Geografie lirică: Dimitrie Cantemir – Descrierea Moldovei
DIMITRIE CANTEMIR (1643-1723)
DESCRIEREA MOLDOVEI
DESPRE MUNŢII ŞI MINERALELE MOLDOVEI
Spre Apus, la hotarul dintre Ardeal şi Valahia, Moldova este împresurată aproape din toate părţile de munţi foarte înalţi; de aceea a şi fost numită de către romani Dacia muntoasă; cealaltă parte a ei, dinspre răsărit, are câmpii foarte mănoase.
Înălţimile sunt aici acoperite cu copaci şi alţi pomi cu roade, care cresc peste tot de la sine şi care, în alte ţări, trebuie sădiţi de mâna omului; printre înălţimi curg pâraiele cele mai limpezi, ce se rostogolesc ici şi colo din vârful munţilor cu un murmur plăcut. Aceste locuri par nişte grădini dintre cele mai frumoase; câmpiile dau din belşug roade, pe care aerul răcoros de munte nu le lasă să crească în partea muntoasă.
Cel mai înalt dintre munţi este Ceahlăul, care, dacă ar fi intrat în basmele celor vechi, ar fi fost tot atât de vestit ca şi Olimpul, Pindul sau Pelias. Este aşezat în părţile Neamţului, nu departe izvorul Tazlăului, iar mijlocul lui e acoperit de zăpezi veşnice; pe vârful lui însă nu se găseşte pic de nea, fiindcă pare să fie deasupra norilor de zăpadă. Din vârful său, care se înalţă ca un turn, se prăvale un pârâu foarte limpede, ce se năpusteşte cu mare larmă peste stânci abrupte şi se varsă în Tazlău. Drept în vârf se vede o statuie străveche, înaltă de cinci coţi, înfăţişând, de nu mă înşel, o bătrână cu douăzeci de mioare, din a cărei parte firesc curge într-una un izvor.
Este anevoie de spus dacă natura a vrut să-şi arate aici jocul sau dacă statuia a fost lucrată astfel de mâna unui artist dibaci. Căci statuia nu stă pe nici o temelie, ci este crescută şi legată strâns de celelalte stânci, dar cu pântecele şi spatele slobode; şi chiar dacă ai vrea să crezi că închieturile au fost umplute cu un var făcute cu multă iscusinţă – şi noi bucuros am spune-o – asemenea descoperiri ale celor din vechime s-au pierdut cu vremea, totuşi nu-ţi poţi închipui lesne în ce fel a fost adusă apa prin picior în partea firească, fiindcă nicăieri împrejur nu se văd urmele vreunui izvor sau ale vreunei albii.
Pesemne că de aceasta s-au folosit păgânii pentru slujba lor religioasă, căci preoţii lor aveau obicei să se slujească de mijloace fireşti sau vicleşuguri vrăjitoreşti prin care să poată aduce mulţimea lesne crezătoare la uimire sau la înălţare religioasă.
Înălţimea cea mare a muntelui se poate vedea mai cu seamă atunci când, pe timp senin, la asfinţitul soarelui, el poate fi zărit de la Cetatea Albă1, cetatea se află la şaizeci de ceasuri de drum depărtare, în întregime şi atât de limpede, ca şi când s-ar afla în apropiere, lucru care cu greu s-ar putea spune, după cum cred eu, chiar despre piscurile cele mai vestite.
Pe măgurile învecinate se găsesc ici şi colo, întipărite în piatră, urme de cai, câini şi păsări, ca şi cum odinioară ar fi trecut pe acolo multă oaste călare.
Despre ele locuitorii povestesc multe basme; cercetătorii de azi ai naturii ar trebui să caute a afla care este părerea cea mai apropiată de adevăr.
Se mai găseşte spre miazănoapte, pe apa Ceremuşului, în colţul unde se întâlnesc hotarele Moldovei, Lehiei şi Transilvaniei, un alt şir de munţi, numit de către locuitori Ineul, care nu se poate asemăna ca înălţime cu Ceahlăul2, dar este tot aşa de mirare printr-un joc ciudat al firii, care nu se mai vede nicăieri în altă parte. Locuitorii adună roua ce cade pe frunzele ierburilor înainte de răsăritul soarelui şi, după ce-au strâns-o într-o oală, ei găsesc plutind deasupra apei un unt foarte bun, cu nimic deosebit de untul obişnuit, nici la miros, nici la culoare, nici la gust. Lucrul acesta nu se petrece însă tot anul, ci numai în trei luni – martie, aprilie şi mai; în celelalte, ori prea umede, ori prea uscate, nu se mai întâmplă3.
În untul acesta se află atâta putere de hrană, încât dacă turmele de oi sunt duse la păscut la munte în acestă vreme a anului, după puţine zile se sufocă de prea multă grăsime; de aceea ciobanii, care ştiu aceasta din faptă, îşi lasă turmele în acele luni la poalele muntelui.
Munţilor noştri nu le lipseşte nici bogăţia obişnuită a munţilor, adică mineralele. Numai din pricina cumpătării domnilor şi a lipsei de săpători în munte nu s-au putut face săpături mai înainte. În vremea noastră lucrul îl împiedică cunoscuta lăcomie a turcilor şi teama ca nu cumva, săpând după bogăţii, să-şi piardă o dacă cu ţara şi truda şi roadele ei. Că munţii noştri nu sunt săraci în asemenea comori subpământene, o arată pâraiele ieşite din măruntaiele lor.
Căci aceste pâraie, având albia îngustă, deseori umplută peste măsură de apa zăpezilor topite sau a ploilor, se varsă peste maluri, iar după aceea, când se trag iarăşi în matca lor, lasă, pe locurile unde şi-au vărsat apele, nisip în care se găsesc numeroase grăunţe de aur din cel mai curat. Ţiganii îl adună, îl curăţă şi scot atâta aur, încât pot aduce doamnei, (domniei?) în loc de tribut, 1600 drahme pe an.
Pe malul Nistrului, în ţinutul Hotinului, chiar lângă cetate, se găsesc bulgări de fier, făcuţi de la natură şi care sunt aşa de rotunzi, că ar putea fi folosiţi, fără să mai fie lucraţi, la tunuri, dar fierul acesta este atât de prost, că, dacă nu este topit în foc, nu poate fi folositor la nici o altă treabă.
Pe când Hotinul nu fusese încă luat, bulgării de fier se trimiteau la Cameniţa; astăzi însă, cred că turcii cu greu ar mai îngădui ca leşii să le folosească drept material de război în paguba lor.
În ţinutul Bacăului, lângă târgul Trotuş, se găsesc saline foarte bogate, numite în ţară ocne. Nu e nevoie de vreun meşteşug deosebit ca să alegi sarea; dacă sapi în pământ până la unul sau doi coţi adâncime, găseşti sarea cea mai curată şi limpede ca porfirul sau cristalul, fără să fie amestecată cu cea mai mică părticică din pământ. Ocnele acestea sunt nesecate, cu toate că în ele lucrează zi de zi sute de oameni.
După ce scot bolovanii de sare, ei lasă în tot locul stâlpi din aceeaşi sare cum e cristalul, ca să sprijine pământul şi săpăturile şi pentru ca noile drumuri săpate să aibă loc de întindere, iar vreme de douzăci de ani aceste drumuri să se umple într-atât cu sare, încât să nu mai recunoşti că au fost cândva deşertate. Din când în când se găsesc peşti încremeniţi în sare, care nu se deosebesc de aceea care se pescuiesc prin apele din împrejurimi.
Şi în alte locuri se găsesc multe ocne de sare de acest fel; voievozii însă n-au îngăduit ca ele să fie deschise, ca nu cumva, din pricina belşugului, să scadă preţul sării şi fiindcă acelea în care se lucrează astăzi îndestulează nevoile şi chiar prisosesc.
În Moldova se află munţi întregi care, dacă dai la o parte scoarţa de pământ de deasupra se dovedesc a fi cu totul de sare. Voievodul şi întreaga ţară trag mari foloase de pe urma sării, căci, în afară de locuitorii ţării îndepărtate, îşi iau sarea de aici cu corăbiile. Silitră este peste tot, fiindcă toate câmpiile Moldovei au pământ negru şi plin de nitru.
În Tazlăul Sărat, aproape de satul Moineşti, în ţinutul Bacăului, ţâşneşte dintr-un izvor păcură amestecată cu apă, pe care ţăranii noştri au obicei de o folosesc la unsul osiilor de la căruţe; ei zic că este mult mai bună pentru nevoile casei decât răşina pe care o scot din copaci dar numai dacă este deosebită de apă.
(Dimitrie Cantemir – „Descrierea Moldovei”, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967, pg. 94 – 98)
1 Afirmaţia este exagerată. De la această distanţă Ceahlăul nu este vizibil.
2 În realitate, Ineul depăşeşte ca înălţime Ceahlăul.
3 Dimitrie Cantemir dă crezare unor plăsmuiri de factură folclorică. Nereale sînt şi afirmaţiile că ar exista oi cu o coastă în plus pe care o pierd prin schimbarea regiunii, sau porci cu copite aidoma cailor.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.