TABLOUL 4

MAMA: După prima naştere, nu ştiam ce se va întâmpla cu mine: am crezut întâi că voi fi mai puternică, nu mai eram singură, aveam un copil, trebuia să-l apăr, trebuia să lupt pentru el, şi lupta te face mai puternic, mi-aş fi privit copilul cu încântare şi aş fi spus: „Nu mai sunt singură, iată creanga desprinsă din mine, iată mugurele desprins din mine, carne din carnea mea, sânge din sângele meu, lumină din lumina ochilor mei.” N-a fost să fie aşa: simţeam că am pierdut ceva, nu copilul, nu greutatea lui, nici mişcările lui, care făceau să-mi zvâcnească pântecul; sau liniştea teribilă pe care o aveam, când îmi aşezam mâna pe pântec. Mă topeam cum se topeşte lumânarea – vlaga mea se scursese – nu toată, numai o parte, dar ăsta era preţul pe care trebuia să-l plătesc vieţii sau naşterii sau copilului sau fericirii mele. Eram acum mai mică şi asta nu era decât o părere: pierdusem din mine ceva şi n-aş fi putut spune ce şi cât anume pierdusem. Pierdusem ceva şi ştiam că acel ceva nu se poate primi îndărăt. Şi poate de aceea eram tristă, aproape fără voia mea. Poate de asta mi-a fost mai străin Manole. Poate de asta s-a despărţit mai repede de mine. L-am lăsat să plece fără vreo tresărire. Şi acum, când casa e gata, când nu mai pot să dorm, când îmi aştept fiii şi moartea, acum când ştiu că Manole e mort, pot să-mi mărturisesc gândul străin, poate păcatul pe care l-am avut odată, visând cu ochii deschişi – mi-am dorit moartea, mi-aş fi dorit să mor tânără, înainte de naşterea copiilor mei (şi totuşi ei să se fi născut); aş fi fost atunci, pentru ei, mai întâi sora lor, apoi fiica lor şi m-aş fi stins în amintirea lor ca într-o viaţă trăită pe dos, pornită de la vârsta mea şi sfârşită într-o copilărie pe care n-o pot cuprinde nici acum. Păcatul meu ăsta a fost: dând viaţă, îmi doream moartea. Credeam că numai aşa pot rămâne în amintirea lor. Pe Manole l-am născut în zodia Vărsătorului de apă. I-am spus să se ferească de ape şi nu l-am lăsat să înveţe să înoate. Şi iată-l acum, răstignit în ape, cu faţa în sus, senin, privind cerul, întorcând spatele apei care i-a fost moarte şi semn. Poate s-ar fi cuvenit să moară altfel: poate că moartea lui trebuia să se petreacă după moartea mea. Dacă nu m-ar fi părăsit, aşa s-ar fi şi petrecut toate. I-am spus toate acestea şi încă altele înainte de a pleca: a râs. „Acolo unde mă duc eu, apa nu trece mai mult de genunchi. Aşa că fii fără grijă, mamă.” L-am lăsat, ce puteam să fac? Şi iată, astăzi, i-am văzut umbra de sânge pe tencuiala zidului camerei sale. Umbra avea înălţimea unui stat de om; era umbra lui Manole. A murit înecat, aşa cum trebuia să i se întâmple. I-am aprins o lumânare în odaia lui. S-a stins repede. Manole s-a stins şi el repede. Poate că toate semnele sunt întoarse. Poate că nu le-am citit eu, aşa cum s-ar fi cuvenit.

TABLOUL 5

TATĂL: E greu. Nu ştiu de ce, eram mic când am auzit că moartea mănâncă copaci şi copacii sunt sufletele oamenilor şi m-am încăpăţânat şi am crezut că niciodată n-am să dobor copaci, că voi fi un fel de moarte; apoi am uitat povestea cu moartea şi chiar mi-a plăcut meseria asta, numai că nu ştiu de ce, când vine clipa aceea de linişte, când copacul se hotărăşte să se despartă de semeni şi o face cu un soi de regret, se agaţă de crengile celorlalţi copaci, ştiu că e uscat, mort adică, şi că nu poţi omorî un mort, dar când îl văd prăvălit la pământ şi când văd că mai dă odată din crengi, aşa, cu un suspin, parcă ar face un semn cu mâna sau cu o aripă şi apoi încremeneşte, nu ştiu de ce atunci îmi vâjâie urechile şi parcă mă loveşte ceva în piept. O vreme am crezut că eram bolnav, am fost la doctor, m-a ascultat şi mi-a spus că n-am nimic. E drept că nu mă doare tot timpul, dar, când dobor un copac, e greu.

MAMA: Asta mi-a spus-o o singură dată, vorbind rar şi împiedicat. El era cu capul pe sânul meu şi eu închisesem ochii, îl auzeam vorbind şi mi se părea că-l aud mergând prin pădure, mai mult rămânând decât mergând, poteca era abruptă şi piciorul trebuia să găsească locul liber unde să calce; aşa era vorba lui, nu domoală, ci opintită, când păşită, când trudită, când şovăielnică. Îmi era drag acum şi încercam să uit ce auzisem. Nu m-am luat niciodată după vorbe, vorbele sunt bune numai atunci când anunţă o primejdie. Ajunseseră şi la mine, vorbele astea, că bărbatu-meu se ţine cu una, Firuţa, nevasta pădurarului din Secu. Nu ştiam ce să cred – eram tânără şi, chiar dacă eram încă neştiutoare, nu i-am dat niciodată motive să plece de acasă nemulţumit. Aveam, e drept, unele semne. Al meu venea acum mai obosit acasă; numai că eu mi-am zis că o fi munca grea. Şi apoi, după astfel de semne nu te poţi lua niciodată. Adormea repede şi eu îl privegheam, pândindu-i o şoaptă sau un zâmbet, care să-l trădeze. Nu s-a întâmplat asta niciodată, dar tot n-am renunţat. Nu după multă vreme am rămas din nou grea şi atunci, pentru prima şi ultima oară, l-am urât cu adevărat: „Uite – îmi zicem. El acuma doarme şi poate că se gândeşte la aia şi e mulţumit şi eu îi port copilul ca pe un semn al ruşinii mele, căci ce altceva e acuma un copil, când el se drăgosteşte cu alta, decât o ruşine a mea; oamenii râd şi parcă mi-ar spune: „Da, aşa e, copilul e al tău, dar dragostea e a alteia.” Îl priveam cum doarme liniştit şi nu mi se mai părea atât de frumos, avea mâinile prea aspre şi prea noduroase, mă mângâia şi mă zgâria şi el râdea şi eu mă supăram şi el iarăşi râdea: „Măi, ce nevastă am; parcă ar fi o prinţesă, aşa piele fină are”; şi râdeam şi eu şi iarăşi ne împăcam. Mă gândeam să-i arăt că ştiu tot, dar, dacă nu era nimic adevărat? Oamenii spun multe; dar câte sunt adevărate? Odată, am adormit supărată şi am visat că îl prinsese un copac sub el. Şi în loc să mă înspăimânt, mă bucurasem. „Acum o să aflu eu adevărul. Să văd ce-o să zică şi ce-o să facă aialaltă.” M-am trezit înspăimântată de bucuria asta ciudată a mea, m-am aşezat în capul oaselor şi am stat aşa, preţ de câteva minute, aproape fără vreun gând, până când bărbia prinsă între genunchi a început să mă doară: „Prostii. Şi ce dacă? Bine că vine acasă.” Numai că nu reuşeam să mă mint şi-mi spuneam: „Bine, şi dacă e aşa, de ce-şi bate joc de mine şi-mi face un copil?” N-a ştiut niciodată ce era în mintea mea şi în sufletul meu; eram prea mândră ca măcar să-l las să bănuiască ceva. Lumea mă găsea vinovată, adică eu ştiu totul, dar nu zic nimic. Ştiam şi nu ştiam şi poate nici nu voiam să ştiu mai mult. Îmi ajungeau gândurile care se zbăteau în ţeastă ca nişte bondari de foc. El n-a ştiut niciodată ce fusese cu mine; numai copilul avea să afle, fără să-i spună cineva, că nu-l dorisem, că nu era de fapt al meu, că era al Firuţei, dacă tot ce aflasem era adevărat. Eu îl dusesem doar cu mine; şi asta nu e mare lucru. Era al Firuţei, chiar dacă nimeni n-ar fi zis asta. Numai că eu aflasem deja, că un copil se face cu dragoste. Asta dacă vrei să fie al tău. Am născut uşor, mai uşor ca prima dată. Aproape nu m-a durut, ca şi cum l-aş fi dus până atunci pe umeri şi, obosită, l-am lăsat jos. Dacă aş fi spus asta altei femei, nu m-ar fi crezut. Pentru că, ar fi zis ele, un copil se face cu durere. Nici pe bărbatu-meu copilul nu l-a bucurat şi asta   mi-a întărit atunci bănuielile. Poate că l-ar fi dorit, numai că nu cu mine. Aş fi vrut să-l liniştesc, să-i spun că, de fapt, e al Firuţei. Poate că m-ar fi crezut, poate nu; nu i-am spus însă nimic. Bărbaţii trebuie să ştie cât mai puţin despre toate. E mai bine aşa, pentru ei în primul rând. Băiatul nu-mi semăna. Semăna cu Firuţa. Poate că era numai o închipuire a mea. Dar avea ochii verzi şi genele lungi şi întoarse ale Firuţei. Poate că atunci am săvârşit cel mai mare păcat din viaţa mea. Căci ce păcat mai mare din viaţa unei femei poate fi decât ca ea să nu fie mamă pentru propriul ei copil. Rămăsesem din nou şi mă gândeam cu spaimă: „Avea dreptate mama. Neam de iepuroaică. Va trebui să-mi plătesc scump dragostea.” N-am zis nimic, bărbatu-meu n-a aflat nimic şi nici n-am făcut nimic. Dar nu ştiu cum s-a întâmplat, că n-am putut ţine sarcina. Ceva în mine s-a rupt. Nu ştiu ce: poate băierile sufletului. Mă găseam vinovată. Acum era al meu. Cum de nu l-am putut ţine? (Firuţa plecase cu bărbatu-său peste munţi: acolo primise el sector; nu ştiu dacă l-a reclamat cineva sau a fost doar o întâmplare). Ce e bolnav în mine, de nu mai pot ţine un copil? Nu-mi murise nimeni până acum. Nu ştiam ce înseamnă moartea. Acum murise ceva în mine. Fiinţa aceea ciudată, atât de mică, încât o puteam ţine cu uşurinţă în palmă, era şi nu era copilul meu. O broască ar fi fost mai mare: dar îi vedeam spinarea uşor arcuită şi mă gândeam că totuşi seamănă cu un copil, pentru că nu semăna cu nimic altceva. Nimeni n-a ştiut de întâmplarea asta: am păstrat taina, atât faţă de bărbatul meu, cât şi faţă de copii mei. Şi atunci, tot din spaimă, mi-am mai dorit copii, măcar unul: murise ceva în mine, simţeam o sfârşeală ciudată, îmi amorţeau uneori mâinile şi picioarele şi mă răceam toată. Îmi doream un copil, pentru că ştiam că sunt vie, pentru că Firuţa plecase (poate nici nu fusese ceva cu adevărat) şi eram plină de dragoste. Înfloream şi bărbaţii mă priveau cu ochi de lup. Eu zâmbeam, mă îmbujoram câteodată. Nimeni nu mi-a zis nimic, niciodată: poate că se temeau de mine; sau, şi mai mult, de bărbatu-meu, om de pădure, tăcut, dar tot timpul cu securea la el, aşa că, pentru o joacă, nu merita să-ţi pierzi zilele. Eram frumoasă şi ştiam asta. Odată bărbatu-meu m-a dezvelit toată şi s-a uitat îndelung la mine. A clătinat cu mirare din cap: „Mă, da` frumoasă mai eşti.” N-o spusese în glumă. Am vrut să-l întreb repede: „Mai frumoasă decât Firuţa?” Nu l-am întrebat şi cred că bine am făcut. Mi-am muşcat doar buzele. L-am strâns în braţe, l-am iubit ca niciodată, cu disperare, de parcă m-aş fi temut că n-am să-l mai pot iubi sau că n-am să-l mai pot iubi aşa, niciodată. Şi atunci, cât ai fi putut crede că nici nu a fost noapte, că a uitat să fie noapte, în noaptea aceea am rămas din nou grea. Cred că atunci s-a întâmplat să fie. Aşa ar fi fost drept.

(va urma)

Lucian Strochi