Pictura Mihaelei Zânica pare a fi realizată cu metale grele, transuraniene, astfel încât plumbul pare un metal relativ uşor şi dinamic.

Chiar dacă întâlnirea de spirit cu unii pictori europeni nu poate fi nici negată, nici uitată (van Gogh, Léger, Matisse, Rouault etc.), zona culturală din care provine artista este una sud-central-americană, privitorul ezitând în faţa unui „muralism” de sorginte mexicană (mai puţin Siqueiros, mai mult Orosco şi Rivera), sau în spatele unui uruguayian precum Joaquin Torres-Garcia.

Cele câteva teme mari (Flori, Vitralii, Mituri, Legende, Nuduri) nu se contrazic, sunt complementare, cu dezvoltări inedite – aşa cum concepe involtul blagian un Alin Gheorghiu.

Florile au o carnaţie, o suculenţă pe care numai plantele din apropierea bălţilor o pot avea (nuferii-de exemplu sau zambilele de apă) sau, dimpotrivă din zona deşertică (cactusul, aloea, florile de gheaţă).

Tuşele sunt generoase, largi, senzuale, lascive, petalele imense, floarea predilectă fiind magnolia, în serie mai intrînd floarea-soarelui, macul, am presupune şi gladiola, chiar crinul regal, dacă pictoriţa nu ar opta pentru violet, verde, albastru şi un roşu destul de întunecat.

Fără a fi carnivore, florile Mihaelei sperie, amintesc de structura stelei de mare. De altfel, există o fertilă ambiguitate în ceea ce priveşte reprezentarea unei (aceleiaşi) forme (petala poate fi aripă de pasăre, pala unei flăcări, tentacul sau sămânţă).

Nu e o pictură feminină, ci una atletică, dominând monumentalul, spiritul ludic, chiar cu unele tente sexuale, Mihaela Zânica fiind replica peste secole a unui Michelangelo, lucru vizibil mai ales în ciclul Mituri şi legende.

Doar în Vitralii, atunci când domină apolinicul, când artista se reîntoarce într-o vârstă de început(uri), reală sau edenică, artista devine, în ciuda unui geometrism oarecum studiat, pedant, un spirit elegiac, vitraliile nefiind altceva decât celebrele caleidoscopuri de prin iarmaroacele copilăriei ce permiteau miracolul descompunerii şi recompunerii luminii şi culorilor, printr-un joc simplu de oglinzi.

Artist tânăr, Mihaela Zânica are potenţial, ne va surprinde, sunt sigur, prin noi şi incitante proiecte, aşa încât orice sentinţă cu pretenţii conclusive este, în acest moment, extrem de riscantă.

Singura certitudine este aceea că ne aflăm în faţa unui artist adevărat care face extrem de puţine concesii artistice sau sociale.

Lucian Strochi