TABLOUL 14

MAMA: Într-un octombrie călduros, te-ai fi crezut la mijlocul lui iunie, vine bărbatul meu acasă, cu un munte de om. Blond, cu ochii când verzi, când albaştri, când cenuşii. Era bolnav, îi erau plămânii atinşi, nu putea să mai stea acolo în creierii munţilor.

TATĂL: Numai o săptămână… Să se mai întremeze puţin. Apoi o să plece la ai lui. Nu-i place aici. E prea frig, prea multă umezeală.

MAMA: Când l-am văzut, mi s-a tăiat răsuflarea. În prima clipă l-am urât. Prea era frumos. Apoi l-am îndrăgit. Dormea în cealaltă cameră. Pereţii – subţiri, se auzea tot printre ei. De ciudă, îmi era încă ciudă pe el, chiar în noaptea aceea   m-am drăgostit cu bărbatul meu fără ruşine, deşi aveam în casă un om străin. Numai că închideam ochii şi îl şi vedeam. Cu el mă iubeam. Bărbatul meu n-a ştiut nimic,   n-a simţit nimic. Era bucuros că mi-e aşa dor de el. M-am gândit la Firuţa. Aşa era şi atunci, numai că atunci el se iubea cu alta. N-are importanţă cu cine te culci; important e la cine te gândeşti atunci. Ştiu că sunt păcătoasă, n-am păcătuit cu trupul, dar am păcătuit cu mintea şi poate e şi mai rău aşa, că nimeni nu te poate şti şi nu te poate pedepsi. Îmi plăcea bărbatul acela străin, era frumos, mirosea a frumos şi a departe, era luminos şi puternic, poate că m-aş fi culcat cu el, dacă nu mi-ar fi fost frică, nu că ne-ar găsi cineva împreună, îmi era frică de el, era prea puternic, m-ar fi frânt ca o nuia în braţele lui, ar fi făcut-o cu siguranţă, nu pentru că ar fi vrut-o, ci din prea multă dragoste şi pentru că nu şi-ar fi dat seama cât de puternic este, i-ar fi trebuit o altă femeie, mai puternică, de teapa lui, care să-l privească în linişte şi să-i priceapă mângâierile. Apoi, cu spaimă, tot în acea noapte mă gândisem: „Ce se va întâmpla oare dacă voi rămâne acum?” Eram sigură că fiul meu va semăna cu el, cu străinul pe care nu-l cunoscusem ca bărbat, dar cu care mă culcasem, ca în vis, chiar dacă, atunci când mă culcasem, o făcusem cu bărbatul meu, aveam credinţa, pe care o avusesem şi atunci când cu Firuţa, că dorinţele noastre, firea şi mintea sunt mai puternice decât trupul, amintirea lui mă învăluiau ca o apă fierbinte, eu nu eram decât o femeie slabă, copaia care îl adăpostea;       m-am gândit din nou cu spaimă: „Fiul meu se va naşte în zodia lui, căci ar fi fost spre sfârşitul lui iulie, zodia lui era liberă, era cea mai puternică zodie, zodia leului, cea care are ca simbol nu o planetă, ci o stea, soarele; a trebuit să vină el, străinul, pentru ca fiul meu, cel mai puternic decât toţi, să se poată naşte.” Toate gândurile astea le-am gândit atunci, în noaptea aceea, când mi se părea că străinul a venit lângă mine şi că bărbatul meu doarme în locul lui, dincolo. Am adormit spre ziuă. Când m-am trezit, soarele era deja sus pe cer. Mi-a fost ruşine de străin (îi aflasem numele, dar am vrut să rămână pentru mine şi pentru noi toţi – „străinul”), să nu mă creadă o leneşă, care doarme toată ziua, în timp ce bărbatul ei munceşte din greu. Îmi era ruşine de străin, aş fi vrut să-mi fie ruşine şi de altceva, dar nu-mi era, îmi era doar ciudă şi ruşine că mă sculasem atât de târziu, am ieşit afară şi lumina soarelui m-a fulgerat puternic, el era în curte, foarte luminos, prea luminos pentru ochii mei, ca să-l pot privi liniştit în faţă, a ridicat spre mine ochii lui albaştri (sau verzi sau cenuşii – nu i-am văzut niciodată prea bine), ochii trişti ca două găuri de cer şi mi-a zâmbit. Se juca un joc destul de greu cu copiii, eu   n-am înţeles până la urmă jocul, copiii însă îl jucau cu plăcere, era un joc despre litere şi cuvinte, trebuia să adaugi la începutul sau la sfârşitul (sau poate la mijlocul) unui cuvânt, câte o literă, să faci din acel cuvânt, alt cuvânt; copiii îl urmăreau ca vrăjiţi şi mi-a fost ciudă şi pe asta şi m-am răstit la unul dintre ei, nu mai ştiu la care, şi el a tresărit, şi mi-a aruncat o privire atât de dreaptă şi de puternică, nici mânioasă, nici întrebătoare, nici blândă, atât: puternică şi eu m-am clătinat ca bătută de un vânt prea puternic şi a trebuit să mă sprijin cu o mână de stâlpul de lemn al cerdacului şi atunci a trebuit să-mi cer iertare; am spus, vorbindu-i doar lui: „Nu ştiam unde e şi am crezut că…” – mi-am dat seama că nu mă crede, dar s-a făcut că mă crede.

BĂRBATUL: Vă mulţumesc mult, dar pe la trei va trebui să plec, trebuie să plec totuşi la oraş, aşa că n-am să mai rămân aici…

MAMA: A subliniat ultimele două cuvinte, aş vrea să cred că şi lui îi părea rău că trebuie să plece, nu numai mie, m-am gândit de multe ori după aceea: „…dacă ar mai fi stat încă şase zile, aşa cum fusese vorba la început, aş fi fost şi trupeşte a lui sau nu?”. Şi n-am putut să-mi dau un răspuns. Ceea ce ştiu însă, e că nici până atunci şi nici de atunci înainte, nu m-am mai uitat şi nu m-am mai gândit la un alt bărbat. Şi nu mi-a părut rău de asta. Pentru mine, ca şi pentru toţi ceilalţi din jurul meu, străinul a rămas un străin. N-am mai aflat unde a plecat, nici ce s-a mai întâmplat cu el, dacă s-a însănătoşit sau nu. Cred că l-au uitat în curând toţi, numai eu nu l-am putut uita. Copilul s-a născut când trebuia, adică după sfântul Ilie. Plouase zdravăn atunci. De ziua lui a fost însă soare. Şi niciodată, de ziua lui, în toţi anii care au trecut de atunci, n-a plouat. O dată sau de două ori a fost înnorat dimineaţa; dar atât. Despre fiecare dintre copii mei am ştiut ce va fi sau ce-ar fi trebuit să fie, încă de la naştere. Despre ăsta nu. Ştiam doar atât: că va încerca, într-un fel, să stăpânească, prin putere, prin bani sau prin cuvânt, lumea. Cum anume, nu ştiam şi nu ştiu nici acum. Şi mai ştiu ceva: semnul morţii lui nu mi-a apărut nici aievea, nici în vis. E semn sigur că moartea lui se va săvâârşi după moartea mea.

---

 

TABLOUL 15

FATA DIN MLAŞTINĂ: Ai delirat.

PRÂSLEA: Ce spuneam?

FATA DIN MLAŞTINĂ: Ai vorbit multe… despre tine şi despre mine…

PRÂSLEA: Ce spuneam?

FATA DIN MLAŞTINĂ: Dacă ar fi trebuit să te cred, ceea ce spuneai semăna cu o declaraţie de dragoste. Noroc că nu te cred.

PRÂSLEA: Poate că eram sincer. În vis, în delir eşti întotdeauna sincer. Poate că te iubesc… nu numai în vis.

FATA DIN MLAŞTINĂ: Te joci cu vorbele. Când iubeşti, nu ai nevoie de cuvinte. Dacă aş crede tot ce mi-ai spus, dar nu cred – nu te nelinişti, aş crede că n-ai vorbit tu, ci rândurile unei cărţi pe care nu aş mai putea-o citi.

PRÂSLEA: De ce?

FATA DIN MLAŞTINĂ: Dragostea a însemnat întotdeauna şi cuvânt. Iluzie şi aluzie. Numai că tu mă obligai să particip la o recepţie a sufletului, prea pretenţioasă pentru mine. Îmi cereai toaletă de seară. Eu eram doar fata pescarului, îmbrăcată (sau dezbrăcată) doar într-o plasă de pescar. Cuvintele pe care ar trebui să ni le spunem, ar trebui să fie mult mai simple, să nu le mai aud sau se le aud doar în somn. Sau poate trupurile noastre ar trebui să sufoce cuvintele… Am început să vorbesc ca tine.

PRÂSLEA: Când te sărut, am impresia că mângâi natura. Atunci sunt un zeu, cu buzele arse, încercând prin sunete înălţimea unui lucru. Când te sărut, toate formele naturii se îmblânzesc, se rotunjesc, mi se supun… Sărut în formă de ochi, de gură, de lotus, de crin, de umăr, de vânt sfâşiat printre flori de cireş. Mi se pare că abia acum descopăr natura. Sau o creez. Nu o zidesc prin cuvânt, ci o înalţ prin iubire. Trupul ei e un val de mare. Leneş şi răzvrătit. Lunecos şi aspru. Dulce şi sărat. Atât de amar, încât redevenea dulce. Curajos şi înspăimântat. Traversat de o singură fibră, de un singur nerv. Moale precum catifelele grele din draperiile castelelor. Rotund ca o piatră spălată de râu; prelung precum râul şi la fel de nestatornic. Am uitat să respirăm. Poate am murit demult. Poate că nici nu am trăit până acum. Mă agăţ de braţele ei ca de crengile unei sălcii deasupra unui ochi de râu. Şi ei îi tremură genele. Sunt lungi, imense, tremurătoare. Ne răstignim. Fiecare e crucea celuilalt. Fiecare e sfânt pe crucea celuilalt. Ne-am întâlnit două valuri; flux şi reflux. Nu e o posesie; e dăruire. Absolută. Ne-am dori altfel. Lichide vâscoase, prelungind bucuria tiparelor trupurilor. Fiecare celulă trebuie s-o cunoască pe cealaltă. S-o anuleze sau să o elibereze. Un strigăt de biruinţă, un geamăt de groază, de disperare, al învinsului; murmurul metalic al armelor prăbuşite una peste alta; foşnetul mătăsos al steagurilor; suspinul muribundului şi hohotul celui rămas în viaţă. Dacă a fost o luptă, cine a fost învinsul şi cine a fost învingătorul. Un scurt armistiţiu: ne numărăm clipele, vieţile. Ne recăpătăm răsuflarea. Degetele noastre se îmbrăţişează, îşi vorbesc. Venim fiecare din alt vis. Suntem acum la o răscruce. Trupul ei e acum o singură respiraţie. Palmele mele alunecă pe trupul ei gol. Mă opresc. E atât de perfect, încât, şi dacă aş avea insomnie, aş adormi imediat. Bărbaţii care au insomnii ar trebui să mângâie noaptea femei. Ar adormi imediat. Şi mie mi-e somn. Mi-a ghicit gândul.

FATA DIN MLAŞTINĂ: Spune-mi: ce ai simţit atunci când…

PRÂSLEA: Mai întâi un vârtej. Câteva clipe mi-am pierdut orice orientare. Nu mai era nici sus, nici jos; timpul se sleise şi el. Am crezut atunci că sunt o osie a universului… Care s-a frânt. Cred că a fost singura clipă de pauză absolută a gândului meu. Mă dematerializasem; nu mai aveam nici trup, nici gând, nici suflet. Nu mai eram nici trup, nici gând, nici suflet. Cam aşa ceva…

FATA DIN MLAŞTINĂ: La mine a fost altfel: am căpătat brusc conştiinţa faptului că nu sunt singură, independentă. Eram o păstaie a universului; eram şi boaba din păstaie. O căldură imensă, o căldură grăbită a coacerii poate, mă încerca. Atunci m-am deschis. Fără durere şi fără bucurie. Ai putea să râzi: să reduci un act sublim la o păstaie. Totuşi asta am simţit eu atunci. Acum mă simt din nou liberă. Altfel decât prima dată. Dar liberă, liberă cu adevărat.

PRÂSLEA: Ne iubim din nou. Altfel. Trupurile ne ascultă acum mult mai bine. Sunt ale noastre.

FATA DIN MLAŞTINĂ: Acum când mă iubesc cu tine sunt într-o permanentă metamorfoză: sunt fiica ta şi am spaima incestului asumat din iubire; sunt logodnica ta şi încerc regretul de a nu mă dărui ţie, într-un timp şi un spaţiu solemn, adăpostit de legi, de datini şi de oameni; sunt nevasta ta şi mă încearcă bucuria că n-am cunoscut alt bărbat decât pe tine; sunt mama copilului tău, pe care îl simt împlinindu-mi pântecul; e încă nătâng şi îmi vine să râd de tine – nici nu ştii că el există; sunt mama ta şi am spaima altui incest, asumat din datorie; dacă n-aş fi eu, n-ai putea iubi altă femeie, n-ai şti cum poţi iubi altă femeie; sunt străina – şi mă bucur de spaima ta – nu ştii cine sunt, m-ai primit alături de tine, dar doar trupul tău se bucură – sufletul e încă înspăimântat; sunt adultera – cea care şi-a părăsit bărbatul abia cu o oră în urmă şi a venit să se iubească cu tine; sunt prietena ta, cu care te culci odată, de două ori, din prejudecată, pentru a menaja alte prejudecăţi; sunt femeia care te-a primit pe tine cu ochii la ceas, ştiind că peste două ore va trebui să primească pe un altul; sunt văduva, muşcând pernele şi izbind, cu pumnii disperaţi, cearşaful alb duhnind a aşteptare, văduva ce nu a cunoscut de ani de zile un bărbat şi care acum se zbate între păcatul pe care şi l-ar dori şi virtutea, care o sprijină în ochii ei şi a celorlalţi; sunt, în fine, eu, toate acestea, pe rând şi în acelaşi timp, departe de mine şi fiind, pentru prima dată, eu însămi.

PRÂSLEA: Ne iubim din nou. Altfel. Trupurile ne ascultă acum mult mai bine. Nu mai sunt ale noastre.

FATA DIN MLAŞTINĂ: Oare cum se iubesc doi şerpi cu clopoţei?!?

PRÂSLEA: Trupurile noastre tac. Atât de profund, încât în grădină se aud, căzând, stelele.

---

TABLOUL 16

MAMA: Ultimul meu născut era ciudat: pielea frunţii lui nu avea nici o cută. Spun unii: „Semn bun. O să-l ocolească grijile.” Nu credeam că e un semn bun; dimpotrivă. Dacă fiul meu va avea şi creierii precum fruntea? Netezi, fără nici o adâncitură. Aflasem că adânciturile acelea îţi spun dacă omul e deştept sau nu. Cu cât sunt mai multe, cu atât omul e mai deştept. Şi dacă copilul meu va fi să nu aibă nici una? M-am speriat degeaba. Şi-a dovedit repede isteţimea. E drept, uneori era încăpăţânat, dar asta era altceva. Nu m-am visat niciodată moartă până la el. Când îl visam pe el, nu ştiu cum se făcea, dar mă vedeam pătrunzând într-o ceaţă fierbinte, acidă; fără durere, carnea cădea de pe mine. Rămânea scheletul întreg. Îl vedeam. Mă vedeam. Oasele nu se risipeau. Păreau strânse într-o teacă străvezie. Alături de mine îl vedeam pe fiul meu cel mai mic. El, întreg. Intram cu el într-o cameră albă, de o formă aproape rotundă, semănând foarte bine cu un ou uriaş, văzut pe dinăuntru. La primele vise, îmi era ruşine. Mă credeam goală; goală şi urâtă. Dar fiul meu părea orb. Sau poate numai eu mă vedeam aşa. Oul (până la urmă camera aceea albă era într-adevăr un ou uriaş, n-am putut să-mi închipui măcar ce pasăre ar fi putut face un asemenea ou) se surpa blând, şi cojile oului închipuiau cărţi; luam amândoi câte o carte, a mea avea întotdeauna paginile albe, aşa că nu aveam ce să citesc şi îl priveam în linişte pe fiul meu. El citea vreme îndelungată într-un fel de strană; citea fără să fie tulburat de ceva sau de cineva. Într-un târziu, cât timp trecuse, poate clipe, poate ani, poate secole, adormea cu capul pe carte. Şi rândurile cărţii i se imprimau adânc pe frunte. Atunci el se prăbuşea ca mort, poate că şi murea cu adevărat. Venea însă înspre el o fată înaltă şi subţire şi îl lua de mână, tocmai ca să-i dea din nou viaţă; zâmbeau amândoi, el se ridica în picioare. Porneau amândoi prin pădure, erau într-o pădure de fagi, acum cenuşie, n-o observasem până atunci şi mergeau cu trupurile înlănţuite într-o îmbrăţişare prelungă, nu atât de pătimaşă, cât visătoare. Mă trezeam atunci, visul nu mă înspăimânta prea mult, dar nici nu mă bucura; înţelegeam însă, din vis, că fiul meu avea să-mi supravieţuiască multă vreme. Şi gândul ăsta nu mă înspăimânta deloc.

(va urma)

Lucian Strochi