Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 1

CICATRICEA

poem

Scenariu în 59 de tablouri

PERSONAJELE (în ordinea intrării lor în scenă):

MAMA*
PRÎSLEA
PETRE
CORUL
MANOLE
STRĂINUL DIN COR
MEŞTERII
UN MEŞTER
TATĂL
MOAŞA
GRIGORE
TOMA
MANEA
VASILE
, PESCARUL
FRATELE CEL MARE
FATA
FATA DIN MLAŞTINĂ
BĂRBATUL
FRAŢII
IOSIF
POETUL
IBOVNICA
BĂTRÎNUL 1
PĂDURARUL
BĂRBOSUL
COPIL 1
COPIL 2
BĂTRÎNUL DIN COR
SOLDAŢII
TÎLMACIUL
MOŞ CRĂCIUN
FRATELE MORT
HAIDUCII
HAIDUC 1
HAIDUC 2
SOLDAT 1
CĂPITANUL
DOCTORUL
BRUNETUL
O FATĂ
BÎLBÎIŢII
ORBUL
VECINA

 

*Rolurile subliniate sunt strict individuale

Celelalte, îndeosebi cele colective, sunt

interşanjabile

VRĂJITOAEA
FEMEIA TÎNĂRĂ
POPA
PREOTEASA
BĂTRÎNUL 2
VECINICA
BĂTRÎNUL 3
PREOTUL
OFIŢERUL
SOLDATUL
BĂTRÎNUL 4
BĂTRÎNUL 5
BĂTRÎNUL 6
MAMA MAMEI TĂIETORII DE LEMNE
FEMEILE
ŢĂRANUL
ĂLUGĂRII
CĂLUGĂRUL TÎNĂR
UN BĂRBAT
O FEMEIE
UN TÎNĂR
BĂRBATUL
FEMEIA
MOŞNEAGUL
BĂTRÎNA
BRUNETUL 2
BĂRBATUL CU CICATRICE
UN BĂRBAT 2
ALT BĂRBAT
UN OM
MARELE ORB
BĂTRÎNUL 7
ÎNSOŢITORII
UN ÎNSOŢITOR

 

 

 

 

TABLOUL 1

 

MAMA: Timpul nu mai era al meu. Începusem să nu mai dorm şi ăsta era primul semn al morţii. Mi-am închipuit întotdeauna viaţa ca pe un răboj; cineva punea pe lemn, în dreptul fiecărei zile, semnul. Erau semne ale vieţii; şi acum va trebui să le pun şi pe ale morţii. Eram moartă cu adevărat? Gândul nu mă înspăimânta. Uitasem să mor? Nici gândul ăsta nu mă înspăimânta. Trebuia totuşi să mor. Nu de boală sau de bătrâneţe. Din datorie. Iată, bărbatul meu s-a făcut străveziu. Abia îl mai văd când închid pleoapele. Nu mai are putere să mă strige. E orb, surd şi mut. Va trebui să mă duc după el. Să-i spun. Ce să-i spun? Că am terminat, eu, ceea ce trebuia să facem împreună. Şi-a dorit întotdeauna o casă. Să fie a lui sau a noastră? Nu mi-a spus. N-a mai apucat s-o termine. Am terminat-o eu. Eu şi cu doi fii ai mei. Ceilalţi s-au risipit în lume. Nu trebuia să-i las să plece? Trebuia. I-am lăsat să plece, pentru că ştiam că-i pot întoarce oricând din drum. Acum vor trebui să se întoarcă. E gata şi casa. Vor trebui să se întoarcă cu toţii.

PRÂSLEA: De ce nu te bucuri, mamă? Astăzi am plătit ultimul om. De astăzi casa e a noastră cu adevărat.

MAMA: De ce să mă bucur? Unde sunt fraţii tăi? Dacă nu se bucură ei, de ce să mă bucur eu?

PRÂSLEA: Lasă, mamă, vor veni şi ei şi se vor bucura.

MAMA: Când?

PRÎSLEA: Am să-i chem eu. Vor veni cu toţii.

MAMA: Să-i chemi. Să le spui că e gata casa, că am câte o odaie pentru fiecare dintre ei şi că nu pot să mor, până când nu vor veni să mă vadă. Aşa să le spui. „Oare îi voi putea aştepta? Nu sunt prea departe, îi simt. Nu mă doare nimic, dar bărbatul meu se face tot mai străveziu. Acum nu-i mai simt nici răsuflarea”.

PRÎSLEA: Şi când trebuie să plec?

MAMA: Mâine. Te pregătesc eu. Să pleci mâine, să ai timp să te întorci, să le spui că nu mai dorm, de când e gata casa. Şi n-o să dorm, până când nu vor veni ei acasă. Pe toţi să mi-i aduci…

PRÎSLEA: Am să-i aduc pe toţi. Am să le spun tot ce mi-ai spus.

MAMA: Oare îi voi putea aştepta? Nu sunt departe, îi simt. Şi dacă vor veni, vor veni cu toţii. Bărbatul meu se face tot mai străveziu. Şi băiatul meu cel mare. Şi-a pierdut şi numele. Nu-l mai văd nici în vis. Am spus că nu dorm, dar, de visat, visez. Când n-o să mai visez, atunci o să fie greu. Încep să-mi uit trupul. Astăzi o mână, ieri un picior. Am avut un gând ciudat: copiii mei, cei pe care îi ştiu atât de bine, dacă s-ar fi născut mai târziu sau mai devreme, ar fi fost aceiaşi? Sau: ar mai fi fost aceiaşi, dacă i-aş fi făcut cu un alt bărbat? (Iartă-mă, bărbate, pentru gândul ăsta, care nu-i al meu). Ce-o să le spun, când se vor întoarce? „Iată casa noastră. Pentru fiecare din voi am înălţat câte o odaie. Toate la fel, ca să nu vă certaţi. Şi eu sunt mama voastră. Uitaţi-vă bine la mine, să nu mă uitaţi prea uşor. Eu v-am născut, eu v-am alăptat, eu v-am hrănit. Aţi crescut. Acum…”

PETRE: Mamă, am terminat treaba pe-afară…

MAMA: Bine. Stai acum şi te odihneşte. Stai pe lângă mine; s-ar putea să am nevoie de tine. De mâine ai să-mi rămâi numai tu… acasă.

PETRE: Bine, mamă. Dar mai e ceva: Calul…

MAMA: Ce-i cu el?

PETRE: Şi-a rupt piciorul. Nu mai e nimic de făcut.

MAMA: Împuşcă-l.

PETRE: O să-l împuşc. Nu vrei să-l vezi înainte…

MAMA: Nu. Mi-e mai uşor aşa. Nu-mi place să văd pe nimeni înainte de moarte.

PETRE: Bine, atunci mă duc afară…

MAMA: Du-te. Dar sapă dinainte groapa. O să-ţi fie mai uşor pe urmă.

PETRE: Aşa am să fac.

MAMA: Unii spun că moartea e un cal alb. Şi calul meu e alb. Şi acum moare. Să omori moartea. Ce să însemne asta? Prea multe lucruri ciudate se petrec acum. Dacă nu pot dormi, înseamnă că sunt mai vie decât atunci când puteam să dorm. Şi atunci, dacă sunt mai vie decât vie, înseamnă că sunt mai aproape de moarte. Gândurile se împletesc ca şerpii. Nu e bine. Gândurile trebuie să fie limpezi, ca cerul. Numai că nici cerul nu e senin întotdeauna. Nouă copii. Îţi trebuie curaj pentru asta – cred unii. Cred asta numai cei care n-au avut copii. Să-i naşti nu-i atât de greu. Te obişnuieşti. Nici de crescut nu mai e atât de greu. Se cresc unii pe alţii. Poate m-am lăcomit. Poate mi-ar fi ajuns numai trei sau patru. Eu am vrut nouă. Am vrut nouă copii, chiar de pe atunci când nu ştiam ce e aia să ai copii. Dacă mă gândesc bine, nu-mi pare rău. Numai că s-au cam risipit. Mi-au rămas numai doi pe lângă casă. Mâine pleacă şi cel mic. Câţi dintre ei se vor întoarce cu adevărat? Să stea aici, în casa asta, pe care am construit-o pentru ei. Voi apuca să-mi văd nepoţii? Nu cred. Ce proastă sunt: mă gândeam că o să-mi rămână casa pustie. Am uitat de nepoţi. O casă, oricât de mare ar fi ea, tot se umple până la urmă de copii. Nu ştiu cum s-a întâmplat să fie aşa. Poate a prins din urmă soarele luna. Am văzut-o pe cer, ziua-n amiaza mare, albă ca o seceră. Am mai văzut-o şi altă dată şi nu m-am înspăimântat. Numai că atunci se întorcea în fiecare noapte, la locul ei, să strălucească. Acum nu s-a mai întors. De asta e atât de neagră noaptea. Acum deosebesc mai bine stelele după sclipirea lor. Spun oamenii că, atunci când moare un om, cade o stea. Eu nu cred. Dacă ar fi aşa, atunci stelele de sus ar fi numai oameni vii. Numai că oamenii vii trăiesc aici, pe pământ. Eu cred că stelele sunt ochii morţilor care ne-au lăsat. Când desfaci un mormânt, n-ai să găseşti niciodată ochii la locul lor. Numai oasele. Şi ochii strălucesc mai tare sau mai slab, după cum a fost omul şi după cum a murit. Şi după cât de departe e de aici. Acolo unde sunt mai multe stele, au fost bătălii. Au murit mulţi oameni acolo. Unde sunt pete, acolo sunt cimitire. Dar dacă aş fi acolo, morţii de aici n-ar arăta tot aşa, ca nişte stele? Poate că privit de acolo şi pământul nostru e străveziu. Dormi fiule. Îl privesc cum a adormit. Visează. Ochii-i închişi tresar, urmăresc ceva. Ţine pumnii strânşi. Am un băiat frumos. Oare va reuşi să aducă pe cineva înapoi? Oare el, ultimul născut, se va întoarce? Îl vor asculta şi îl vor crede ceilalţi? I-am pregătit totul. Haine şi merinde şi bani. Am să-l aştept. Sigur se va întoarce. Numai că n-aş vrea să se întoarcă singur. Măcar fata să se întoarcă înapoi. Nu pot să adorm. Să fie un blestem? Nu mi-am alungat copiii; ei au vrut să plece. Timpul nu mai e al meu. Aşa cum nici trupul nu mai este al meu. Mi-au mai rămas gândurile. Măcar ele să fie ale mele. Mâna stângă a amorţit şi s-a uscat. Ca o creangă de copac, pe care n-o să mai crească frunze şi muguri şi flori şi fructe. Acum mâna s-a uscat ca o funie. Ies din casă şi mi se pare că sunt o limbă de clopot. E poleit cu negru clopotul meu şi a început să se ducă poleiala. Poate că lumea era la început strălucitoare, ca o singură stea. Apoi am poleit-o cu negru. S-o putem vedea. Să nu ne mai doară strălucirea ei. Acum clopotul a început să-şi piardă poleiala. De asta apar stelele. Sau poate că toate stelele nu sunt decât o singură stea. Clopotul e mut. Bate rar: o dată pe zi. Se ridică atunci buza clopotului. Se face ziuă. Se lasă buza clopotului. Şi atunci e noapte. De ce mă mişc atât de mult, de ce nu-mi găsesc starea? Vin din pereţii clopotului sunete. Sau poate eu mă lovesc de pereţii de aer şi sunetele vin sau pleacă. Oare le mai aude cineva? Eu nu le mai aud. Aşa se întâmplă cu toţi cei care stau sub un clopot când bate. Sunt o limbă de clopot. Copiii mă acoperă cu trupurile lor, mă apără de pereţii de aer. Altfel m-aş toci prea repede. Mai sunt şi alte clopote. Toate clopotele dorm îngropate în alte clopote. Numai clopotul meu nu doarme. Îmi aud tot mai clar bătăile inimii. Sângele meu e un râu, trece peste oase, cum trece râul peste pietre. Susură, se risipeşte, intră în pământ, în plante, în nori, în animale, în oameni. Inima bate tot mai tare. Bate pielea mea ca piua. Pielea se strânge, devine tot mai tare. N-o mai răneşte nimic. Nu mi-e frică. Aştept. Asta trebuie să fac: să aştept. Să-i aştept şi să le spun: „Iată casa noastră. Nu vă certaţi; fiecare are câte odaie. Stăpâniţi-o în pace.” Să fie numai asta? Numai de asta îi aştept? Sau mi-e teamă să nu li se fi întâmplat ceva? Năframa n-are nici o picătură de sânge. Fiul meu doarme acum frumos. Zâmbeşte. Cui? A crescut, nu-l mai pot cuprinde dintr-o singură privire. E ascultător, nu iese din cuvântul meu. Aşa au fost toţi; acum s-au risipit. De şi-ar găsi şi el un rost. Nu l-am mai mângâiat de mult. Nu mi-am prea mângâiat copiii. Poate a fost mai bine aşa. Nu mai pot să plâng.   Mi-au secat lacrimile. Mi s-a limpezit privirea. Numai că e mai aspră acum. Poate că bătrânii nici nu mai plâng, sau dacă plâng, plâng fără vreun motiv anume. Timpul nu mai e al meu. Nici bărbatul nu mai e al meu. Nici copii mei nu mai sunt ai mei. Nici viaţa mea nu mai e a mea. Mi-a mai rămas casa. Şi moartea. Şi câteva gânduri. Bărbatul meu e tot mai străveziu. Şi fiul meu cel mare e tot mai străveziu. Şi eu sunt tot mai străvezie. Poate de asta mi-am pierdut somnul şi lacrimile. Oare nu cumva am murit şi eu? Poate nu sunt decât visul copiilor mei; sau visul de moarte al bărbatului meu. Sau poate sunt visul lucrurilor care s-au obişnuit cu mine de atâta vreme. Poate de asta nici nu mi-e frică de moarte. Unui mort nu-i este frică de moarte. Cuvintele mele nu mai au putere. Sunt moi, se lovesc de pereţi şi cad. Aşa cum arunci în zid o bucată de lut. Pentru o clipă s-ar lipi de zid, apoi se răzgândeşte şi cade. Nici eu nu mai am putere. Casa asta m-a supt. M-a supt pe dinăuntru şi pe dinafară. Şi iată-mă acum, străvezie, ca o fereastră. N-am ascuns averi. Pentru că n-am avut. Copiii ştiau asta. Cel mai bine m-am înţeles cu Petre. De asta a şi rămas pe lângă mine. Îi place pământul. Ar ara tot pământul. Ar ara totul. L-am întrebat ieri: „Dacă aş vrea să fiu îngropată în mijlocul câmpului, ai trece primăvara peste mormântul meu?” Mi-a răspuns: „Aş trece. Şi nu te-ai supăra pentru asta.” Am râs: ce puteam să-i mai zic? Se face ziuă. Acum se face ziuă mai repede. Noaptea e noapte şi ziua e zi, fără vreo trecere printre ele. Ce-i, Petre?

PETRE: M-am sculat. Mai am de arat câteva brazde şi gata.

MAMA: Îţi place?

PETRE: Ce?

MAMA: Să ari.

PETRE: Până ieri nu m-am gândit la asta. Îmi plăcea să muncesc, îmi plăcea să fiu obosit, să mănânc bine, să dorm bine, s-o iau a doua zi de la capăt. Ieri m-am urmărit. Aveam parcă un gând care nu era al meu…

MAMA: Adică?

PETRE: Mă priveam ce fac. Munceam şi mă priveam. Ţineam strâns coarnele plugului şi mi se părea că duc o roabă. Grea, parcă duceam aur. Se hurduca roaba; se hurducau şi mâinile mele. Roaba mergea singură. Trebuia numai să mă ţin de ea şi s-o ţin, să n-o las o clipă. Apoi alte gânduri…

MAMA: Ce gânduri?

PETRE: Ţineam strâns coarnele plugului şi credeam că sunt coarnele unui taur înfuriat, care vrea să vină peste mine, să mă calce, să mă zdrobească.

MAMA: Şi ce-ai făcut?

PETRE: Am vrut să-l răstorn şi să-l înjunghii. L-am şi răsturnat. Numai că atunci a strălucit ceva şi am văzut fierul plugului…

MAMA: Poate ai febră.

PETRE: Întotdeauna când ar, am febră. Altădată mi se pare că stau pe loc, mă proptesc bine în picioare. Cel care aleargă sub mine e pământul. Vine spre mine şi eu îl calc în picioare şi trec mai departe. Uneori…

MAMA: Ce?

PETRE: Uneori cred că sunt pe mare. Privesc brazdele şi cred că sunt valuri.

MAMA: N-ai văzut niciodată valuri.

PETRE: Nu le-am văzut, dar mi le închipui. Numai că pământul are alte culori: mai multe. Fiecare brazdă are altă culoare. Răsuflă greu pământul după arat, mai greu decât mine. Se întinde peste câmpie o ceaţă pe care n-ai s-o vezi în altă zi. Decât atunci şi numai câteva ceasuri. Apoi pământul îşi întoarce faţa…

MAMA: Cum adică?

PETRE: Se usucă brazda. Pământul îşi pierde culorile. Sau se amestecă, ele, culorile, până când se fac toate cenuşii. Înainte însă am grijă să mă lungesc de-a lungul brazdei.

MAMA: Şi ce faci?

PETRE: Ce să fac? Respir. Numai atunci respir cu adevărat. De asta vin cu cămaşa mirosind a pământ.

MAMA: Murdară.

PETRE: Nu e murdară. E aşa cum trebuie să fie o cămaşă după arat.

MAMA: Când am ales locul de casă…

PETRE: Tu l-ai ales…

MAMA: Da, eu l-am ales. Numai eu puteam să-l aleg. Trebuia ca pământul să primească casa. Tot eu am săpat-o…

PETRE: Ştiu. Numai că o casă nu se sapă. Se scoate din pământ.

MAMA: Asta am vrut să spun şi eu. Am scos-o din pământ. A voastră va fi după moartea mea. N-o iau cu mine. Atâta vă las. N-am nimic altceva. Şi pentru că ai fost lângă mine, tu o să-ţi alegi prima odaie. Toate sunt la fel. Alegeţi-o pe care-ţi place. Poţi să te şi muţi în ea.

PETRE: N-am să mă mut. Îi aştept şi pe ceilalţi. Aş fi vrut poate s-o facem altfel…

MAMA: Acum mi-o spui?

PETRE: Nu, casa e bună. O să ţină cât o să ţină neamul nostru. Aş fi vrut ca odaia mea s-o fac din pământ. Să frământ lutul, eu, cu mâinile mele, să-l lipesc eu.

MAMA: Ştii bine că nu se putea. Am vrut să fie toate odăile la fel.

PETRE: Ştiu; şi dacă eu am scos casa din pământ, tu ai făcut-o. Nu e bine ca un gând să vină peste alt gând, când gândul ăla nu-i al tău.

MAMA: Timpul nu mai e al nostru.

PETRE: Şi poate nici casa.

MAMA: Să nu spui asta niciodată. Şi acum du-te.

PETRE: Mă duc. Mă aşteaptă pământul.

MAMA: Nu ştiu de ce, dar pe Petre nu l-am văzut nicicând străveziu. Înainte de a fi gata casa, l-am visat că venise, cu calul nostru cel alb şi cu plugul şi vroia   să-mi are casa. „Ce vrei să faci?” „Vreau să ar casa.” „De ce ? ” „Să încolţească. Numai atunci ar fi a pământului.” M-am trezit, speriată, din somn. Pentru că, în somn, îi dădusem dreptate.

PETRE: Mamă, au început să apară morţii. Ce să fac?

MAMA: Opreşte-te.

PETRE: Nu mă pot opri. Trebuie să ar mai departe.

MAMA: Şi cum sunt?

PETRE: Morţii? Numai schelete. Sunt aproape roşii. Ca râşcovii, când îi frângi în mână. Oasele se albesc repede, în câteva ore.

MAMA: Şi câţi sunt?

PETRE: Până acum peste douăzeci. Şi mai sunt şi mai în adânc.

MAMA: Pe cei din adânc lasă-i în pace. Pe ceilalţi… strânge-i în saci şi îngroapă-i la capătul tarlalei.

PETRE: Ca să-i îngrop, trebuie mai întâi să-i botez. Să-i dau fiecăruia câte un nume. Altul decât cel pe care l-au avut. Şi nu ştiu dacă asta e bine.

MAMA: E bine. Dacă-i îngropi din nou, morţii nu se vor supăra. Se supără numai când n-au unde dormi. Ca şi cei vii.

PETRE: Şi ce nume să le dau? Nu ştiu măcar care sunt bărbaţi şi care femei.

MAMA: Femeile sunt mai mici de statură.

PETRE: Şi dacă sunt copii?

MAMA: Copiii nu sunt nici bărbaţi, nici femei. Aşa că nu greşeşti prea mult.

PETRE: Şi ce nume să le dau? Poate că sunt străini şi au alte nume. De-ale lor…

MAMA: Cine e îngropat pe pământul ăsta nu e străin. Dă-le nume de-ale noastre. Ion şi Ioana, Florin şi Florica, Viorel şi Viorica. Numai numele copiilor mei să nu le dai.

PETRE: N-am să le dau. Nu vrei să mă ajuţi?

MAMA: Nu, eu păzesc casa. Nu e bine să fie casa pustie. Mai ales acum.

PETRE: Ţi-e frică?

MAMA: Nu. Niciodată nu mi-a fost frică. Nici pentru mine, nici pentru voi. Dar nu e bine să laşi casa pustie. Aşa se spune.

PETRE: Şi crezi tot ce se spune?

MAMA: Nu cred. Dar mă supun unui gând pe care l-au gândit mai mulţi oameni. Un gând gândit de mai mulţi oameni e un gând adevărat.

PETRE: Bine, mă duc. Am să fac aşa cum m-ai sfătuit.

MAMA: Petre, m-am gândit la ceva. Ia unul din morţii ăia şi adu-l aici. Să-l zidim lângă zidul casei. Poate ne apără mai bine casa. Vezi să fie femeie.

PETRE: De ce tocmai femeie?

MAMA: O femeie apără întotdeauna mai bine o casă.

PETRE: Aşa am să fac.

MAMA: Cum de au apărut tocmai acum scheletele? Doar Petre a trecut de atâtea ori peste ele. Poate că acum a arat mai adânc. Sau poate că şi pământul a început să fie mai străveziu… Mă agăţasem de lâna lui, era imens, un pod peste apa neagră şi stătută, atât de neagră, încât uneori părea albastră; mă agăţasem de lâna lui, firele de lână erau groase cât funiile, sau poate că cineva torsese lâna, direct din blană, nu ştiu, atunci nu mă gândeam la nimic, vroiam doar să scap cu viaţă; fiara era atât de mare, încât nu-i vedeam marginile, lâna alcătuia un zid, m-am agăţat cu disperare de blana lui, aşa cum te agăţi, uneori, copil, de o funie, pentru a sări apoi, de pe ea, în alt loc; fiara m-a simţit şi a început să alerge. Totul era să nu-mi dau drumul, apele vijelioase m-ar fi înghiţit imediat, nu vroiam să mor, strigasem chiar, poate că strigătul meu fusese auzit şi atunci fiara se pusese în mişcare; alerga uşor, era atât de uriaşă, încât aproape nu-mi dădeam seama că aleargă cu adevărat. Doar când sudoarea începu să-mi curgă, ploaie de aur, pe mâini, pe faţă, pe tot corpul, mi-am dat seama că goana nebună nu avea să dureze la infinit, că fiara avea să obosească şi ea după o vreme; mi-aş fi dat drumul acum, dar nu ştiam cât de aprigă e fuga, un salt sau un zbor. Firele de lână erau de aur şi metalul, care altădată mi-ar fi mângâiat degetele, acum mi le însângera; îmi însângera şi palmele şi încheieturile mâinilor, căuta parcă să-mi găsească venele. Vroia să mă ucidă şi atunci mi-am dat drumul într-o surpare blândă şi, pentru o clipă, picăturile din sudoarea lui mi s-au părut stele; mai apropiate, mai mari, mai strălucitoare, mai vii ca oricând. Cădeam şi atunci i-am văzut botul negru ca o fereastră de cer şi cornul lui răsucit aplecat spre mine, de argint, neapropiindu-se totuşi de mine, ci depărtându-se, rotitor depărtându-se, ca un început de lume, mi s-a părut atunci că nu face altceva decât să-şi ia avânt, să mă izbească mai bine, am strigat cu bucurie, nu cu durere, răstignită cu spatele pe nisipul fierbinte al plajei şi berbecul a trecut peste mine,   cufundându-se în mare, stârnind valuri albe şi negre, turme întregi. Singură, pe plaja pustie, privindu-mi mâinile însângerate, tăiate în metalul galben al lânii; o pâclă vânătă se risipea cu repeziciune; din golurile formate, năvăli taurul; şi el imens, puternic, o singură fibră; un taur de fier ar fi îngenuncheat în faţa lui; am ridicat mâinile, poate a rugă, poate încercând să opresc privirea aceea teribilă, sfredelitoare: fruntea îi era o stâncă, iar ochii, cuiburi însângerate, în care se roteau ţestoase tragice. M-a văzut şi s-a repezit spre mine. Am încercat să scap cerând nisipului să-mi primească tiparul trupului. Cornul taurului m-a căutat, răscolindu-mi pântecul o dată, de mai multe ori. Apoi, mugind, a dispărut după faleză. De fapt născusem doi prunci gemeni, răsturnaţi în stânga şi în dreapta mea; nu mă mai durea nimic; dacă aş fi strigat, aş fi strigat de mirare sau de bucurie, nu de durere. Gemenii îşi agitau braţele, nu erau braţe de copii, cerând îndurare, ci cleşti pietroşi, căutând să-mi mai sfâşie, încă o dată, pântecul. M-am retras îngrozită, picioarele nu mă ascultau, mă ajutam de coaste şi în curând şi coastele înfloriră în sânge. Odgoane uriaşe se agitau prin aer, scăpate din strânsoare sau încercând să mă biciuiască. Am închis ochii, aşteptându-mi sfârşitul. Am adormit, cred; când m-am trezit, o pătură gălbuie mă acoperea; am încercat s-o dau la o parte. Era prea grea sau eram prea sleită de puteri. Un tunet prelung sparse aerul în cioburi mari, apoi cioburile, lovindu-se unele de altele, se spărgeau în aşchii albe, tăioase, prelungi. Am închis din nou ochii; cu mâinile am încercat să trag pătura, prea grea, dar oricum pătură, peste mine, să uit, să nu mai ştiu de nimic, să nu mai văd nimic. Mâinile mele au întâlnit lâna: tot aspră, tot metalică, de aur tors, poate. Leul se ridică în patru picioare; picioarele erau coloane de templu; doar coada, agitându-se nervoasă, un şarpe uriaş, orb, necăutând nimic în nisip; doar liniştea picioarelor acelea, prea puternice, de care nu mă mai temeam; eram adăpostită de trupul împietrit al leului, picioarele erau, într-adevăr, coloane de marmură albă-gălbuie, străbătută de vinişoare roşii şi albastre. Am părăsit templul, fără grabă, aproape cu regret, mă simţeam apărată acum, îmi era doar teamă că templul acela suspendat să nu se prăbuşească. Am mers în timp, vreme de un ceas sau două, fără să privesc în spate, de parcă m-aş fi temut ca nu cumva privirea leului de piatră să mă împietrească şi pe mine… N-am împietrit. Am înflorit. Mai întâi sânii au înmugurit, apoi au plesnit în flori mici şi roşii. Şi braţele s-au umplut de frunze. Nu-mi mai era frică de starea mea; ştiam că e trecătoare. Îmi era frică doar să nu vină albinele. Au venit, roiuri întregi: m-au acoperit. Abia atunci mi-am dat seama cât eram de goală. A venit apoi animalul acela ciudat, cum nu mai văzusem încă. Cu o piele fină, mai albă decât a mea, cu un corn în frunte. Mi-a atins sânul drept cu cornul. A început să curgă laptele. Era un lapte uşor, mai uşor decât aerul. S-a ridicat în sus până la stele, închipuind stelele. Sânii mei se umflau de lapte. Animalul plecase. Nu-mi mai cerea nimeni laptele. Sânii ajunseseră cât cimpoaiele. A trebuit să-mi ridic în lături braţele. Un vânt pe care nu-l vedeam, nu-l simţeam, îl auzeam doar, venind de undeva din adâncurile pământului, mă răstigni. Mă înclinam într-o parte şi alta, fără motiv; umbra mea, propria mea umbră, era mai grea decât mine. Ştiam că mă voi prăbuşi, dreaptă, aşa cum se prăbuşesc copacii. Am adormit din nou. Sau mă făcusem numai că dorm. N-am simţit fiara apropiindu-se. Mergea încet, nisipul ridica o uşoară trâmbă din cauza zecilor de picioare, mici şi repezi. Îşi purta coada ca pe un steag. Când am văzut-o, era deja lângă mine. M-am răsucit cu greu, încercând să mă apăr. Gheara din coadă îmi străpungea sânul stâng. Am vrut să strig, dar aerul era leneş, de vată. Sânge, otravă şi lapte ţâşniră din sânul meu. Aveam să mor şi nu-mi părea rău. Cât poate un om să îndure?!? Gonind din răsputeri, burta calului aproape atingea pământul, se apropia de mine călăreţul negru. Şi-a încordat arcul. A tras: săgeata a şuierat prin aer, apoi s-a înfipt adânc în fiară, străbătând-o. Vârful săgeţii mi-a atins şi mie sânul drept. Acum sânii mei se goleau repede, fără zgomot, parcă ar fi fost plini cu aer. Parcă se dezumflau două cimpoaie, neapăsate de mâini. Călăreţul nu s-a oprit nici măcar o clipă; din goană văzându-i, mi se părea că acum călăreţul şi calul sunt totuna. Cu greu, m-am ridicat în picioare. M-am refugiat într-o peşteră de pe faleză. Tălpile îmi sângerau. M-am retras în umbră. Am adormit din nou. M-a trezit limba aspră, ca o pilă, a ţapului. Îmi lingea rănile. Şi rănile se vindecau repede. Vântul s-a pornit fără veste. Ţapul a fugit, caraghios, cum fug caprele, parcă ar fi vrut să înşele saltul cenuşiu al unui lup sau umbra roşie a unui râs. Odată cu vântul s-a pornit surparea. Peştera se golea de nisip. Am început să alunec repede, tot mai repede. Păream într-o imensă pâlnie, scurgându-mă spre mijloc. Nisipul a început să se umezească. M-am trezit apoi în apă. Nu ştiam să înot, dar am învăţat repede. Înotam, nu cum înoată oamenii, ci ca un peşte plat, leneş, cu picioarele aproape lipite, unduindu-mi tot trupul însă. Când mi-am întors privirea, am văzut că în locul picioarelor aveam, albastră, o coadă de peşte. M-am înfundat şi mai mult în apă. M-am izbit cu fruntea de o piatră ascuţită. Am strigat şi m-am trezit. În frunte aveam un cucui şi cămaşa de noapte era complet udă. N-am mai închis ochii toată noaptea. Iar dimineaţa, m-am ridicat uşor din pat, am făcut câţiva paşi până la fereastră. Ştiam că de acum trebuie să mă pregătesc de moarte. Şi mai ştiam că, până când moartea va veni, dorită, aşteptată de pleoapele mele arse de insomnie, nu aveam să mai dorm. Aveam să veghez şi să priveghez, aşteptându-mi fiii. Atunci a început de fapt spaima mea. Lor nu le-am spus nimic; nu aveau cum să mă înţeleagă. Le-am spus că voi muri şi ei m-au crezut. M-au crezut, pentru că glasul meu era hotărât, deşi ochii mei erau tulburi. Poate că mă spălasem pe faţă cu apa morţilor. Poate că şi tinereţea are semnele ei, cu ajutorul cărora desluşeşte taina morţii. Poate că au crezut că, răpind somnului dreptul lui asupra trupului meu şi asupra gândurilor şi visele mele, mai târziu (şi totuşi în curând) va trebui să-i plătesc vamă. Mă înspăimânta sau nu moartea? Greu de spus. Trebuie să ne obişnuim cu moartea. Şi asta o facem de la început, din copilărie. Cucerisem totul. Cucerisem totul: cerul, pământul, timpul. Aveam deci dreptul, ca fiind cea mai bătrână fiară, să pot dormi. Cât de lung va fi somnul? E somn sau altceva? Cucerisem pământul şi cerul prin fiii mei, prin zodiile lor. Înnegrisem cerul: pământul devenise străveziu. Aveau ei oare să citească Marea Carte? Sau genele şi pleoapele şi luminile ochilor le erau deja arse? Sau Cartea se va surpa mereu, blând, cum se surpă nisipul cel mai fin   într-o pâlnie? Oare rândurile şi semnele   fi-va-le înţelese cândva? Unde voi fi eu atunci? Dar oare va trebui să fiu undeva?

PETRE: Să nu te grăbeşti. Şi pământului îi trebuie un an până să… (făcuse un gest nehotărât)… şi doar pământul e cel mai harnic dintre noi.

PRÂSLEA: Şi cum o să-i găsesc? Ştiu doar câteva zvonuri…

PETRE: Ajung. Numai să mergi pe jos. Singurul drum adevărat e cel pe care-l străbaţi pe jos, cu piciorul. Cei care străbat munţii nu se rătăcesc tocmai de asta. Şi muntele are atâtea poteci. Şi apoi cu piciorul poţi ajunge oriunde.

PRÎSLEA: Mă întorc. Mă întorc cât pot de repede. Fraţii mei… Trebuie să încep cu Manole. El a plecat primul…

(va urma)

Lucian Strochi