Orăşean prin naştere şi cărturar prin vocaţie, G. Călinescu nu înţelegea haiducia şi prin urmare nu o consideră unul dintre miturile fundamentale ale românilor, aşa cum procedase cu patru mituri, bazate toate pe balade şi legende: Mitul întemeierii (descălecării) – Mitul Dochiei şi al lui Traian, mitul Zburătorului (personaj ce tulbură tinerele fete) – mitul dragostei, mitul jertfei întru creaţie (meşterul Manole) şi mitul integrării în natură, al nunţii şi morţii cosmice (Mioriţa). Îl contrazic, pentru opţiunea sa exclusivistă, o capodoperă, balada Toma Alimoş, precum şi miile de pagini, unele de certă valoare literară, ce au avut ca eroi haiducii.

Alecsandri, Alecu Russo, Bolintineanu, Ion Luca Caragiale, George Coşbuc, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade, Eugen Barbu etc. – ca să vorbim doar de scriitori canonici – au lăsat scrieri emoţionante, convingătoare, cuceritoare şi enigmatice. Mai mult chiar, mitul haiduciei intră în relaţie directă cu celelalte patru: cu mitul descălecării pentru că haiducul stăpâneşte un teritoriu doar al său, fiind şi un erou civilizator, pe lângă un erou justiţiar; cu mitul jertfei întru creaţie, pentru că haiducul se jertfeşte pentru valorile sale; cu mitul zburătorului – pentru că este replica feminină într-un mit iniţiatic, dragostea fiind înlocuită cu lupta şi cu moartea; cu Mioriţa pentru că haiducul se află într-o relaţie directă, dependentă cu natura şi cu moartea.

Literatura populară i-a popularizat pe haiduci, autorul anonim identificându-se de multe ori cu eroul, acesta trezind o asemenea admiraţie, încât baladele şi doinele (de haiducie) devin uneori ode, iar realitatea mit şi legendă. Există apoi o întreagă literatură de consum, acele povestiri despre/cu haiduci, unele ajunse în tiraje impresionante, prin autori precum N. D. Popescu, Bucura Dumbravă ş.a., care şi-au făcut un nume prin asemenea scrieri, fiind citiţi şi astăzi cu interes de un public juvenil fidel. În fine, numeroşi istorici şi scriitori s-au aplecat asupra fenomenului, aducând contribuţii valoroase, elucidând multe enigme: G. Constantinescu, D. Dieaconu, S.I. Gârleanu, S. Iancovici, C. Mătase, G. Potra, D.Văcariu, F. Brunea-Fox, N. Djuvara, D. Caracostea, D. Cantemir, P. Caraman, I.M. Cantacuzino, N. Bălcescu, A. Gorovei, I. Ghica, M. Eminescu, I. Filipciuc, N.Iorga, B. P. Hasdeu, Al.Mitru, O. Păun, R. Rosetti, R. Vulcănescu, A.D.Xenopol, G.D.Teodorescu etc. Haiducia rămâne un fenomen viu şi astăzi şi, oricât de curios ar părea, nu poate fi eradicat, în ciuda mijloacelor moderne de care dispune „puterea”. Desigur terminologia se schimbă, metodele, destinatarii jafurilor de asemenea. A dispărut doar componenta caritabilă: nimeni nu mai dă nimic la săraci.

Volumul Haiduci şi tâlhari. Contribuţii de mitologie şi antropologie istorică reuşeşte să fie o monografie cvasi-completă a haiduciei, atât în diacronia, cât şi în sincronia problemei.

Sunt inventariate în capitole distincte istoricul cercetării şi tipologia surselor de informare (introducere), punerea în ecuaţie a dilemei haiduci sau tâlhari, răspunsuri la întrebări pertinente precum cine sunt cei care au devenit haiduci, care sunt cei care trebuie să fie pedepsiţi, care sunt cei care trebuie jefuiţi, apoi o analiză transversală a fenomenului: femeile şi haiducii, femei-haiduci, trădarea, înfăţişarea, ceata şi căpitanul, codrul şi haiducii, pedepsele, temniţa, poterele, moartea, poporul şi haiducii, baladele, legendele şi cântecele haiduceşti, haiducii şi însuşirile lor suprafireşti, credinţe şi superstiţii populare (ultimele subcapitole de după moarte meritând un capitol distinct) (cap.I), Haiducia în Balcani (cap.II), Tâlhari şi haiduci în Ţările Române până în secolul fanariot (cap.III), Tâlhari şi haiduci în timpul fanarioţilor (cap.IV), Haiduci şi tâlhari de la „Zaveră” la revoluţia paşoptistă (cap.V), Haiduci şi tâlhari în epoca medernă (cap.VI), Tâlhari şi haiduci la începutul veacului al XX-lea (cap.VII), Tâlhari şi haiduci după Marele război (cap.VIII). Subcapitole primesc haiducii Tunsu, Groza, Ioan Pietrarul, Ion Flora, Toader Pantelimon, Gheorghe Coroi, fraţii Baltă. În Antologie sunt incluse două piese de teatru folcloric despre Banda lui Jianu (comuna Ceahlău) şi Banda lui Bujor (comuna Grinţieş). Urmează apoi o lămuritoare şi bine închegată, bine scrisă Încheiere, precum şi o Bibliografie consultată, Anexe grafice şi un Indice de nume. Inspirate, uneori inedite, unitare din punct de vedere estetic şi emoţional ilustraţiile volumului, care împreună cu coperţile ne (con)duc spre o grafică expresivă, îngheţată într-un timp mitic.

Monografia are meritul de a nu circumscrie zonal fenomenul, localizându-l. Dimpotrivă, dându-i o dimensiune balcanică, lucrarea prezintă haiducia ca fiind nu doar un fenomen social, ci şi unul naţional şi chiar internaţional; mai mult chiar o stare de spirit, o confruntare a omului cu el însuşi, cu alţi oameni, prieteni şi neprieteni, cu natura, megieşă, prietenă sau ostilă. Haiducul devine în/prin monografie tipul de erou balcanic în varianta sa vitalistă, după cum Nastratin Hogea (pentru Balcani) sau Păcală (pentru români) sunt eroi în variantă spiritualistă, umoristică, sapienţială, iar pustnicii, un Daniil Sihastru în variantă tragică şi religioasă.

De fapt, ţinutul Neamţului este singurul din ţară care permite acest triunghi dinamic, cele trei vârfuri haiducul, sihastrul şi ţăranul hâtru, completându-se reciproc, condiţionându-se, pendulând între singurătate şi colectivitate, între viaţă şi moarte. Sau poate mai bine ne-am gândi la un Ianus trifrons, cu trei chipuri şi personalităţi distincte, întrupate în acelaşi trunchi pe poartă numele de Creangă. Creangă trebuia să fie preot, era un siguranţă un om hâtru, având un umor natural, dar era şi un răzvrătit, dacă îi judecăm cu atenţie opera şi îi analizăm viaţa (câţi preoţi trag cu puşca?!?) Se va spune că pustnici şi haiduci vom întâlni şi în Suceava, Botoşani, Vaslui, ca să ne referim doar la Moldova. Adevărat, dar triada sus-amintită e întâlnită doar în Neamţ, acolo unde întâlnim câteva tipuri de umor, amintind de cel al lui Creangă, I.I.Mironescu, Apunake, dar şi al contemporanilor noştri Cezar Ţucu sau Constantin Ardeleanu. Sau poate că vorbim de Râsu-Plânsu -de care pomenea inspirat Nichita Stănescu -, atitudine existenţială, fundamentală pentru români.

Dacă ne referim la cetele de haiduci, atunci ele pot avea replici europene mai vechi sau mai noi, incluzând aici pe spaniolii ce luptau în gherilă împotriva lui Napoleon, în cărbunarii italieni luptând cu austriecii, în partizani ruşi, iugoslavi sau ucraineni, sau în maquisanţii francezi. După cum un Iancu Jianu, Ioan Pietrarul, Toader Pantelimon, Baba Novac, Toma Alimoş sunt fraţi de cruce cu Wilhelm Tell sau cu Robin Hood. De altfel şi la noi luptau alături de ţărani, soldaţi, boieri, preţi, demonstrând încă o dată că haiducia nu trebuie văzută doar ca un fenomen social, în care haiducul joacă un rol schematic de Făt-Frumos, împărţind binele şi bunurile.

Haiducia a asigurat literaturii populare şi celei culte „sujeturi de scris” din istoria naţională, impunându-se în doinele de haiducie, în balade, legende, proză scurtă, romane, teatru folcloric. Fenomenul este viu şi produce opere în continuare (să luăm ca exemplu proza scurtă a lui Vasile Voiculescu, ce nu are mai mult de şaizeci de ani). Pintea, Iancu Jianu, Andrii Popa, Tunsu, Groza, Ioan Petrarul, Ion Flora, Toma Alimoş (mulţi dintre ei îmbrăcând „cămaşa morţii”(sunt eroi valabili şi viabili precum Tudor Vladimirescu, Gelu, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Vlad Ţepeş sau chiar Ştefan cel Mare şi Sfânt.)

Un episod semnificativ: aflându-mă cu ani în urmă în Fruntişenii Bârladului, o tânără mi-a declarat cu multă mândrie că e urmaşa directă a celebrului haiduc Bujor şi că o cheamă Răzmeriţă. Aceeaşi mândrie o întâlnisem doar la ţăranii care se declarau urmaşii plăieşilor lui Ştefan cel Mare!)

Mai întâlnim şi astăzi persoane, personaje care au fost direct implicate în acest fenomen al haiduciei. Am cunoscut-o cu ani în urmă pe Maria Pâsoi, fosta soţie a lui Baltă, acum pensionară în Tazlău care a devenit unul din personajele romanului meu Cicatricea, după cum este protagonista romanului Chetronea scris de Constantin Ardeleanu. Puţin ştiu însă că poetul Ion Gheorghe i-a dedicat un poem formidabil Muma fiarelor, după cum reporterul Carmen Avram a realizat cu ea o emisiune Tv la Antena 3 cu puţin timp în urmă.

Textul monografiei este alert, impresionează acribia ştiinţifică, dar talentul literar al autorilor rămâne dominant, portretele literare, dar şi naraţiunea, descrierea şi chiar dialogul, adică cele trei principale moduri de expunere ale epicului sunt folosite cu o ştiinţă a limbii remarcabilă, aşa încât paginile se citesc pe nerăsuflate, de parcă ar fi vorba de un roman poliţist (şi într-o oarecare măsură, chiar este!)

Totuşi nu trebuie neglijat nici imensul efort de documentare (bibliografia e grăitoare!), nici unele rezolvări interesante, chiar lingvistice. Un simplu exemplu, dar edificator. În monografie se dă seria sinonimică a cuvântului haiduc: hoţ, tâlhar, lotru, brigand, haidamac, haidău, hoţoman, haramin, voinic. Adică nu mai puţin de zece termeni! Prin comparaţie, Dicţionarul de sinonime apărut la editura Albatros în anul 1972 (sub redacţia lui Gh.Bulgăr) nici nu înregistrează termenul de haiduc(!!!), oprindu-se doar la „haidamac s.m.(fam.) – 1. derbedeu, golan, bătăuş, om fără căpătâi, pierde-vară, ştrengar, coblizan, prostălău. 2. vlăjgan, lungan” şi „haidău s.m. – golan, bătăuş, derbedeu, om fără căpătâi”. (p.193). La Lazăr Şăineanu, în Dicţionar universal al limbii române Vocabular general (E-M), vol.III, Mydocenter,1996, vom găsi, la pagina 150, „haidamac s.m. 1. om fără căpătâi, derbedeu, vagabond 2. Vlăjgan, lungan (din turc. haydamak)”, „haidău, haidăi m.1. păzitor de vite, văcar 2. derbedeu, vagabond” şi „haiduc, haiduci. M. 1 (înv.) soldat mercenar; 2. om răzvrătit care trăia ascuns în pădure şi jefuia pe cei bogaţi (din ung- hajdu (pl. hajduk), bulg. sb. hajduk)”. Remarcăm absenţa oricărui sinonim, precum şi trimiterea la învechitul „soldat mercenar” realitate acoperită doar parţial. În fine, DEX-ul (Dicţionarul explicativ al limbii române), apărut la Editura Academiei, în 1984, se opreşte, la pagina 389 la „haidamac s.m (fam). 1. derbedeu, bătăuş; haidău. 2. Om zdravăn, leneş, mătăhălos, puternic; tâlhar (din tc. Haydamak)”, „haidău 1. Păzitor de vite (mari). 2.haidamac -din mag. hajto „mânător, gonaci” ”, „haiduc, haiduci s.m. 1. Om care, răzvrătindu-se împotriva asupririi, îşi părăsea casa şi trăia în păduri, singur sau în cete, jefuind pe bogaţi şi ajutând pe săraci; haramin 2. (înv.) soldat mercenar”, înregistrând în plus „haidoş adj. zdravăn,voinic, chipeş”.

Prezentarea principalilor haiduci permite cititorului un portret-robot al acestuia: bărbat tânăr între 20 şi 40 de ani, robust, puternic, agil, inteligent, chiar viclean, bun cunoscător al psihologiei, bun actor, bun machior, necruţător, chiar crud uneori, dar foarte rar ucigaş, generos cu cei săraci şi chiar cu unele victime, risipind uşor averi, având cultul frăţiei de cruce, iubitor de animale, în primul rând de cai, iubăreţ, având adesea ibovnice în mai multe sate, permanent răzvrătit, tenace, reuşind uneori evadări spectaculoase, independent, chiar singuratic, nefamilist (situaţia de pe teren o impunea!), curajos în faţa morţii, bărbat într-un cuvânt. Îmbrăcămintea era ţărănească, mai rar militară, de multe ori împrumutată. Armele sunt cele obişnuite epocii, mergând de la arc până la puşcă mitralieră.

Rămân de lămurit pentru cititor două lucruri, pe care volumul Haiduci şi tâlhari. Contribuţii de mitologie şi antropologie istorică le rezolvă admirabil: perioada de la 1821 la 1848 şi cea paşoptistă şi legătura dintre haiducie şi legionarism.

Cu o documentaţie amplă, dar suplă, perioada lui Tudor Vladimirescu este analizată, disecată şi refăcută, cititorul înţelegând importanţa şi amploarea mişcării revoluţionare, contextul balcanic, „internaţionalismul” haiducilor din acea perioadă, drama celor rămaşi fără principala căpetenie, „Domnul Tudor”, lupta de eliberare naţională şi socială.

Conceptul de naţiune pe care îl ridică pentru prima dată paşoptiştii impune descoperirea sau redescoperirea folclorului, cultivarea eroismului naţional, ideea unei noi ordini sociale, ideea meritocraţiei, ideea de justiţie şi chiar de libertate, egalitate şi fraternitate, triadă impusă de revoluţia franceză. Eroul poate fi romantic, natura este coparticipativă, există o fascinaţie a omului simplu, necorupt de societate.

Haiducul corespunde în mare parte acestui profil ideal, se produce acum şi o idealizarea a sa, i se uită crimele, torturile, abuzurile, tâlhăriile şi i se reţin doar faptele generoase, caritabile.

Devine personaj literar, liric, epic sau dramatic, model pentru generaţiile următoare.

Legătura spirituală dintre haiduci şi legionari este până la un punct firească, de la frunza verde la cămaşa verde, de la actul de justiţie rezolvat fără justiţie, de la denumiri: Căpitan, cuib, frăţie, cămaşa morţii, a trăi periculos, dispreţul pentru administraţie, partide politice, organe de represiune etc, jurăminte, codul onoarei, ura împotriva străinilor: evrei, greci, turci, cazaci, unguri, împotriva ţiganilor, sentimentul religios etc.

Încheierea volumului nu vine (şi e bine aşa!) cu soluţii conclusive, ultime, definitive.

Haiducia rămâne mit productiv, un concept dinamic care a fascinat, fascinează şi va fascina imaginarul nostru, spiritul de revoltă şi nevoia de dreptate vor fi întotdeauna cultivate, literar sau social şi chiar existenţial, atingând resorturi umane intime, profunde.

 Lucian Strochi