TABLOUL 9

MAMA: „Dacă nu vine ploaia…” Nimeni nu ducea gândul până la capăt. Doar pântecul meu mi-era plin de apă. Părea că toată apa din mine se strânsese acolo. Îmi era ruşine. Toţi sufereau de sete; numai eu îmi aduceam burduful cu apă pe care nu vroiam să-l împart cu nimeni. După socotelile mele, aveam să nasc bine.

TATĂL: Ai să naşti un viţel. Să-l ţii pe lângă casă. Adică, ce să-l ţii tu, că nu pleacă el. N-o să fie un copil prea vesel, n-o să prea ştie de glumă, puternic, harnic şi încăpăţânat. Aşa stă scris în zodia taurului.

MAMA: Numai că nu mi-a spus că cei din zodia aceasta se nasc greu. Eram în grădină, când m-au luat durerile. S-au înfipt în mine şapte cuţite. Nici n-am avut timp să strig. M-a fulgerat aşa, de-a-n-picioarelea. Am căzut. S-a rupt apa. Am început să strig. M-au dus pe braţe. Am chemat moaşa.

MOAŞA: E cam devreme. Dar va trebui să naşti. O să fie mai greu.

MAMA: Durerile veneau în valuri. Mă lăsau câteva clipe, apoi reveneau, mai sălbatice, mai lungi, mai adânci. Îmi muşcasem buzele până la sânge. Erau o rană; n-a ajutat la nimic. Am început să strig. Nu mă puteam mişca, nu-mi mai simţeam trupul, de la mijloc în jos, dar durerea mă năpădea de peste tot. Urlam, cum urlă un animal, căruia nu i-ai găsit, de la început, inima; neucis încă.

MOAŞA: Haide, lasă, nu-i pentru prima dată când faci asta. Ţi-am spus de la început, o să fie mai greu acum, dar nu trebuie să…

MAMA: Îmi vorbea blând, dar glasul ei se îndepărta brusc. Mi se părea că mi-au ieşit ochii din cap de durere. Îi încercam cu mâna, să mă conving: erau tot acolo. Ore întregi m-am chinuit. Când s-a sfârşit totul, eram istovită. Gâtul îmi era uscat. Răguşisem. Braţele îmi păreau smulse din umeri. Jos eram ruptă. Ştiam asta, fără să mi-o mai spună moaşa. M-a lăsat un timp singură. A venit într-un târziu şi medicul. M-a cusut cu răbdare, fără să ţină cont de ţipetele mele. Simţeam tot şi el nu credea asta. Îmi tremura, ca de frig, toată carnea. Se răscolise împotriva durerii.

MOAŞA: Gata de acum… De acum trebuie să te odihneşti.

MAMA: Uitasem de copil. Mi se părea că toţi îl uitaseră. L-am găsit frumos, încruntat, cu vinele albastre de la tâmple zvâcnind puternic. Avea ochii întunecaţi; nu răi, atât – întunecaţi. Am zâmbit: „Are o dată dreptate şi bărbatul meu. N-o să fie un om prea vesel.” Îl aud robotind pe afară. Nu e un om prea vesel. Ascultător, nu-mi iese nici acum din vorbă. „Da… mamă.” De fiecare dată spune vorbele astea două cu o mică pauză între ele. Parcă ar vrea să mai spună ceva, dar se răzgândeşte atunci. M-a ajutat la casă. E harnic. L-am îndemnat să se însoare. „Nu-mi trebuie”. Şi-a întărit cuvintele cu un gest legănat din gâtul lui puternic, de taur. N-a fost niciodată bolnav. Va trăi mai mulţi decât toţi ceilalţi. Cel puţin aşa cred. Când se va prăbuşi, se va prăbuşi dintr-o dată. Cartea nu i-a plăcut, dar nici n-a dispreţuit-o. Ia fiecare carte în mâinile lui mari, noduroase, cu un gest stângaci şi o răsfoieşte curios. Nu-i stă bine cu cartea în mână. Nu-i plac lucrurile prea fine, o ceaşcă de porţelan îl înspăimântă; e prea slabă pentru puterile lui. Preferă o ulcică de lut. Ce a învăţat însă, nu a uitat niciodată. Acum mă pândeşte. Vrea să audă tot ce se spune despre fraţii săi. Ştie că nu o mai duc mult. Poate că ar vrea casa numai pentru el. La drept vorbind, i s-ar cuveni, după cît a muncit. Poate că îl judec eu prea aspru. (intră Petre)

MAMA: Hai să-ţi ghicesc în palmă. O să trăieşti mult.

PETRE: Ştiu.

MAMA: O să ai doi copii.

PETRE: Se vede şi asta?

MAMA: Da, se vede.

PETRE: Atunci e bine. Doi vreau şi eu. Dar mai târziu, nu acuma.

MAMA: Eu n-o mai duc mult.

PETRE: Ştiu şi asta.

MAMA: De unde?

PETRE: Se vede. Sufăr şi eu câteodată. Numai că noi suferim altfel decât femeile. Tăcut, aşa cum fac pietrele.

MAMA: Ia te uită la mutu` meu, ce spune! Dacă aş putea să mai scot câte ceva de la el, ce mi-ar mai auzi urechile?

PETRE: Nu-i bine să te găsească soarele dormind. E semn de boală.

MAMA: Nu prea stă pe acasă. Îi place pământul. Şi casa, deşi a muncit zdravăn la ea, a făcut-o în silă.

PETRE: Tot crezi că e gata şi nu e. Cu pământul e altceva. Nu te minte niciodată.

---

 

 

TABLOUL 10

 

MAMA: Bărbatul meu aduse doi peşti mari. Unul avea icre. Le-am înmulţit ca altă dată, numai că acuma aveam în mine un gând străin. „Oare fac bine? De ce să înmulţesc eu icrele?” Nu mai ţin bine minte gândul acela, era străin de mine, dar atunci credeam în el.

TATĂL: Eşti aşa de ciudată uneori, încât mă întreb când eşti tu cu adevărat.

MAMA: Nu mai vroiam copii: „Ajunge. Să mai facă şi alţii.” Mă gândeam însă la mama, îmi spusese că o să am mulţi copii, mă gândeam şi la peştele acela despicat, mustind a icre. M-a cuprins spaima: „Oare ce se va întâmpla cu copiii mei? De ce trebuie să nasc atâţia? Nu cumva pentru că îi voi pierde pe rând? Şi dacă gândul ăsta era adevărat, câţi copii trebuia să nasc, ca să înving moartea?” Cu gândul ăsta m-am simţit mândră. Aveam să nasc atâţia copii, până când nici moartea nu va mai putea să-i cuprindă. Vroiam şi nu vroiam copii. Şi acum când mă gândesc, îmi dau bine seama că, şi atunci şi acum, gândurile mele erau năclăite: dar poate că aşa şi trebuie să fie gândurile. Apoi a biruit un gând: voi naşte atâţia copii, până când voi umple zodia. Născusem de cinci ori. Dacă mă scădeam pe mine şi pe bărbatul meu din cele douăsprezece zodii, eram la jumătate. Să mai nasc de cinci ori? Gândul, care altădată m-ar fi înspăimântat, m-a liniştit acum. Curios sau nu, dar fiecare eram născuţi în altă zodie. Mai rămâneau cinci zodii: leul, săgetătorul, peştii, scorpionul şi fecioara. Dar o zodie avea să rămână a morţii: gemenii – cea a fiului meu, pierdut înainte de a se naşte cu adevărat. Mi-am făcut socoteala: dacă aveam să rămân acum, aveam să nasc prin februarie, în Peşti. „Se potriveşte gândul” –   mi-am zis, gândindu-mă şi la peştii aduşi de bărbatul meu. „Poate că aşa e şi mai mic păcatul.” De un singur lucru mă temeam, să nu fie doi. Mai avusesem gemeni în familie şi asta ştiu că se moşteneşte. Şi apoi în zodie sunt doi peşti. Mă linişteam tot eu: numai gemenii trebuie să fie doi. Plătisem o dată: cât aveam să mai plătesc? Credeam şi nu credeam în vise – atunci visam mereu un copil cu două capete. Acum visam frumos. Năşteam uşor …

MOAŞA: Copilul ăsta o să fie fericit. Uită-te la el. E curat, nu ca alţii. Dar în jurul mâinii are brăţări ciudate. Parcă ar fi urmele unei plase. Sau poate sunt solzi. O să fie împăratul peştilor.

MAMA: Când l-am văzut, aşa a şi fost. Am întrebat de brăţări.

MOAŞA: De unde ştii…?

MAMA: Din vis.

MOAŞA: Nu ştiu dacă e bine să ştii cum arată copilul înainte de a se naşte.

MAMA: „O să fie împăratul peştilor.” Niciodată până atunci nu fusesem atât de sigură, înainte chiar, că o să rămân. Poate şi pentru că am mâncat cu atâta poftă icrele şi carnea, albă şi trandafirie, fierbinte, a peştilor pe care mi-i adusese, cine ştie de unde, bărbatul meu. „Ai să te îneci.”- îmi spusese, râzând. „Am să nasc”-     i-am răspuns, tot râzând. Şi aşa a şi fost.

---

TABLOUL 11

 

PRÂSLEA: M-am hotărât să încerc să ajung la Vasile înot. Mi-am ascuns hainele   într-o salcie. Dacă aveam să mă întorc, îmi vor trebui. Dacă n-o să mă întorc, Vasile îmi va da altele. Dacă nu voi ajunge până la Vasile… (aici gândul mi-a pus un nod în gât: a urcat şi a coborât repede) nu-mi mai trebuiau nici un fel de haine. Lacul avea culoarea vinului pe care îl băusem la Toma. La fel de greu şi de limpede. Înotam liniştit, fără să mă grăbesc. Un pescar mă sfătuise să cânt ceva sau să-mi povestesc. Orice, numai să nu mă gândesc la cât am înotat, la cât mai am de înotat. Să înot ca broasca, voiniceşte, marinăreşte, pe spate. Când obosesc, să fac pluta. Numai aşa aveam să reuşesc. Din lac ţâşneau bule mici de aer, de parcă ar mai fi înotat cineva sub mine, în adânc, şi acela tulbura liniştea ierburilor şi a rădăcinilor. M-am gândit la mama şi la fraţii mei, cei pe care îi văzusem şi cei pe care aveam să-i văd de acum încolo. Am privit spre malul celălalt. Nu se zărea. Mi-am întors privirea. Nu se mai zărea nici locul de unde plecasem. Prin mijlocul lacului trecea râul. Ceva mai rece, cu nişte curenţi foarte puternici. Apa mă ducea unde vroia ea, nu unde vroiam eu să ajung. Mă împingea spre stuf. Acolo ar fi fost sfârşitul. M-a cuprins disperarea. Am început să înot din toate puterile. Degeaba: râul mă împingea, val cu val, spre stuf. Apoi m-am liniştit: greşisem. Nu trebuia să înot împotriva apei. Chiar dacă drumul avea să fie mult mai lung şi n-aş fi ajuns unde vroiam, trebuia să mă ajut de curent. M-a cuprins din nou disperarea. Aveam să mor. Eram încă tânăr. Cât trăisem din viaţa mea? O jumătate? Un sfert? Poate aveam să împărtăşesc soarta fraţilor mei. La Manole abia se vedea semnul morţii. La Grigore era mai clar. La Toma era aproape sigur. Mă uitasem în ochii lor aşa cum te uiţi la un om care crezi că are gălbinare. Ştiam semnul. Îl văzusem la fiecare om care avea să moară în curând. Nu mă înşelasem niciodată. Îmi părea acum rău că nu-mi privisem faţa, înainte de a o porni înot. Poate că atunci n-aş fi plecat. Aş fi căutat să ajung la Vasile altfel. Începusem să obosesc. Mă dureau degetele, încheieturile, spinarea. Muşchii se răzvrăteau, nu mă ascultau. În câteva rânduri făcui mişcări dezordonate. Intrasem cu capul adânc în apă. Respiram greoi. Pe nas şi pe gură. Mă durea coşul pieptului. Şi gâtul. Răguşisem fără să strig. Poate că şi lacul e un pământ străveziu, atât de străveziu, încât propria sa străvezime l-a frânt şi l-a topit. Privii cerul. Într-o parte era galben, de sulf. Jumătate era vânăt. O mână nevăzută împărţise cerul în două culori: galben şi vânăt. Apoi culorile se amestecară. Totul se întunecă brusc. Nu venea noaptea: era prea devreme. Cerul se răsturnă mai întâi în culoarea oţelului, apoi în vânăt-negru. Lacul explodă. Deveni alb. Ploua în toate direcţiile. Vântul, surprins deasupra lacului, încercă să scape. Din lac se ridică un abur gros ce mă împiedica să respir. Plin de miasmele adâncului… Aş fi vrut să plâng. Nu puteam. Braţele mă dureau, de parcă mi le scosese cineva din încheieturi. Se învineţiseră. Lacul devenise lăptos. Ploua în torente, de parcă un râu întreg se prăvălea peste mine şi peste lac. Celălalt râu, din adânc, începuse să se neliniştească. Nu mai era atât de singur, de puternic. Curenţii se desfăceau în nervuri. Lacul era acum o frunză uriaşă de arţar. Încă verde, brumată pe alocuri. Scăpasem de râu şi atunci m-am gândit că s-ar putea să scap cu viaţă. Am început să cânt. În gând. Cântam, voiam să şi plâng, să şi râd. Nu mai aveam putere să înot, încercam să mă ţin la suprafaţă. Am început să înghit apă. Era lunecoasă, nu avea nici un gust. Am auzit în dreapta un clipocit. „Trebuie să fie ştima apei. Vine     să-mi ia sufletul.” Am strigat, cu spaimă şi bucurie. Nu m-a auzit nimeni. Braţele îmi atârnau neputincioase de-a lungul trupului. Nu mai aveam nici puterea să mă răstorn pe spate. Doar dacă aş găsi un trunchi de copac. Mă dureau ochii; cineva mi-i apăsa cu degete nemiloase. În urechi îmi ţârâiau greieri. M-am răsturnat pe spate. Pe cer se aprinseră stelele. „Tot lumânări sunt. Ard la moartea mea.” Mi-am amintit de o zi îndepărtată din copilărie. Mama făcuse un tort. Înfipse în el şapte lumânări. „Suflă, suflă puternic. Trebuie să le stingi pe toate, dintr-o singură suflare.” Dar lumânările nu se stingeau. Fraţii mei râdeau de neputinţa mea. Am încercat să sting şi acum lumânările. Suflam din răsputeri, dar lumânările erau mult prea departe. Acum lacul ardea. Cine îi dăduse foc? Poate că ardea numai stuful. Nu: ardea tot lacul. Devenise negru. „Parcă m-aş afla într-un cazan cu smoală.” Totuşi… Nu mi-am terminat gândul. Un peşte uriaş trecu peste mine şi mă plesni cu coada peste faţă. Am adormit şi am început să mă afund. Acum nu-mi mai părea rău de nimic. Şi apa era dulce. Şi roşie. Cineva îmi strivea cireşe de buze… Când     m-am trezit, eram în barca lui Vasile. Pe jumătate spânzurat în afara ei. Vasile îmi dădu o palmă puternică între umeri.

VASILE: Ce faci? Mai dai hrană la peşti? Când ajungem la mal, să-mi spui de ce ai vrut să-ţi curmi zilele. Te văd tânăr. Să nu-mi spui că ai avut alt gând. Nebun nu pari a fi… Ce te-a făcut să încerci să treci lacul?

PRÂSLEA: Te căutam. M-a trimis mama la tine.

VASILE: Nu sunt nici doctor, nici preot. Numai doctorul şi preotul se caută pe o astfel de vreme. Aşa că… Ce e cu mama?

PRÂSLEA: M-a trimis să vă caut. Pe Manole, pe Grigore şi pe Toma i-am găsit. Acum te căutam pe tine.

VASILE: Dacă mă căutai prin fundul lacului, nu mă găseai niciodată. Noroc că te-am lovit cu vâsla. E ceaţă. Puteam să trec pe lângă tine, fără să te zăresc. Când te-am lovit, am crezut că am lovit un peşte mare. Noroc că te-am văzut.

PRÂSLEA: Mai e mult până la mal?

VASILE: Nu tocmai; dacă nu începea ploaia, ai fi ajuns şi singur.

PRÂSLEA: Am stat mult aşa… fără…

VASILE: Nu, câteva clipe. Te-a ameţit vâsla. Noroc că te-am lovit cu latul ei. Altfel…

PRÂSLEA: Am crezut că e o coadă de peşte.

VASILE: Ce e cu mama?

PRÂSLEA: Nu mai doarme. Nu poate să moară, până nu vă vede. A terminat casa… Vrea să veniţi.

VASILE: Am să vin. În trei zile…

PRÂSLEA: Curios: toţi aţi spus trei zile…

VASILE: Nu pot pleca dintr-o dată. Trebuie să-mi vând peştele, să-mi adăpostesc barca. Să-mi orânduiesc treburile. E lung drum de făcut… Ar trebui să mă bucur că ai venit… N-a mai trecut de multă vreme pe aici picior de om.

PRÂSLEA: Mai trec unii.

VASILE: Prea rar. Şi atunci îi duce apa mult în vale. Ca să ajungă la mine, trebuie să treacă mlaştina şi puţini se încumetă să o facă. Mergi mai departe?

PRÂSLEA: Trebuie; chiar mâine.

VASILE: Păcat. Te-aş fi învăţat să pescuieşti. Mănâncă, mănâncă bine. Îţi linişteşti burta. Ţi-a fost frică?

PRÂSLEA: Am crezut că mor. Şi poate chiar muream, când m-ai găsit. Nu-mi mai părea rău. Începuse să-mi placă.

VASILE: Da, ai fost la un pas de moarte. Acum ai păcălit-o. Altădată însă… Poţi păcăli moartea o dată, de două ori. N-o poţi păcăli însă mereu.

PRÂSLEA: Nici n-am să mai încerc…

VASILE: Atunci e bine. De obicei omenii mor după ce au scăpat o dată de moarte. Exact atunci când cred că moartea i-a uitat. Moartea nu uită niciodată, flăcăule.

PRÂSLEA: Nu ţi-e greu singur, aici?

VASILE: Nu sunt niciodată singur. Toţi cred că mă războiesc cu peştii, cu lacul ăsta, pe care unii îl cred blestemat. De atâta vreme, cred că ne-am împrietenit.

PRÎSLEA: Cu peştii?

VASILE: Cu lacul şi peştii. Nu iau decât atât cât îmi trebuie.

PRÂSLEA: Şi totuşi vinzi peşte.

VASILE: Nu poţi să mănânci numai peşte. Îţi mai trebuiesc destule. Când prind peşti, pe care lacul n-ar vrea să mi-i dea, îi arunc îndărăt. Lacul se bucură; peştii de asemenea.

PRÂSLEA: De ce n-ai trecut cu barca dincolo?

VASILE: Adică de unde ai venit tu? Ce să caut eu acolo? Dacă le-aş povesti oamenilor, câte mi s-au întâmplat, câte am văzut şi câte am făcut, nu m-ar crede. Aşa că rămân aici, cu gândurile mele. La bătrâneţe m-oi întoarce, poate. O să-mi fac o colibă la vreo margine de sat. Ei, dar astea sunt alte gânduri… Îţi place să dormi lângă foc?

PRÂSLEA: Mi-ar plăcea; n-am dormit niciodată. Ai şi armă?

VASILE: Nu, ce să fac cu ea?

PRÂSLEA: Şi blănurile?

VASILE: Pun capcane; e mai cinstit aşa. Fiarele dibace scapă. Cele nătânge nimeresc în laţ şi atunci nu merită să trăiască. Vezi, am să-ţi spun ceva… stau de multe ori aşa, cu braţele sub cap şi privesc cerul. E întotdeauna altul. Uneori mi se pare că adorm şi că visez; tot cerul e un peşte uriaş. Îl luminează puţine lumini de pe pământ. Stelele pe care le vezi lucind sunt solzii lui. Când argintii, când cenuşii, când de aur. Am auzit că unii cred că tot pământul stă pe un peşte mare. Dacă e aşa, atunci şi eu am dreptate. Dacă ar pleca din dreptul nostru peştele, poate am vedea cu adevărat cerul. Sau poate că pleacă ziua şi se întoarce noaptea. Cine să mai ştie? Câteodată mi-e frică să adorm. Mi se pare că pământul e deasupra şi cerul e dedesubt. Mă agăţ atunci de rădăcini şi de ierburi, să nu mă prăbuşesc în adânc. Când sunt acolo, pe lac, încep să cred că pământul e străveziu şi că peştii sunt umbrele celor adormiţi. Când prind un peşte, trezesc un om sau un mort. Merg cu barca şi privesc în urma mea. Barca lasă în urmă o dâră. Uneori aproape neagră, alteori aproape albă. Îmi scriu atunci gândurile pe ape.

PRÂSLEA: Ţi le şterge valurile.

VASILE:Ai dreptate, dar, mai devreme sau mai târziu, orice scris se şterge. Şi cărţile sfinte s-au pierdut şi se ceartă învăţaţii care e cea adevărată. Când merg cu barca, în urma mea se despică şi se îndepărtează de mine o carte. O citesc sau o scriu; şi asta îmi ajunge.

PRÂSLEA: Şi cântecul?

VASILE: Şi pe asta o ştii. Se vede că ai fost foarte aproape de moarte. Şi se mai vede că eşti cu adevărat fratele meu. Da, cântecul. Aud că şi în vechime oamenii erau vrăjiţi de cântecul peştilor.

PRÂSLEA: Nu erau peşti; erau sirene. Pe jumătate femei, pe jumătate peşte.

VASILE:Ce importanţă mai are. Uneori mă afund în lac. Peştii trec pe lângă mine şi cântă. Mă cred poate unul de-al lor sau un trunchi de copac şi atunci nu se feresc.

PRÂSLEA: Şi cum cântă peştii?

VASILE: Nu pot să-ţi spun. Ar trebui să-ţi cânt cântecul, să-l poţi înţelege. Şi eu nu sunt peşte. De fapt nu cântă unul, ci toţi; e ca un râu ce mă înconjură cu roiuri de sunete, sunt clopote şi greieri şi tunete şi fâşâit de coasă şi suspin de femeie iubită. Cam asta ar fi. Dar nu e asta… De aici ai un drum aproape la fel de greu de străbătut. Până acum, te-ai luptat cu apa şi pământul. Va trebui să treci prin mlaştini. Încearcă tot timpul pasul dinainte cu toiagul. Loveşte în stânga şi în dreapta. Pipăie; aşa cum fac orbii. În mlaştină nu te mai ajută nici văzul, nici auzul. Doar pipăitul şi mirosul. Te-ai schimbat atât de mult, încât să nu te recunosc. E bine… ei, bine…

(va urma)

Lucian Strochi