Greu de clasificat această lucrare de pionierat a lui Dumitru Bostan, intitulată (prea modest) Pictura pentru amatori şi care pendulează între Tratat şi Manual.

Ar fi mai adevărat s-o numim Carte de pictură, precum tratatul celebru al lui Dionisie din Furna sau Carte de iniţiere în pictură.

Pedant, metodic, ironic, patetic, îndrăgostit de pictură, dar şi de rigoarea ştiinţifică, Dumitru Bostan ia în discuţie şi clarifică aproape toate aspectele legate de pictură, de la suport: pînză, carton pînă la paletele marilor maeştri, de la schiţarea subiectului şi organizarea tabloului pînă la trucurile folosite în pictură (frontaj, învechirea artificială a picturii, pictarea fără pensulă), de la secţiunea de aur pînă la pictura din instinct, de la armonia suprafeţelor la întreţinerea tablourilor pictate în ulei sau întreţinerea ramelor.

Ne-am fi aşteptat ca un asemenea conţinut eterogen să dea impresia de improvizaţie, de privire prea grăbită, de rezumat, de punctare mai mult sau mai puţin convingătoare a problemelor.

Nu e deloc aşa: chimistul Dumitru Bostan (născut la 14 aprilie 1935 în satul Şipote, judeţul Bacău), absolvent al Politehnicii ieşene (Facultatea de chimie industrială), l-a întîlnit pe pictorul Dumitru Bostan (elev al distinşilor profesori Paul Wedinivski, Ştefan Hotnog, Pompiliu Clement), prezent cu lucrări în colecţii din România, Cuba, Franţa, Suedia, Olanda, USA, Anglia, Israel, Italia, Egipt, Republica Dominicană, Republica Moldova, rezultatul ştiinţific fiind unul absolut convingător, vectorial, un aliaj inedit prin calităţile sale (se ştie că un aliaj nu este suma componentelor, calităţile sale întrecînd adesenea aceste componente, v. bronzul-de exemplu).

Firesc, cea mai întinsă parte a lucrării e dedicată culorii (Cromatica spectrală, Mişcarea culorilor în spectru, Scheme cromatice, Contraste (succesiv, simultan, complementarelor, culorii în sine, de clar-obscur, de cald-rece, de calitate, de cantitate, de factură, dimensional), Relaţiile dintre culori (colaterale, complementare, intermediare), Amstecul a trei culori, Suprapunerea culorilor etc.), în total peste 70 de pagini, fără a avea în vedere Anexele (necesare, explicite, convingătoare).

În ceea ce priveşte Bibliografia, ea nu scapă nicio lucrare fundamentală, clasică sau contemporană, fie că e vorba de Rudolf Arnheim–Artă şi percepţie vizuală, René Berger- Descoperirea picturii, Cenini Cenino- Tratatul de pictură, E.H.Gombrich-Artă şi iluzie, Matila Ghyka- Estetică şi teoria artei, Dionisie din Furna- Carte de pictură, Leonardo da Vinci-Tratat de pictură, sau de altele mai puţin celebre, dar la fel de utile, autorul mergînd cu acribia ştiinţifică pînă după anii 2000 (Ioan Istudor –Noţiuni de chimia picturii, 2007 sau Daniel V. Thomson-Practica picturii în trempera).

(Mi-aş permite să-i recomand doar încă trei lucrări extrem de interesante, mulîndu-se perfect pe problematica aleasă şi anume: Hubert Comte-L’aventure de l’ Art, 1987, Daniel Lacomme-La matière dans le dessin et la peinture şi La lumière dans le dessin et la peinture, lucrări pe care i le pot oferi oricînd, spre studiu).

Lucrarea conţine destule pagini despre numărul (secţiunea) de aur, semnificaţia numerelor după Pitagora, despre spirala logaritmică, despre ciudăţeniile şirului luio Fibonacci, despre relaţiile dintre pictură şi muzică, despre chimie, fizică, despre proprietăţile fizice şi chimice ale elementelor.

Dar meritul deosebit al lucrării este că toate aceste referinţe (şi altele) nu cad în gol, nu rămîn pur teoretice, speculative, ci sunt exemplificate practic, autorul venind, de fiecare dată, cu exemple şi sugestii proprii (uneori exemplificările sunt din operele sale plastice!). E ca şi cum un poet ar scrie o gramatică prectică a limbii române, folosindu-şi, pentru exemplificări, propriile versuri.

În Cuvânt înainte autorul îşi avertizează cititorul: „Să nu vă contrarieze sinceritatea cu care am tratat unele subiecte, chiar dacă ele vin în contradicţie cu părerile dumneavoastră. În definitiv, fiecare are libertatea propriilor opinii şi consider că duplicitatea în artă este fatală. Nimeni nu este obligat să se prosterneze în faţa unor picturi care nu-i plac şi să ia drept religie tot ce spun sau scriu lăudătorii de profesie. Literatura de artă este plină de preamăriri dubioase, de nume care nu spun nimic.”

Consecvent cu el însuşi, Dumitru Bostan nu ezită să atace nume mari ale piocturii, un Rafael de exmplu. După cum, străbătut de un fierbinte (şi necesar) patriotism, artistul nu ezită să înalţe un adevărat imn artei româneşti: „De multe ori mă întreb: câţi pictori români care au creat valori strălucite n-au fost luaţi în seamă la vremea lor şi ,aşa cum ar spune George Topârceanu, i-au troienit vremea şi uitarea. Care să fie motivul pentru care nopi românii avem o voluptate stranie de a ne distruge sistematic valorile? Au fost momente când români, care au vrut să facă ceva pentru cultura noastră, au fost în mod ruşinos ignoraţi şi chiar obstrucţionaţi. (…) Oare poţi pretinde unor vânători de glorie nemeritată să se încline în faţa valorilor române? Pentru ei, tot ce este străin de neamul nostru este net superior, chiar dacă sunt nişte făcături. (…) Din păcate, gloria intelectualităţii pe deplin meritată este asasinată de dictatura banului. E timpul, dacă nu cumva e prea târziu, să ne trezim şi să punem cultura la locul ei. Altfel, fibra acestui neam se va ofili ireversibil. Un popor este cunoscut şi redcunoscut, nu după câţi arginţi are protipendada snoabă, ci după gradul de cultură al fiecărui neam. Lucrările noastre de pictură vor veni să întregească arta noastră naţională”.

La fel de bătăios e Dumitru Bostan şi atunci când atacă unele teorii cum este aceea a lui Sérusier referitoare la valorile simbolice ale numerelor:

„Nu sunt deloc lămurit pentru ce Sérusier afirmă că 1 (unu) nu este număr. Numerele 1 şi 0 nu trebuie neglijate, deoarece, în matematică şi în folosofie, semnificaţia lor este fără îndoială recunoascută.

Îmi este destul de greu să iau de bun tot ce spune Sérusier. În perioada impresionistă se fabricau tot soiul de teorii, care mai de care mai discutabile. Să ne amintim doar de piontilişti, care lansau o metodă ce astăzi ne lasă indiferenţi, dar care, la acea vreme, dădea prilej tuturor analiştilor să fabuleze doctoral. Despre Constable, un pictor englez, care a deschis ochii lui Delacroix, în privinţa tuşei divizate, nu se vorbeşte mai nimic şi, dacă impresioniştii au tras cu ochiul la Delacroix, astăzi nu se mai vorbeşte decât de Impresionismul francez. Despre Constablke…, tăcere! Şi ca o supralicitare vin şi piuontiliştii, cu tuşa divizată până la dimensiunea punctelor, teoretizând-o ca pe o extraordinară descoperire.

Românii au pictori care-i depăşesc net pe francezi. Dar ei sunt români! Sunt români care îşi văd de lucru în atelierele lor sacre şi nu au de dat lecţii nimănui, prin teorii şi metode ticluite în orele de nesomn. Cu ce e mai prejos Ciucurencu faţă de Cezanne, sau Andreescu faţă de Sisley?”

Dar pentru că suntem la ora sincerităţii, trebuie să mărturisesc că într-un loc m-am despărţit de autor şi anume atunci cînd acesta vorbeşte despre Rafael şi Michelangelo.

Renovată, Capela Sixtină m-a dezamăgit. Mi se pare mult prea decorativă, cu personaje prea puternice, prea musculoase, (vorba unui călugăr: prea multă carne), prototipuri ale unor atleţi. Cred că Michelangelo e în primul rînd sculptor. Şi asta se vede.

Cartea de pictură a lui Dumitru Bostan este şi o carte de iubire. Ea se adresează, cu egală dragoste, ucenicilor, dar şi maeştrilor. Poate că, uneori, exemplele şi explicaţiile par simpliste sau banale, iar alteori, prea docte, prea tehnice.

Citită însă în integralitatea ei, cartea rămâne cuceritoare, utilă, iniţiatică.

Nu doar pentru pictori, ci şi pentru privitori.

După lectura acestei cărţi, sunt convins că privitorul va privi altfel un tablou.

E ceea ce şi-a dorit în secret autorul.

Lucian Strochi