Despre scris

Lucian Strochi - aforisme 2 mai 2015Începusem să scriu, scoteam uşor limba printre dinţi şi buze (semn de încordare) şi deodată am avut o idee şi mai grozavă, şi în scris te poţi rătăci; atunci şi scrisul e un labirint.

Aşadar cel mai uşor lucru e să te rătăceşti. Lucrurile par acum simple şi poate că aşa şi sunt, dar pentru mine au însemnat cele mai mari descoperiri, mai mari decât roata sau focul, pe care oricum le descoperiseră alţii înaintea mea.

Şi dacă scrisul e un labirint (spuneam cuvântul „labirint” – nu ştiam exact ce înseamnă, dar semăna ca sunet cu „argint” şi atunci am crezut că labirintul e alcătuit din trepte pe care curge argint topit), înseamnă că nu era altceva decât un fir, sau un pumn de cenuşă sau de pietricele. Te poate scoate oricând la lumină sau te poate coborî în întuneric. Dar oare nu cumva scrisul însemna în acelaşi timp şi labirint şi firul care te scotea din acel labirint?

Am avut prima spaimă a scrisului: scrisul – o taină pe care nu o puteam înţelege pe deplin. Nu era mai bine să nu mai scriu nimic, ci să mă gândesc numai la cele ce mă înconjurau, blânde şi ameninţătoare, moi şi ascuţite? Şi apoi, scrisul îmi apărea ca o urmă trădătoare, oricine putea veni pe urmele mele, putea ajunge în spatele meu, fără ca eu să-l văd. Îmi ghicea gândurile, afla ceea ce eu aş fi vrut să ascund şi, în plus, nu-l vedeam.

O vreme am renunţat la scris, făceam doar colăcei şi beţigaşe şi totul mi se părea mult mai simplu, fiecare semn semăna cu celălalt, aşa încât nu te mai puteai rătăci, nimeni nu-ţi mai afla gândurile şi nimeni nu mai venea în urma ta.

Am început din nou să citesc. Nu aveam prea multe cărţi, erau mai puţin de o sută, într-o neorânduială savantă, de la un manual de zoologie la „Fram, ursul polar” şi de la „Crimă şi pedeapsă” la „Prinţ şi cerşetor”.

Nu ştiam prea bine ce o carte: la început, când nu ştiam încă să citesc, am crezut că sunt un fel de cărămizi. Le aşezam unele sub altele, lăsând un loc gol unde îmi strecuram cu spaimă mâna. Dacă se afla acolo ceva? Apoi am crezut că în lume nu sunt decât cărţile pe care le aveam şi noi şi cu siguranţă şi ceilalţi oameni. Deci: toţi oamenii aveau aceleaşi cărţi care erau cele pe care le citeam eu şi toţi oamenii citeau cărţi. Când am aflat că în lume sunt mai multe cărţi am fost dezamăgit: când voi putea să le citesc pe toate? Am găsit şi două cărţi care m-au tulburat foarte mult. Despre cartea ce era scrisă în ebraică nici nu am ştiut că e scrisă cu litere. Vedeam semnele, dar am crezut că sunt desene, un fel de valuri care se izbeau uşor în tulpina unor trestii. Cartea în rusă m-a mirat şi mai mult: unele litere semănau cu literele pe care le ştiam, altele nu. Am aflat că alţi oameni scriu altfel decât noi şi m-am gândit că aceia sunt oameni ciudaţi sau poate că vor să ascundă ceva. Poate că şi ei au aflat că scrisul e un labirint şi s-au temut ca alţi oameni să nu vină cumva pe urmele lor.

Când am aflat că toate cărţile sunt scrise de oameni, că fiecare carte e scrisă de un scriitor, m-am gândit că scriitorul trebuie să fie un vrăjitor, care ştie atât de bine gândurile oamenilor şi care vede tot ce fac aceştia, fără să fie văzut.

Am crezut apoi că toţi scriitorii sunt morţi, că au trăit, e drept, cândva, că atunci au şi scris cărţile pe care eu le aveam în mână şi care erau de atunci, de pe vremea lor. Am aflat mai târziu, peste vreo doi ani cred, că nu toţi scriitorii sunt morţi, că unii trăiesc şi în zilele noastre şi atunci cea mai arzătoare dorinţă a fost să văd un scriitor.

Mă aşteptam să-l văd chinuindu-se deasupra literelor care trebuiau să fie egale, la fel de frumoase. Încercasem să scriu şi eu cu litere de carte, dar nu reuşisem şi mi se părea grozav ca cineva să scrie atât de frumos, încât literele să semene atât de bine unele cu altele. Am încercat şi eu dezamăgirea firească pe care o resimt toţi atunci când cunosc (sau cred acest lucru) un scriitor: „Bine, dar e un om ca toţi ceilalţi!”

Expus prea puternicei lumini diurne, scriitorul nu are cum  să-ţi placă. Mă gândesc că acelaşi lucru s-ar întâmpla şi cu eroii din roman. Dacă i-am avea aievea printre noi, ar deveni nişte indivizi oarecare, paradoxal, adesea nişte indivizi lipsiţi de ceea ce s-ar numi „personalitate accentuată”.

Mult timp nu m-am gândit că aş putea fi şi eu scriitor. Scriam – e drept – dar asta nu înseamnă că sunt un scriitor. Apoi această posibilitate a devenit (în gând!) mai palpabilă şi din nou am avut acea spaimă a scrisului. „Cum – îmi spuneam – dacă voi scrie versuri, cineva, un copil, un actor, o fată, vor citi şi vor reciti versurile mele? Vor spune, cu buzele lor, cuvintele mele? Ale cui vor fi cuvintele: ale lor sau ale mele? Sau, dacă voi scrie un roman, voi avea drept de viaţă şi de moarte asupra eroilor mei, asupra destinelor lor? Şi ceea ce aveam să hotărăsc eu avea să fie multiplicat de mii de ochi şi zeci de mii de ochi mă vor citi şi…” Gândurile acestea veneau peste mine ca un vârtej pe care tot eu îl stârnisem.

Cel mai uşor lucru e să te rătăceşti. Pentru că eşti permanent în mişcare. Dintre toate obiectele care mă înconjoară, cel mai fascinant lucru mi se pare fotografia. Timpul e îngheţat, gestul a fost mumificat, împietrit, privirea rămâne aceeaşi. O pată de eternitate. Celelalte lucruri curg. Mă întorc spre cărţi. Pot lua din raft o carte sau alta, mă pot juca cu timpul, cu popoarele, cu destinele, cu limbile, cu sentimentele. E ca şi cum degetul meu s-ar juca cu globul pământesc, gânditor, rotindu-l, şi apoi, la întâmplare, s-ar opri asupra unui ţinut, unei insule, unei mări. Şi ai putea ajunge acolo.

(Ştiu că am ieşit din labirint odată cu cititorul. Intrasem cu el, însoţindu-l, în copilăria mea, într-o bibliotecă ciudată, cu multe încăperi, în fiecare încăpere găsindu-se aceleaşi cărţi. Doar vârsta mea era de fiecare dată alta. Acum am ieşit afară. Şi cititorul ştie că eu nu mai sunt copil, că cel care scrie a început să încărunţească, că a câştigat multe, dar a pierdut candoarea copilăriei şi că acum încearcă, aproape zadarnic, să şi-o amintească. Ca şi cum ai putea să-ţi reaminteşti o iubire şi, reuşind acest lucru, să crezi că iubeşti în continuare. Iluzia a murit.

Lucian Strochi