de peste 99%.

În comuna Moisei se găsesc și alte nume: peste 1500 de specii de plante cu flori, mai multe 40% din totalul plantelor ce cresc în România, iar dintre animale vom găsi capra neagră, cocoșul de munte, marmota, ursul, cerbul carpatin, căpriorul, râsul, mistrețul, jderul, veverița, vulpea, iar în apele repezi și curate păstrăvul, scobarul sau lipanul.

Nume au și culorile pe care femeile le folosesc pentru confecționarea portului popular. Se folosesc culorile curcubeului și ale tricolorului: roșu, galben și albastru, alături de negru, ce le pune în evidență pe celelalte trei. De ce nu și albul? ”                –  întrebi – și ți se răspunde cu umor: „Albul e doar pentru zăpezi…”

Numele nu e întotdeauna ferm, adesea un singur nume trece prin multe aventuri, variante, forme, semn că până și cuvântul e sub vremi. Astfel Moiseiul este pe rând Moyse (1365), Moyze (1450), kneziatum Moyzei (1453), dominium Moyzen (1465), nobilitis de Moyzen (1468), Moyzyn (1495), Moyszenm Moyzey (1829,1851),  Moyszen (1913) și, de atunci și până în prezent, Moisei.

Nici etimologia nu este clară. Din Dicționarul onomastic românesc a lui N.A. Constantinescu aflăm că numele localității vine de la numele biblic Moise. După alte surse, numele localității vine de la Moise Coman, fiu al comunei, om înstărit și vrednic de toate laudele, al cărui nume apare în documentele din 1346. Opiniem pentru a treia variantă care le conciliază pe primele două: numele localității vine de la Moise Coman (Coman e un nume ce rezistă și astăzi printre cele 150 câte se găsesc în comună), dar, la rândul său, Moise Coman își are prenumele în legendarul, biblicul Moise, cel care primea Tablele legii pe stâncă direct de la Dumnezeul său.

Moiseiul se poate lăuda cu importante rezervații, dintre care cea mai importantă e Rezervația Pietrosul Mare, înființată în 1932 având atunci 183 de hectare, suprafața ajungând în 1962 la 2700 de hectare, din care 1230 gol de munte și 1470 pădure.

Impresionează în acestă rezervație iezerele, lacurile de munte, având următoarele dimensiuni și caracteristici:

Iezerul Pietrosului, cu o suprafață de 3450 mp, cu adâncimea maximă de 2,10 m și o lumgime de 84 m;

Buhăescu I, cu o suprafață de 700 mp, cu adâncimea maximă de 1,80 m și o lumgime de 84 m;

Buhăescu II, cu o suprafață de 1700 mp, cu adâncimea maximă de 5,20 m și o lumgime de 55 m;

Buhăescu III, cu o suprafață de 700 mp, cu adâncimea maximă de 0,35 m și o lumgime de 45 m și

Buhăescu IV, cu o suprafață de 1100 mp, cu adâncimea maximă de 0,30 m și o lumgime de 68 m.

Pietrosul Mare cuprinde cel mai important relief glaciar din Munții Rodnei: circurile glaciare Buhăescu, Zănoaga Iezerului, Zănoaga Mică, Rebra, Gropi, cea mai mare parte a rezervației fiind ocupată de roci cristaline metamorfice datând din precambrianul superior, în rest găsindu-se cuarțite, amfibolite, dolomite și calcare cristaline.

Peisajul Pietrosului este unic prin varietate și frumusețe crestele tipice cuprinzând custuri, morete, râuri de pietre, circuri, văi în formă de U, pe versantul nordic aflându-se și trei căldări glaciare (Iezerul, Zănoaga Mare și Zănoaga Mică).

Dar rezervația este importantă și pentru flora alpină și subalpină, cuprinzând specii rare și chiar endemisme carpatice precum: Gușa porumbelului, Ghințura, Floarea de colț, Smârdanul, Brânca ursului, Degetorelul, Garofița, Cochelaria Borzeana ș.a.

Fauna rezervației se remarcă prin prezența caprei negre și a marmotei de munte și a mai multor specii de păsări între care cocoșul de munte, ierunca, acvila de stâncă, cocoșul de mesteacăn.

Moiseiul este o vatră de legende și mituri, dintre care se desprinde mitul întemeierii, al descălecatului, comuna fiind în epicentrul care a iradiat spre Moldova pe Dragoș și pe Bogdan, întemeietorii ei, în a doua jumătate a veacului al XIV-lea. Tot o legendă vorbește despre o mănăstire legată de numele lui Moise Coman (cel care dă, am văzut, numele localității) și Dochia (semnificativ nume!) Șerban, săteancă din localitate, ce aveau un fiu cu numele de Grigor.

Plecat la 16 ani să-și găsească mireasă în Moldova, băiatul nu s-a mai întors, fiind crezut mort, părinții ridicându-i o cruce.

Într-o zi a anului 1600, lângă cruce a apărut icoana Fecioarei Maria, icoană care, fiind dusă de oameni la biserica din sat, s-a întors lângă crucea lui Grigor.

Într-o zi, părinții băiatului au auzit lângă cruce sunete de clopote.

Așa că s-au hotărât să ridice acolo o mănăstire. Au cerut episcopiei să le trimită un călugăr. A venit, de prin părțile Bucovinei, călugărul Mihai. Cum l-au zărit, bătrâna Dochia a văzut că era fiul ei, Grigor. Legenda a aidoma altor locuri sfinte, Lourdes sau Mejdugorie.

Pe lângă nume, sunt importante și cifrele. Nu ne putem imagina istoria fără cifre, fără date care să jaloneze existența, devenirea noastră.

Iată câteva dintre cele mai importante repere ale Moiseiului, legate îndeosebi de probleme din viața satului și a bisericii:

➢ În 1553 Moiseiul era stăpânit de familia Coman și Tomoioagă, veniți din Vișeul de Mijloc cu câte 44 de nume la care sa adaugă Ivașcu cu 9, Lușca 16, Gasztalya 17, Dancszl 9 și Szyma 3.

➢ În 1773 trece prin Moisei împăratul Iosif al II-lea, mergând spre Borșa. Peste 150 de ani, la 21 iulie 1923 Regele Ferdinand trece prin Moisei, cercetând masivul Pietrosul și împrejurimile.

➢ Moiseiul a avut drept conducător un voievod, acesta domnind peste cnejii din Moisei și din mai multe sate. Mihai, fiul voievodului Ștefan de Dolha, se judecă la 1450 cu cnejii din Săliștea de Sus pentru satul Moisei.

➢ În 1650 Popa Lupu din  Moisei anunță Bistrița că, din cauza omătului mare, nu a putut să meargă cu oile la muntele lor.

➢ În 1672, boierii din Maramureș poftesc călugării din Putna la sfințirea mănăstirii Moisei, afiliată Putnei.

➢ La 12 septembrie 1709, Congregația ordonă anchetarea activității lui Târca, anchetă ce s-a finalizat un an mai târziu și care a constatat printre altele că vlădica a oprit ilegal sate întregi de la ascultarea slujbelor  și a ridicat opreliștea pentru bani, a strâns bani abuziv de la preoți, a pronunțat ilegal sentințe de divorț, a fost hoț, bețiv, a spart mănăstirea Uglea, furându-i odoarele, a patronat orgii cu fete și femei la mănăstirea moisei, unde a și tras cu pușca. Congregația l-a condamnat la moarte, dar vlădica Târca a reușit să fugă.

➢În 1714, în locul vlădicăi Serafim Calvinu, se numește ca inspector al bisericii românești Popa Ionașcu din Moisei, iar anul următor soborul preoțesc alege cu 46 de voturi de vlădică pe protopopul Andrei al Cosăului.

➢ Mănăstirea Moisei cumpără în 1727 un Antologhion în „zilele Măriei Sale luminatul Domn Mihai Racoviță”, iar în 1745 în „zilele Măriei Sale luminatului Domn Nicolae Voievod (Mavrocordat)” un Triod. Vasile Hojda din Moisei pictează biserici printre care cea din Ilva Leșu, iar în 1785 compune un pomelnic al ctitorilor, care se păstrează în Muzeul Grăniceresc din Năsăud, precum și un sfânt.

➢ În 1912, prin Dr. Iuga, noul departament e reprezentat la serbările Astrei ținute la Blaj. Poporul și clerul maramureșean întrunit la Moisei, a expediat o telegramă de adeziune.

Printre alte culte, în afara celui ortodox și a celui greco-catolic în Moisei mai apar Adventiștii de ziua a șaptea, Cultul penticostal și Cultul mozaic.

Învățământul e atestat în Moisei începând cu 1694, la mănăstirea Moisei pregătindu-se dieci, cantori și docenți.

În 1781, Iosif al II-lea emite o lege concepută în spiritul iluminismului, Norma Regia pro Scalis Magin principatul Transylvaniae, în care poruncește ca în fiecare parohie pe lângă biserică să fie și o școală.

Școlile confesionale au fost susținute de cele două biserici (ortodoxă și    greco-catolică), până în 1784 limba de predare fiind latina. Din mai 1784 și până la 1842 s-a predat în limba germană, din 1842  până în 1852 se trece la limba maghiară ca limbă oficială, iar prin legea contelui Albert Appony din 1907 se trece la maghiarizarea forțată integrală a învățământului public din țările de sub coroana Sfântului Ștefan.

În 1856 s-a înființat școala confesională pentru fiii de poporani. În 1886 s-a construit școala de pe ulița bisericii, iar apoi școala de la Mocirău, incendiată de hortyști în 1944. În 1925 s-a terminat școala din Dragoș și în 1932 cea din Negru, ambele de lemn, astăzi dezafectate.

În 1960 s-a început construcția școlii cu etaj cu opt săli de clasă, iar în 1969/1070 a început învățământul de 10 ani, când a demarat și construcția unei clădiri cu patru ateliere. Printre cele mai importante instituții școlare, amintim:

✵ Școala cu clasele I-VIII nr. 3, Izvorul Negru

✵ Școala cu clasele I-VIII nr. 4, Lunca Păroșii

Moisei este o importantă vatră folclorică, fiind, așa cum inspirat se spune, „un străjer al românismului, al neamului, al bisericii, dar și al tradițiilor”.

Obiceiurile sunt străvechi, pitorești, bine cunoscute de toți. La „La Loioș”, se organiza jocul flăcăilor întorși din armată, cu dansul în roată „bărbătescul”, apoi „jocul de doi”, la care participau și fetele. Fetele participau la seara de șezătoare ce ținea până la cântatul cocoșilor; se țineau clăci organizate cu ocazia muncilor agricole sau pentru torsul fuiorului de cânepă. Se juca „de-a fântâna”, „de-a banii” „de-a butinul”. De Anul Nou nu se ținea șezătoare, ci vergelul. În ajunul Crăciunului tinerele pregăteau colac de făină albă, numit stolnic, cozonaci și prăjituri, iar la șezătoare gazda făcea găluștele (sarmale) fierte în oală de lut.

De Crăciun feciorii jucau „Bărbătescul”, „Coasa”, „Călușarii”, „Rața”. Tor în seara de Crăciun, fetele înstruțau pălăriile sau căciulile flăcăilor cu măgheran, pospan și mușcată roșie.

Alt obicei din Moisei era Vergelul, organizat de flăcăi în noaptea de Sântion (în ajun de Bobotează) la care participau numai fete de măritat și care avea repertoriul format din cântece de petrecere, strigături, joc în doi.

Ritualul nunții nu este mult deosebit de cel din alte zone, ceea ce diferă este terminologia și unele nuanțe locale; astfel întâlnim struțul, druștele, stegari, drujbași, socăciță, cetrași, pomninocul, îmbălțuitul.

Botezul este destul de strict reglementat, copiii fiind botezați de nașa de cununie a părinților și primind numele după cel al bunicilor. Botezul se numește aici (frumos!) botejune.

Ritualul Morții nu cuprinde lucruri inedite, cu două excepții importante. Prima se referă la atitudinea pe care trebuie să o ai în fața morții, moartea fiind considerată ca fiind ceva firesc, „o vecină:/ s-o inviți seara la cină/ în casă sau în grădină”.

A doua se referă la apa cu care s-a spălat mortul, ea trebuind să fie aruncată într-un loc pe unde nu trec oamenii, existând credința că acesta îl „ofilește pe cel care a călcat în ea”.

Dar cele mai frumoase obiceiuri, datini, rituri sunt legate de transhumanță, fenomen pastoral ce atinge la Moisei proporții cosmice, înregistrându-se adesea peste 50000 de capete, la care participă locuitorii satelor din preajmă, dar și oaspeți veniți din Moldova, din Ardeal, din restul Maramureșului.

Comuna Moisei este renumită în țară și nu numai pentru imensul tezaur de arhitectură și artă populară, fiind un sat cu structură tradițională, dezvoltat îndeosebi pe ceea ce s-a numit civilizația lemnului cuprinzând mori, pive, case, unelte, având un port popular specific, precum și obiceiurile populare despre care am vorbit mai sus.  Pe teritoriul comunei se găsesc șase monumente de patrimoniu aflate pe listele A și B în Anexa Monumentelor istorice la legea nr. 5/1990, după cum urmează:

→ Ansamblul bisericii Adormirea Maicii Domnului, sat Moisei, comuna Moisei, datată cca. 1600

→ Biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului a fostei mănăstiri Izvorul Negru, sat Moisei, comuna Moisei, datată cca. 1600

→ Mănăstirea Moisei, datând din sec. al XIV, atestată documentar în 1637

→ Stâlpii de piatră ai Drumului Crucii, sat Moisei, comuna Moisei, datată sec. al XVII

→ Monumentul martirilor români de la Moisei. Pe platoul Izvorul lui Dragoș, an 1972

→Casa de lemn a martirilor asasinați în august.

Dar Moiseiul este și gazda unor evenimente culturale, religioase și alice de importanță naționale, între care amintim:

• Festivalul Național de Colind și Obiceiuri de Iarnă „Ioan Horea”, organizat în perioada 18-19 decembrie, festival sprijinit pentru importanța sa, de Federația Română de folclor;
• Hramul mănăstirii Adormirea Maicii Domnului Moisei, prăznuit la 15 august, este un loc de pelerinaj ce reunește în fiecare an la Moisei, peste 50.000 de pelerini și peste 100 de preoți, veniți din toate colțurile țării, precum și din străinătate. Obiceiul datează și durează de peste 100 de ani. Mai trebuie spus că cifra impresionantă de pelerini nu scade deși, nu departe, în Ceahlău, în aceeași zi, are loc Sărbătoarea Muntelui, sărbătoare ce reunește de asemenea, zeci de mii de pelerini.
• Zilele comunei. Comună mândră, cu oameni drepți și frumoși Moisei are grijă de fii săi din comună sau plecați și reîntorși cu acest prilej cinstindu-i prin cântec, joc, voie bună și mese îmbelșugate.

Și poate că, privind Moiseiul, sat tradițional românesc, marele poet Lucian Blaga va fi scris versuri despre țară și neam ca acestea:

„Pe dealuri se-nalță solare / podgorii albastre și sonde. / Râuri din alte seminții / duc slava bucatelor blonde. // Țara și-a-mpins hotarele / toate până la cer. Pajuri rotesc – minutare în veșnicul ceas –   / peste câmp și oier. // Fluturând în veșminte / de culoarea șofranului / ard fetele verii sa steaguri / în vântul și-n râsetul anului”.

Sau ar fi conchis că da, veșnicia s-a născut la sat.

Lucian Strochi