Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 2

TABLOUL 2

CORUL: Da, de aici a luat marmură. Asta acum vreo două luni. Acum mai are zugrăveala subţire pe dinăuntru. Mergea greu pentru că nu avea tot ce-i trebuie. Ca să ţină, culorile trebuie amestecate cu cenuşă de porumbel şi de vâsc şi cu sânge de femeie însărcinată întâia oară. Şi mai sunt şi altele pe care numai Manole le ştie. Manole se însurase, nevasta sa avea să aibă şi un copil, o chema Ana, era o fată de-a lor, o ştiau bine, o luase dintr-un sat de sub munte, o luase când venise să tocmească marmura, îi plăcuse şi o luase cu el, şi Ana îl plăcuse, plecase fără să se uite îndărăt, numai că acum se auzise că Manole îşi zidise nevasta în zid, sau că ea, văzând că Manole nu mai are de gând să isprăvească, îşi tăiase venele şi sângele ei „de femeie însărcinată întâia oară” se amestecase în vopseala lui şi că după asta Ana murise; poate că nu era nimic adevărat din toate astea, poate că Ana îşi luase lumea-n cap, aşa se întâmplă de obicei cu femeile tinere, le vine mai greu să-şi aştepte în linişte bărbatul acasă (aici câţiva râseră zgomotos), sau se dusese la vreo rudă de-a ei să nască, i se apropia sorocul şi nu vroia să-l încurce pe Manole cu treburile astea femeieşti, pe care nici un bărbat nu poate să le rezolve: oricum, acuma Ana nu mai era cu Manole.

MANOLE : Culorile au nevoie de linişte, să nu se trezească.

CORUL (voci):

„Manole pleacă mai departe, are să facă o altă lucrare, mai grea şi mai frumoasă decât cea de acum, care-l va ţine acolo doi ani, nu unul singur”;

„Manole se certase cu meşterii lui şi abia aşteptau toţi să se termine lucrarea asta, să se despartă, fără duşmănie, dar şi fără păreri de rău, de parcă nici nu   s-ar fi cunoscut”;

„Manole a cheltuit deja banii şi a cerut alţii şi a fost refuzat şi acum stătea pe loc, pentru că nu mai avea cu ce să plătească oameni şi scule, vopsele şi var”;

„Prea s-a cocoţat Manole ăsta şi Ziditorului nu-i place trufia. Nu degeaba i-a pedepsit el pe cei cu turnul lui Babel, de le-a luat minţile şi le-a amestecat limbile.”

„Manole şi-a pierdut minţile. Vrea să-l înfrunte pe Dumnezeu.”

„Vor veni şi la noi oameni din alte părţi să vadă minunea. Manole a găsit un izvor care tămăduieşte toate bolile şi acum zideşte pentru el o fântână. Se zice că unul din meşterii lui, unu` Ciungu, şi-a cufundat ciotul în izvor şi i-a crescut mâna la loc. O să vină multă lume din alte părţi, să vadă minunea sau să se tămăduiască. Mare meşter Manole ăsta.”

„Manole fură fetele şi le zdrobeşte sânii la uşi şi la ferestre. Fetele ţipă şi Manole râde.

MANOLE: Trebuie să fie multă jale aici; tot ce-am făcut eu e un ţipăt, care trebuie umplut cu multă durere. Numai atunci când vor veni alţii aici, bolnavi, bătrâni şi nefericiţi, o să-şi găsească liniştea. Am nevoie de ţipătul vostru să zidesc liniştea.

CORUL: „Manole strică obiceiul pământului. Cine o să ne mai calce bisericile? Poate babele surde şi chioare pentru care şi drumul până la biserică este prea lung şi care moţăie tot timpul slujbei. Şi măcar de-ar fi făcut o biserică. Dar aşa…”

STRĂINUL DIN COR: Dacă eşti cu adevărat fratele lui (nu-i prea semeni), află că Manole e unul din acei artişti rari, care poate îmblânzi culoarea, piatra, lemnul şi fierul şi pentru care nimic nu e imposibil. O fi având şi el păcate – nu zic ba – , dar oameni ca el nu se nasc de două ori într-un veac.

PRÂSLEA: „Trebuie să mă răfuiesc cu fratele meu. Am să-i spun tot ce-am auzit de el. Am să-l întreb şi de Ana şi de copil. Şi de… Poate e numai o părere. Cine a văzut râu de sânge? Probabil ierburi roşii. Sau pietre roşii, de fier.” Am fost obligat să ridic capul. Ca şi cum cineva m-ar fi tras de păr în sus. Atunci, în faţă, m-a fulgerat, alb şi nemilos, muntele. Mi-am pierdut, pentru clipe lungi, vederea. Când mi-am revenit, am văzut că m-am înşelat. Nu era munte. Era ea, lucrarea. M-am simţit la început mândru, de parcă aş fi înălţat-o eu. (posomorându-se): „E multă trufie aici. Cui îi trebuie asta?

MANOLE (văzându-l şi recunoscându-l): Frate. Tu… aici? Ce cauţi? Ce altceva să cauţi decât pe fratele tău… Ce s-a întâmplat? Mama?

PRÂSLEA: Mama vrea să te întorci acasă.

MANOLE: Să mă întorc acasă? Tocmai acum? Nu se poate.

PRÂSLEA: Mama a terminat casa. Nu mai poate dormi. Dar nici nu poate muri… până nu veniţi voi acasă.

MANOLE: Bine. Mai vorbim noi. Acum urcă până la mine.

PRÂSLEA: Dar unde stai?

MANOLE: Unde stau? Ce întrebare! Acolo. Dorm pe schele. Nu-i aşa că nu mă crezi? Trebuie să mă crezi. Mai am puţin, trei zile şi gata! am terminat. Îmi vine să urlu. De bucurie.

PRÂSLEA: Alţii urlă de durere.

MANOLE: Nu-i adevărat: de durere se geme. Doar de bucurie se urlă. Ascultă. Ai văzut? (către turle) … şi ele se bucură, nu numai oamenii. Hai sus.

PRÂSLEA: Parcă ar fi lumânări.

MANOLE: Se vede că eşti fratele meu. Numai tu ai observat asta. Toţi cred că am zidit din pământ lucrarea. Am coborât-o din cer cu o funie de aur. Dacă m-ai întreba ce e, ţi-aş răspunde imediat: un policandru. Asta e. Mulţi văd în ea un deget sfidător al pământului, ridicat ca o ameninţare spre cer. E mai mult decât atât: sunt luminile cerului pogorâte printre oameni.

PRÂSLEA: Sau ale iadului.

MANOLE: Şi ale iadului. Asta am aflat aici: că iadul şi raiul sunt tot una. Dacă m-ar întreba cineva cum aş vrea să mor, i-aş răspunde: pe jumătate răstignit pe lucrare. Un vultur din ceruri să vină, să-mi sfâşie ficatul şi inima. Un şarpe din iad să-mi picure, muşcându-mă de picior, otrava. Te-ai speriat? Nu? E bine atunci: glumeam. Sunt fericit. Mă bucur mult că ai venit. (către meşteri): „Fraţilor, el e fratele meu. A venit să mă vadă. Îi dăm şi lui o ciozvârtă ?”

MEŞTERII: Îi dăm, îi dăm…

MANOLE: Aşa flăcăule. Sfâşi-o. Aşa se mănâncă aici carnea. Nu vezi: acum suntem lupi.

UN MEŞTER: Mielul Domnului…

MANOLE: Aş, de unde: e berbecul lui Grigore. (către Prâslea): Ştii, nu e departe de aici. Într-o zi ajungi la el. A auzit că-s gata şi mi-a trimis un flăcăiaş cu câţiva berbeci. Aşa frate mai zic şi eu.

PRÂSLEA (întristându-se): Eu nu ţi-am adus nimica.

MANOLE: Tu mi-ai adus veştile; sunt mai bune decât berbecii. Vrei să intri?

PRÂSLEA: Aş vrea.

MANOLE: Vezi, cât suntem afară ne bucurăm şi noi de viaţă. Înăuntru e doar durere şi umilinţă.

PRÂSLEA: Umilinţă? De ce… N-aş fi zis că…

MANOLE: Umilinţa e cea mai puternică armă a omului. Doar cu ea învingi. Asta am învăţat-o aici.

PRÂSLEA: Manole, e adevărat că…

MANOLE: De acum taci. Totul e adevărat aici. Ai să mă întrebi mai târziu.

PRÂSLEA: Şi crimele sunt adevărate?

MANOLE: Dacă sunt, sunt adevărate şi crimele. Şi acum tăcere. Aici e minunea.

PRÂSLEA: Nu înţeleg.

MANOLE (arătându-i pereţii): Sunt acoperiţi cu pânză albă. Să nu fie pângăriţi de privirile oricui. Am să-ţi arăt totuşi ceva.

PRÂSLEA: Parcă sunt răni.

MANOLE: Asta şi sunt.

PRÂSLEA: Din ce ai făcut albastrul?

MANOLE: De ce nu mă întrebi de galben? E aur curat. De ce nu mă întrebi de roşu? E sânge curat. Cel puţin aşa se spune.

PRÂSLEA: Şi nu-i adevărat?

MANOLE Ţi-am mai spus: aici totul e adevărat. Să mergem.

PRÂSLEA: Mi se pare că ai închis soarele şi luna şi le-ai răpit lumina pentru tine. Nu mai au nici o putere.

MANOLE: Aşa şi e.

PRÂSLEA: Spune-mi, cum amesteci culorile?

MANOLE: Pun de toate: şi balegă uscată de vacă şi zer de oaie şi plante.

PRÂSLEA: Şi sânge?

MANOLE: Sângele încheagă cel mai bine: în sânge, fiecare culoare îşi păstrează viaţa ei, strălucirea ei.

PRÂSLEA: Atunci e adevărat că…

MANOLE: Ţi-am mai spus că aici totul e adevărat. Priveşte-mi şi mâinile: mi-am încrustat de atâtea ori venele.

PRÂSLEA: Ai să poţi veni acasă?

MANOLE: Da, am să vin. Plec de aici peste trei zile. Mai am de terminat fântâna.

PRÂSLEA: E adevărat ce se spune despre izvor?

MANOLE: Sunt şi lucruri adevărate. Apa e curată, dar e sărată. Dacă ar fi lacrimi? Şi lacrimile vindecă. Am dat de un izvor cu apă minerală.

PRÂSLEA: Ai avut în echipă un ciung?

MANOLE Nu, în echipă nu am decât oameni întregi.

PRÂSLEA: Trebuie să plec; cum ajung la Grigore?

MANOLE: Ţi-l dau pe flăcăiandru. Tot trebuie să se întoarcă. Nu e departe de aici.

PRÂSLEA: Aş mai sta, dar trebuie să-l anunţ şi pe el. I-am promis mamei.

MANOLE: Bine, atunci du-te. Transmite-i lui Grigore sănătate şi mulţumiri. Spune-i să treacă şi el pe aici. Poate când o s-o ia spre casă. Dacă vine preţ de trei zile, îl aştept. Aşa să-i spui.

PRÂSLEA: Aşa am să-i spun.

MANOLE: Şi tu te-ai schimbat. Eşti mai bărbat de-acum.

 (va urma)

Lucian Strochi