TABLOUL 17

FATA: Mama nu spusese nimic. Mama n-a spus niciodată nimic, atunci când era vorba de „drumul nostru”. Poate că n-a interesat-o. Poate că ştia ce se află la capătul drumului. Au ales, pentru mine, fraţii. Fratele meu cel mare a ales şi s-a oferit chiar să mă însoţească. Ceilalţi n-au zis nici ei nimic. Şi, nespunând nimic, au ales. Nu vreau să par o victimă. Dar nu mi-a plăcut graba cu care am fost sacrificată. Pentru ce? Pentru cine? Ce urmărea toţi: să mă îndepărtez de casă, să rămână ei stăpâni şi pe partea mea? Aveau destul; nu le-ar fi trebuit mai mult. S-au temut pentru neamul nostru, atât de repede şi de statornic întemeiat prin bărbaţi – eu eram singura femeie; s-au temut că, risipindu-se prin lume, aveau să-şi risipească şi numele şi trupul şi neamul? Sau poate s-au temut că nu vor putea pleca ei şi atunci m-au trimis întâi pe mine, pentru că apoi să poată spune: „dacă a plecat ea, care e fată, care e singura fată, noi de ce n-am pleca?” Poate că fraţii mei m-au iubit prea puţin; eram singura fată, ce căutam eu printre atâţia băieţi; poate că m-au iubit prea mult, tocmai pentru că eram singura fată şi s-au gândit să mă pună la adăpost; o boală ciudată ne măcina oasele, boala „dorului de ducă”, boala singurătăţii, cea mai teribilă boală, mai teribilă decât boala somnului, mai teribilă decât însăşi moartea. Moartea e senină, poate veni oricând, o poţi întâmpina cu zâmbetul pe buze, poate veni ca o eliberare, nu e un drum, e capătul drumului, atunci ştii în sfârşit, pentru ce …; singurătatea te usucă, vrei să scapi de ea, încerci să fugi în lume, pentru a fi tot singur şi atunci te întorci, pentru că e acelaşi lucru să fii singur printre străini sau la tine acasă; sau nu te întorci: din spaimă, de ruşine, aşteptând încă o şansă, care nu vine. Poate că mama era de vină; păcătuise cu ceva şi acum blestemul era asupra ei şi asupra copiilor ei, avea atâţia copii şi nu avea să rămână cu nici unul până la urmă. Poate că mâniase cerul; se răzvrătise împotriva lui, încercând să-l cucerească prin noi, acoperind zodiile cerului: cu naşterile, cu trupurile, cu vieţile noastre. Şi cerul se răzbunase cumplit, risipindu-ne, turnând în noi otrava albastră a singurătăţii. Eu trebuia să fiu salvarea tuturor, îmi pândeau pântecul cu evlavie, ca pe-o icoană.

FRAŢII: Tu trebuie să fii ca mama noastră… numai tu ne poţi apăra. Vei avea copii mulţi. Să-i laşi pe toţi. Dacă îţi va fi prea greu, te vom ajuta şi noi.

FATA: Pe cel care urma să-mi fie soţ nu l-au ales chiar la întâmplare. Au aşteptat, au cercetat, au bătut satele de prin jur. Trei ani încheiaţi.

FRATELE CEL MARE: I-am găsit un soţ pe măsură.

MAMA: Mai bine ţi-ai fi găsit ţie mireasă.

FRATELE CEL MARE: Mireasa mea a murit. Şi cu cine aş vrea eu acum, nu se poate.

MAMA: Faci aşa cum crezi tu că e mai bine. Cât despre soţul ei, vom mai vorbi.

FRAŢII: Fratele tău a avut dreptate. Iosif e bun de mire. (către Iosif): Nu va veni singură, nu te teme. A ta va fi, dacă am hotărât noi asta. În trei luni ajunge şi ea la voi. Mai sunt însă destule treburi de făcut. Şi în casă, dar şi pentru ea. Avem şi noi mândria noastră. N-o iei din casă pustie.

IOSIF(către fată): Te aştept. Să vii negreşit.

FATA: Da… Am limba încleiată în cuvinte. Şi gândurile îmi sunt năclăite. Nu tulburi: năclăite. Poate că asta e starea normală a unei fete care aşteaptă să se mărite; poate nu. Era în gânduri un amestec de luciditate (o luciditate aproape inexplicabilă, ca venită după o febră; fusesem bolnavă, delirasem probabil) şi de confuzie. Nu mă recunoşteam. Sânii mei se umflaseră, îi ţineam în palme, cu sfârcuri dureroase – „parcă ar fi plini cu lapte” – mi-a trecut un gând nebun – (apoi tot eu am râs: „ce idee; poate că îmi doresc şi eu, numai că nu am curajul să recunosc acest lucru, îmi doresc un soţ, îmi doresc să fiu mamă, să-mi eliberez de blestem neamul şi să mă eliberez.”). Păcătuiam înainte de a şti prea bine ce e păcatul, trupul meu nu mai avea formele atât de bine ştiute şi dragi mie; era un trup străin, mai armonios (după gustul bărbaţilor, fără îndoială), dar eu îmi doream încă trupul meu nătâng şi neştiutor. Aveam acum un trup de femeie, fără să fiu femeie şi fraţii mei plecau tot mai des privirea atunci când mă întâlneau. Nu mai eram eu, cea ştiuta de mine atât de bine, cea imperfectă, informă, însă „bobocul mamei” – cum mă alintau în derâdere fraţii mai; acum eram o floare: frumoasă, străină şi otrăvită. Şi eu nu aveam nici o vină. Mă trezeam dimineaţa; străină în casa care era şi a mea. Toţi aşteptau să plec. Eram acum un musafir, apropiat fără îndoială, chiar drag, dar care îşi prelungea în mod nejustificat calitatea de oaspete.

MAMA: Stai aici cât vrei. Nimeni nu te alungă…

FATA: Poate că mamei îi părea rău că acceptase atât de uşor înstrăinarea mea. Poate că nu făcuse altceva decât să se supună legilor numai de ea ştiute. Poate că se temea şi ea de fraţii mei. Poate că spera ca, plecând eu, să rămână ei. Cine poate pătrunde gândurile unei mame, mai ales dacă era o mamă ca a noastră? Şi atunci m-a fulgerat un gând şi o spaimă: „Nu ştiu nimic despre mama mea.”   Mi-au trecut prin cap multe gânduri, unele nedrepte. Am crezut chiar că mă urăşte, că vede în mine rivala ei mai tânără, ca femeie vorbind; sau poate era geloasă pe dragostea fraţilor mei pentru mine, dragoste care i se cuvenea doar ei, întreagă şi neştirbită. Poate că mă compătimea. Ea era femeie, se supusese atâta timp unui bărbat, bărbatul ei, tatăl meu; se supunea acum altor bărbaţi, fraţilor mei. Poate că între noi era acea simpatie care leagă două femei, aflate în primejdie sau în suferinţă.

FRATELE CEL MARE: Ar trebui să-mi pară rău că pleci. Dar nu-mi pare rău deloc. E mai bine aşa … Uită tot ce ţi-am spus. Nimic nu e adevărat.

FATA: Dintre toţi, Iosif e, cu adevărat, singurul sănătos. Poate că asta au   simţit-o cu toţii, de la început, în afară de mine. Poate pentru că ei erau bolnavi şi eu nu. Alegerea lor era în acest caz o mărturisire. Alegerea lor e o mărturisire. Asta o cred şi eu acum. Aşa că trebuie să mă pregătesc de drum.

---

 

 TABLOUL 18

PRÂSLEA: Uşa era deschisă. N-am bătut. Ce rost are să baţi într-o uşă deschisă?

POETUL: Ai dreptate. N-are nici un rost să baţi la o uşă deschisă. Asta îmi spune că acum putem sta de vorbă.

PRÂSLEA: Am tresărit. Era în spatele meu. Am tresărit, dar nu m-am întors. De ce n-aş fi întors: ştiam că e el. A trecut el pe lângă mine, în faţa mea. A ridicat greu privirea spre mine. Era obosit, dar senin. Slăbise puţin. Se înălţase puţin. Părea un sfânt bizantin. Nasul prelung, buzele desenate corect, ochii mari şi absenţi.

POETUL: Poate că ar trebui să mă bucur. Ştiu pentru ce ai venit: nu te pot însoţi şi n-am să pot ajunge la timp.

PRÂSLEA: De ce?

POETUL: Eşti încă tânăr. Ai învăţat multe, dar mai ai de învăţat şi mai multe.

PRÂSLEA: Ce e mai important decât mama?

POETUL: Hai, intră. Aşează-te. Vom vorbi despre toate. Ai timp. Tu ai să ajungi la timp. Mă bucur că nu te mai miri. E semn că ai învăţat să te stăpâneşti, că ai trecut prin multe. Ai învăţat să taci, chiar atunci când, în sinea ta, te miri. Şi asta e bine. Ţi-e încă tânăr sângele în vine, atâta doar. Altfel ai fi cu adevărat bărbat. Ştiu pentru ce ai venit la mine. Am primit semnele, am citit semnele. Le-am desluşit. Mai am însă câteva lucruri de pus în ordine. Nu-mi ajung trei zile, cât celorlalţi. Voi veni totuşi, dar mai târziu. Eu voi veni. Ceilalţi însă…

PRÂSLEA: Mi-au promis doar…

POETUL: Da, numai că, atunci când ţi-au promis, ei erau vii.

PRÂSLEA: Şi acum nu mai sunt?

POETUL: Acum… nu.

PRÂSLEA: Şi fata?

POETUL: Despre ea aş fi vrut să nu mă întrebi. Am să-ţi răspund totuşi: ea trăieşte. E singura care te va însoţi în drumul spre întoarcere.

PRÂSLEA: Şi atunci de ce nu vroiai să te întreb despre ea?

POETUL: Mănâncă. E bun. Trebuie să-ţi recapeţi puterile. E fasole. Pusă şi culeasă de mâna mea. Nu-mi trebuie nimic, de la nimeni.

PRÂSLEA: Lumea credea că te-ai călugărit…

POETUL: Lumea… lumea crede că dacă ai îmbrăcat o sutană, gata, eşti sfânt. Am trecut şi prin tainele lor, pentru că drumurile noastre s-au încrucişat pentru o clipă. Apoi ne-am despărţit. Nu era ceea ce căutam.

PRÂSLEA: Dar ce cauţi?

POETUL: N-am să-ţi răspund acum la întrebarea asta. Poate n-am să-ţi răspund direct, niciodată, la întrebarea asta.

PRÂSLEA: N-aş putea înţelege?

POETUL: Şi asta. Dar mai e ceva: nici eu nu am ajuns la capătul drumului. Mai am puţin, e drept, dar n-am ajuns încă până la capăt. Am să-ţi spun totuşi câte ceva.

PRÂSLEA: De ce v-aţi risipit cu toţii în lume?

POETUL: E o întrebare grea. Noi, oamenii, suntem gata să mărturisim oricând un păcat mai mic decât cel pe care l-am săvârşit; poate că păcatul cel mai mare este tocmai această risipire a noastră în lume. E mai dureros decât într-o trădare.

PRÂSLEA: Atunci de ce nu te întorci totuşi?

POETUL: Ţi-am răspuns la asta. Mă voi întoarce. Trebuie mai întâi să ajung la capătul drumului. Şi acum culcă-te, ai nevoie de odihnă. Mâine îţi voi povesti mai multe. Nu cumva ai vrea să zbori?

PRÂSLEA: Nu, vreau doar să-mi umplu mai bine plămânii cu aer.

POETUL: E bine atunci. M-am temut pentru o clipă, văzându-te atât de hotărât, că ai vrea să-ţi iei zborul. Nu te-aş sfătui. S-ar putea să zbori, dar te-ai apropia prea mult de soare şi ţi s-ar topi aripile de ceară.

PRÂSLEA: E o ameninţare?

POETUL: Da. Numai că nu eu ameninţ, ci planeta mea te ameninţă. Dar să lăsăm asta. Hai cu mine.

PRÂSLEA: Unde?

POETUL: Pe tărâmul celălalt. Uite aici mi-am scris eu cartea. N-am botezat-o încă. E singura taină care m-a interesat, dintre toate tainele preoţilor. Îşi desfăcu braţele. Murmură: „Iată scriu şi mâinele mele se lungesc şi se subţiază, se golesc de măduvă, se umplu cu aer; iată mâna mea se preschimbă în aripă; iată ceara cuvintelor închegându-mi degetele; iată-mi cuvintele – urma zborului mâinii mele; iată-mi rândurile – urma aripii mele după ce a fost gheară.”

PRÂSLEA: Ce-a fost asta?

POETUL: Nu ştiu nici eu. O rugă, un descântec sau un blestem. Ca să cobori în taină, trebuie să rosteşti cuvinte. Altfel semnele tale îţi rămân străine; treci pe lângă ele şi nu le vezi.

POETUL (se apleacă şi ridică o insectă): Şi asta e un cuvânt. Ascultă numai: cuvântul e chitina unui gând, lumină neagră concentrând, o lacrimă de zeu vânând, din teaca timpului mai bând, şi-n somn comun, adulmecând.

PRÂSLEA: Deci cuvântul.

POETUL: Da. Nu era prea greu să ghiceşti asta. La început m-am speriat: „Oare cuvântul spus nu e refuzul altei rostiri?” Apoi m-am liniştit: „…nu cuvinte, ci cuvântul.” L-am găsit. Greu, dar l-am găsit…

PRÂSLEA: Care e?

POETUL: Tot aşa de bine ai putea întreba: „Cine e?” sau „Ce e?” De ce nu ţi-l spun? Dacă aş rosti cuvântul (încă-l mai ştiu), s-ar nărui lucrurile în lucruri, aşa cum se năruie, în sine, lumina, curbându-se. Doar cuvântul mai leagă lucrurile cu o funie străvezie. Dacă s-ar rupe această funie, s-ar putea rosti cuvântul. Nu-l rostesc: pentru că nu am dreptul să-l rostesc.

PRÂSLEA: Bănuiam că vei ajunge la cuvânt. Nu ştiu cum ai ajuns la el, însă.

POETUL: Am gândit întâi: „dacă sămânţa e prăbuşirea copacului în sine, dacă ochiul e prăbuşirea luminii în sine, dacă zborul e prăbuşirea păsării în sine, atunci cuvântul e prăbuşirea mea în mine.” De aici a pornit totul. De fapt, singurul gând pe care mi-l recunosc e acesta: „lumea e o albă pânză şi umbra ei rărită e poemul.”

PRÂSLEA: Ai simţit nevoia de a intra în vers.

POETUL: Tu spui asta. Dacă vers înseamnă respiraţie, atunci, da, scriu şi versuri.

PRÂSLEA: Şi cum ai ajuns să vezi dincolo de lucruri, să vezi tărâmul celălalt, în care ne aflăm acum?

POETUL: Întâi a trebuit să orbesc. Mi-a fost teamă că, dacă aş deschide ochii, după ce aflasem adevărul, din cauza forţei mele virile, până şi aerul ar fi înmugurit. Mă întreb dacă atunci să fi fost doar visul unui orb. Am visat într-o noapte că a pogorât asupra mea o pasăre, un păun cred: m-a ciugulit de două ori, m-a crezut un fruct şi ochii mei erau seminţele pe care le vroia. De atunci văd.

PRÂSLEA: Ce vezi?

POETUL: Văd că orice cuvânt e egalul altui cuvânt, că diferă doar ezitarea lor în faţa luminii.

PRÂSLEA: Şi altceva?

POETUL: Eram orb, dar vedeam muşcătura umilă a pietrei în aer. Atâta doar că privirea mea răguşea urlând atâta luminii. M-am dus atunci spre ceea ce credeam eu că era cuvânt şi am spus: „te voi privi până când voi deveni privire.” Atunci am scris singurul meu poem. Ţi-l voi povesti la despărţire: se cheamă „Descrierea rănii”. După ce l-am scris, m-am simţit limpezit. Ştiam care va fi următoarea mea treaptă: trebuia să văd acolo unde nu vede nimeni, să văd străveziul. Şi, mai ales, să spun ce am văzut, să găsesc cuvinte, pentru toate acele adevăruri. Am coborât la râu. Încovoiat asupră-i, l-am încercat cu degetul arătător. Am gândit atunci: „Acest râu nu este decât scheletul unui peşte enorm străbătut de miliarde de peşti mai mărunţi, până când carnea sa a devenit străvezie. Acest picior de pod nu este decât nervul meu absolut, infailibila momeală a peştilor mai mărunţi.” „Muşcaţi, muşcaţi din mine până când voi deveni şi eu străveziu.” M-am ridicat şi am plecat. Când mi-am întors privirea spre râu, am văzut un om aplecat asupra lui; era străveziu. Mi-am spus atunci: „acest om nu este decât scheletul unui râu.” Acel om eram eu. Totul mi s-a părut mai simplu: scrierea nu mai era decât alt mod de a privi o piatră peste care trece râul. Rămăseseră câteva întrebări însă (poate aceleaşi, dar gândite diferit): „Cum poate să-ncolţească cel fără rădăcină? Cum poţi tăia o virgulă-n lumină? Cum poate sângera străveziul? Cum poate străveziu să fie viul? Cum poate fi cuvânt cuvântul?”. „Hai să urcăm acum, că e amiază. Pe seară vom coborî poate din nou”. Acum, când vorbesc cu cineva obişnuit, cum vorbesc acum cu tine, vorbesc greoi, parcă nu-mi găsesc cuvintele, parcă aş traduce dintr-o limbă pe care nu o cunosc prea bine. Versurile le scriu mult mai uşor, îmi vin singure. Te văd mirat: am învăţat o altă limbă. Pentru mine, „piatră” nu mai înseamnă „piatră”. De ce nu vin cu tine acum? Nu mi-am terminat încă treburile. Îmi vei spune: „Şi mama…” – poate cu reproş, poate cu uimire. Ea este pentru mine. N-aş vrea s-o văd moartă. N-aş vrea s-o văd nici pe patul de moarte. Dacă ar fi aşa, n-aş mai putea dormi într-un pat, până la sfârşitul zilelor şi nopţilor mele. Mergeţi voi: tu şi fata. Veţi fi trei; cu mama, patru. Ajunge. Eu voi veni, dar mai târziu; nu prea târziu.

PRÂSLEA: Şi eu cred că am desluşit semnul morţii pe feţele fraţilor mei.

POETUL: Foarte bine, semnul morţii e un semn de preţ. Să nu te uiţi niciodată într-o oglindă. Atunci vei fi nemuritor. Când am gândit prima dată semnul (spui că ştii care – al morţii şi al vieţii), am văzut că era iniţiala numelui meu. Am spus atunci: „salvându-şi scutul – stratagemă, sub stâlp solar surpând sicilii, sfidând suav străvechi sigilii, satanic stârv stă semnul – stemă.” Asta am gândit atunci; abia mai târziu am observat că obligasem cuvintele să se alinieze sub autoritatea iniţialei   (i-am spus atunci: iniţiatica). Ţi-am arătat numai o parte din tărâmul celălalt. Într-o poiană am statui. De fiare, bineînţeles. Am o himeră, un centaur, un cameleon, un om de zăpadă (tot fiară), o lipitoare (nu e ceea ce crezi tu: e o pasăre), un lytolycantrop. Statuile sunt vii. Lytolycantropul e un fel de autoportret în mişcare, altul decât sunt eu. Am să-ţi povestesc totuşi „Descrierea rănii.” E tot ce aş vrea să rămână după mine.

PRÂSLEA: E lucrul cel mai valoros pe care…

POETUL: Nu. Nici vorbă. Numai că acolo e o descriere a mea. Am făcut-o aşa cum m-am priceput. Mai bine n-aş putea-o face. Acum cel puţin. Cândva voi scrie şi o „Spovedanie”. Ceva mai târziu. Ascultă acum. Descrierea rănii

1. invocăm durerea din lipsă de imaginaţie / pierderea contururilor ne înspăimântă infinit / mai puţin / decât cucerirea lor / plase de cuvinte înconjurându-ne plajele / sufletului (surprinzător de goale chiar / vara) de teama rechinilor (ce formă pură / apodinamică la fel de rapidă precum / coapsele tale fumegânde) / plecat în căutarea cuvântului (perfect alibi / pentru orice eşec efectul de inlunaţie al textului / poate devasta orice rid) / absenţa cuvântului invocată de lipsa desprinderii / cucerirea contururilor prin despicare / desprinderea de cuvânt la fel de / dureroasă ca o desprindere de retină II. „vino tu contur viu al cuvântului meu despicat / limbă de şarpe rostind adevărul: mormântul cuvintelor / necunoscute / doar sunetul pur şi continuu / să suni din corn până când vei alunga moartea / până când se va întoarce bourul rănit din vânătoare / până când umbra tremurătoare a morţii va fi alungată / până când mugetul bourului rănit îţi va sfâşia / grindină grea frunzele sufletului tău expuse sub / cerul de iulie” „vino tu cuvânt al conturului meu despicat / rană a scrierii mele rostind doar adevărul / despre propria mea descriere / vino să fii rana / scrisului meu albastra rană a scrierii mele / vino şi fii semnul meu de glorie al unui / război dinainte pierdut” III. trupul tău amintind de-o oglindă topită / înfrânge lumina mugurii nopţii sufocaţi / de contururile tale glorioase / trupul tău pe care-l iubesc / amintindu-mi de-o rană răsfrângând lumina / străveziu precum amintirea cuvântului / trupul tău e o rană perfectă invoc iubirea / din lipsă de imaginaţie / plasa de tăceri / înconjurându-te absoluta mea rană / amintirea ta e mai dureroasă decât un cuvânt mai dureroasă / decât o desprindere de retină mai dureroasă decât / desprinderea de o rană IV. invocăm linia din lipsă de imaginaţie / legăm snopi de stele pentru o rană comună / orion carul mare carul mic şi pentru steaua polară / singura rană a cerului (celelalte stele nu sunt decât / răsfrângerea în cioburile aceleaşi oglinzi fumegânde în care / universul se frânge) va veni rana şi va avea semnul tău / recucerirea contururilor invocată de absenţa / desprinderii / desprinderea oglinzii şi prăbuşirea durerii / în iubire întunecată desprindere de retină V. „vino tu rană a cuvântului despicată / de însăşi existenţa cuvântului rostind adevărul / altul întotdeauna: sex floare oglindă ” „vino tu rană a cuvântului mai pură decât însăşi / desprinderea-n conturul ştiut teribilă străvezie / rana cuvântului albastră ca orice rană în despicare / albastră ca orice desprindere mai străvezie decât / iubirea mai străvezie decât însăşi lumina” / „vino tu rană a cuvântului meu rană comună / mai pură decât linia invocată din lipsă de imaginaţie / mai pură decât absenţa stelei polare” VI. trupul tău amintind de-o oglindă topită / înfrânge lumina sau poate trupul tău e singura / rană posibilă plase de cuvinte înconjurându-ne / imaginare linii legându –ne – n snopuri stele / firul ariadnei nu e decât descoperirea conturului / şi labirintul e rana suficientă sieşi / o, visul rănii de-a fi devorată de rană / aşa cum minotaurul ar fi sfârşit devorând zidurile / labirintului aşa cum cuvântul sfârşeşte devorându-se / aşa cum linia se autodevoră despicându-se / desprinderea de rană mai dureroasă decât / desprinderea de cuvânt mai dureroasă decât / desprinderea de retină mai dureroasă decât / desprinderea luminii de întuneric VII. „vino tu cuvânt al rănii mele despicându-mi / conturul sufletului meu / vino tu contur al sufletului meu despicându-mă / de iubire vino tu iubire contur al trupului meu / despicându-mi conturul trupului iubitei / vino somn şi fii lumină / vino lumină şi fii rană / vino rană şi fii cuvânt” / invocăm cuvântul din lipsă de imaginaţie / pierderea cuvintelor ne înspăimântă infinit mai puţin decât cucerirea lor / plasa de răni înconjurându-ne plajele / cuvintelor (surprinzător de goale în orice / anotimp) / plecat în căutarea rănii (perfect alibi / pentru orice eşec efectul de incantaţie a textului / poate devasta orice rid) / absenţa rănii invocată din lipsa desprinderii / cucerirea contururilor prin despicare / desprinderea de rană la fel de dureroasă ca o / desprindere de cuvânt.”

 (va urma)

Lucian Strochi