VICTOR STAN SAU ÎNTOARCEREA POETULUI LA ARMELE SALE
Atent la tot ce este legat de poezie, Victor Stan este nu doar un scrib, un cronicar, un caligraf, ci şi un anluminist, decupând din realitate acele cadre care convin cel mai mult sensibilităţii sale.
Când spun realitate nu mă refer doar la realitatea înconjurătoare, la artifex, ci şi la cea livrescă, poetul vând lecturi canonice extinse şi aprofundate. Aceste lecturi, aparent diferite (ca stil, epocă, sensibilitate, percepţie a eului liric), îi permit lui Victor Stan să aglomereze, interesant şi unic, ecouri venind de pe versanţi diferiţi.
De aici şi o stranietate neobişnuită a versurilor, care par a nu se supune unei unice voci, auctoriale sau nu, autoritare sau nu.
Putem vorbi aşadar de o polifonie a vocilor sale poetice (în proză primul care o observă şi îi stabileşte chiar o estetică e Dostoievski).
Cu alte cuvinte poetul nu e un trubadur, un menestrel, un monodic, ci o veritabilă orchestră, e drept mai mult al imaginilor vizuale, decât a celor sonore.
Poetul are un gât lung nu ca cel de lebădă ca Blaga, ci de girafă, anomalie care îi permite contactul direct cu eşafodul cerului şi un dialog cu Dumnezeu: Îmi apropii gâtul de girafă prelung /de eşafodul de mărgean al cerului/întrebându-l pe Dumnezeu:/,, de unde vin, Doamne, utopiile spaimei?”
Nemulţumit de răspunsul Domnului, îi cere iubitei un catalizator: Citeşte-mi, iubito, un vers din Esenin/să pot auzi cum stelele cerului lăcrimează/asemenea pojghiţei de lumină/ purtată-n plisc sturz cu aripi de iarbă! (Utopiile spaimei).
Alteori presimte o catastrofă şi îşi avertizează iubita: Mi-e teamă iubito,/ trenul în care te afli acum,/de-atâta primăvară să nu deraieze pe drum,/transformând zările-n scrum!(Catastrofă feroviară)…
Punctul său de vedere e, nu doar poeticeşte vorbind, unul corect: primăvara poate constitui pentru natură o veritabilă catastrofă, viaţa aducând moartea.
De altfel Victor Stan are foarte multe asemenea gânduri, metafore, imagini răsucite, semănând până la un punct cu Marin Sorescu. Atâta doar că în timp ce la Marin Sorescu registrul e unul comic, „deştept”, la Victor Stan intervine revelaţia sau dilema tragică.
Hiperbola augmentativă e de obicei temporală: Mai păstrez şi-acum ceaşca poleită /cu petale aurite de măr /în care în urmă cu câteva secole mi-ai ghicit,/Doamne, norocul,/patima dragostei arzând ca focul;(Frânturi de apoteoze) şi Vom supravieţui laolaltă câteva sute de ani/ purtându-ne temerari armurile verzi prin cetăţi,/la rădăcini ne vom număra anotimpurile; /cârduri albe de păsări/pe maluri de ambrozie/ vom aduce în pumni şuviţe albăstrui/şi toţi ne vor striga numele cu trufie./(Laolaltă)
Limbajele se amestecă, se contrazic, dar se şi completează, rezultatul fiind unul tulburător.
Versul e singur, aparent fără legătură cu celelalte, lipsind angambamentul:Au abdicat pe pământ poştalioanele, /uite, poţi să-mi citeşti în palme prezicerile./Mierla în zori cântă pe catargul corăbiei,/avem nevoie de al cincilea punct cardinal./(Ferestruind, lebădă albă, tăcerea)
Tonul e grav, teribil, liniştit şi oracular: Începem lecţia de insomnie sub privirile a o mie şi una de ruguri/prevestind o nouă prognoză mondială a dialecticii./În răgazul rămas dintre bătăile inimii/căptuşim cuvintele limbii române cu muguri./(Prognoză)
Ca în teatrul expresionist, personajele se depersonalizează, devin măşti şi/sau funcţii. Moartea poate fi un autor de succes: Odată, în timp ce-mi făceam ordine în vise şi gânduri am surprins-o/ pe Doamna îmbrăcată în negru citindu-mi cărţile din bibliotecă; Kant, Platon, Nichita Stănescu, Kafka, Horaţiu, erau autorii ei preferaţi./ Îi devora cu nesaţiu.// A scris chiar şi o carte c-un conţinut destul de sinistru/purtând un titlu nemaiauzit şi macabru: ,,PĂTIMIRILE MORŢILOR ”./Cuprindea personalităţi‚ de renume categorisiţi după vârstă şi sex./Apartenenţa politică nu era luată în consideraţie; regi sau lichele…(Prezicerile morţii cu ochelari)
Alte măşti pot fi Singurătatea, Mizeria, dar şi Magnolia. În acest univers pe jumătate haos, pe jumătate cosmos, Dumnezeu nu mai e Atotputernicul, pierzându-şi poate cea mai importantă funcţie, cea a Memoriei: Felinarele de la palatul imperial vor fi înlocuite cu ochi de pândar. Singurătatea/ a fost exilată în camera de tortură iar Mizeriei i s-a pus botniţă de aur/ din pricina Magnoliei, unicul martor ocular al crimei perfecte./Dumnezeu săracul şi-a pierdut memoria,/din ceruri stelele cad de-a berbeleacul. (Crima perfectă).
Raporturile cu Dumnezeu sunt dintre cele mai complexe: de la o relaţie de adulare la una de complicitate, de la relaţia de martor absolut la cea de duhovnic. Iată câteva exemple semnificative: Doamne, atât te rog;/slobozeşte-mi aripile din piept /către Tine să zbor./(Rugă);Sunt bucuros, Doamne, sunt bucuros/că mă pot izbăvi de cuvinte.//Sfârcul cenuşiu al curcubeului/îţi va lăcrima, Doamne, în fereastra Ta înaltă/cu stelele-lacrimii, hulă /şi cuminecătură cu tot/să-mi plângă dimineaţa-n bătătură/ în amintirea călăului mort,/c-un trandafir pe gură. (Versantele anotimpului roşu).
Dumnezeu poate fi un simplu vocativ: Numai eu, Doamne, mi-am înnobilat dimineţile cu hieroglife şi păsări/asemenea filozofilor bizantini dând de furcă mai marilor Curţii Imperiale./Puţin mi-a păsat de ceea ce spun clevetitorii /recitind fabule cu oleandri, lăcuste şi păsări albastre.//De-acum pot să mă declar fericit, pentru că /toate faptele şi isprăvile mele în amintirea lunii de miere/ le-am petrecut la Palatul străbunicului meu Herodot. (Mărturiile caligrafului contaminat de uitare);Dumnezeu contaminat de tristeţe/cască în fiecare zi de duminică, prezent la ospeţe/în timp ce noi ne rugăm în speranţa/ că într-o zi vom învăţa gustul amar al libertăţii. (Gustul amar al libertăţii); existenţa lui Dumnezeu e o concesie acceptată şi asumată: Îţi mulţumesc, Doamne, că totuşi exişti,/stăpânind perfecţiunea tăcerii şi uitării de sine,/adorator de metafore neîntrecut scamator /şi ademenitor de miracole, îţi risipeşti din aureole lumina/mai de temut ca ştreangul spânzurătorii/dăinuind pe pământ //într-o pajişte seducătoare de calomfiri/unde se înalţă biserica cu ziduri şi clopote fumegând/căptuşite de crini,( un început de iluzie)/pe unde se preumblă cuvântul Tău de început,/(cearcăn de umbră), pisălog şi ipocrit/poţi auzi cum se risipesc vopselele din icoane…. (Ademenitor de miracole);Dumnezeu e pieziş, ca la Arghezi: De mult râvnisem stirpea să ţi-o caut/flămând şi trist pe dinăuntru, flaut!/Şezi dacă vrei, eşti palid şi pieziş/c-o aripă de alb şi rămuriş de stele întristat!//Cad umbrele din cer pe-un câmp pătrat/şi parcă plouă, Doamne, în statui/ochii sticloşi şi beţi ai nimănui!//Cui să-i mai cer de-acum alinare?/Simt arborii cum cresc spre slăvi umbroşi/cu crengile dinspre străfund întorşi !//Pe tronul ierbii, piatra parcă latră/din dreptul unui zeu răstălmăcit de piatră/vicleană, tânguită, ciucure de vatră!/Şi vai de leneşa oglindă /tămăduind pe-un bulb de ghindă!//E-un carnaval împestriţat de sunete, /fuga luminii ţâşneşte din tunete: /împotriva ochiului rostogolit /în fântână, împotriva celui ce-mparte şi-adună //şi parcă tot ce creşte şi tot ce înverzeşte /se sprijină-n ţărâna călcâiului, /în mugetul tăcerii, în trudnicul cuvânt, /în frunza ruginie întoarsă în pământ!… (Pe tronul ierbii);
Uneori Victor Stan ajunge la ambiguitate extremă, versurile sale confirmând şi refuzând interpretări. Versul Lăcrimează, Doamne, oasele privighetorii,/în tăcere…poate fi interpretat în fel şi chip: Dumnezeu e avertizat că lăcrimează oasele privighetorii, deci s-a produs o minune, un miracol fără ştirea Sa; o altă interpretare îi cere lui Dumnezeu să lăcrimeze oasele privighetorii pentru a se produce miracolul cântecului, în această interpretare Dumnezeu ar fi „reconsiderat”; o a treia interpretare se referă la nevoia trăirii miracolului dincolo de larma zilei, în tăcere: Tăcerea mi-a îndoit şira spinării,/la rădăcini pietrele s-au auzit behăind;/osânda e-o artă dată uitării,/mugetul huhurezilor rug prin păduri./Lăcrimează, Doamne, oasele privighetorii,/în tăcere… (Tăcerea); O altă sintagmă „pe brânci” ne trimite la un alt binecunoscut vers al lui Arghezi: La iarmarocul de papagali precupeţi/şi vorbe-mpăiate am intrat, Doamne, pe brânci./Singurătatea îmi făcuse cu ochiul/din balconul vecinului.//Barda călăului nu mai minte/apasă peste noi tavanul fierbinte/asemenea unui aeromodel rătăcit printre nori,/arlechinii dau buzna în străzi/până când prigoriile se aprind pe pământ,/din fulgerul unui cuvânt.//Apocalipsa, a izbucnit din mormânt./Începe vânătoarea regală… (Iarmaroc); Generos, poate şi ironic, poetul acceptă să-şi ducă viaţa alături de Dumnezeu: Când mi-o fi Doamne mai bine/viaţa am s-o împart cu Tine:/două bune, două rele/mi-s păcatele prea grele,/şi prea iute-mi trece clipa/de când Tu îmi eşti aripa.//Pui un bob şi ies vreo nouă/Doamne să le-mparţi în două:/dinspre Tine către mine/stropul lacrimii ne ţine.//Dalbă, dulce turturea/aşteaptă-mă la cişmea/dinspre-o pajişte de stea /vin spre Tine vinerea…. (Vin spre tine vinerea…); Când primeşte daruri de la Dumnezeu îl suspectează pe acesta, părându-i-se „cherchelit”:Dumnezeu, într-o zi,/mi-a dăruit Bastonul de Mareşal:/o ramură de măslin înflorit,/să-mi poarte în viaţă noroc./Nu ştiu de ce,/atunci, mi s-a părut puţin cherchelit. (Bastonul de mareşal); După cum, Dumnezeu poate fi intimidat de magia cuvântului:Mi-e teamă, Doamne, de câte-au fost şi au trecut/amirosind în amfore ameţitoare, a stele şi a lut!/Într-o zi s-ar putea să nu mă mai recunoşti/intimidat de magia cuvântului…. (Lăcrimând peste amfora lunii).
Dar adevăratul erou al volumului mi se pare Caligraful. El este un demiurg, adică egalul lui Dumnezeu în momentul creării poemului, e un cronicar, dar şi un seismograf înregistrând fidel toate amplitudinile sufletului, un iniţiat care se iniţiază, jubilând ori de câte ori a descoperit adevărul (care poate fi şi al inimii, nu doar al logosului). Caligraful nu este doar un scrib, el realizează o mişcare de suveică, realizând cu cititorul o dublă iniţiere, consemnând, descoperind şi mărturisindu-se.
Victor Stan are prea mare experienţă literară pentru a se preda cititorului printr-un eu liric de identificare cu Caligraful. Dimpotrivă, păstrând dialogul sau mai exact monologul adresat poetul poate vorbi detaşat despre propria sa persoană, despre nemaiauzitele şi nemaipomenitele sale aventuri (pre)medievale. Destinul celor doi este identic, suprapunerile logice realizând simetria:Prelung medita caligraful/în dimineaţa aceea fatală/la nopţile cu care a înfruntat cruciadele.//De mărturie i-am păstrat în seminţe,/praful stelar risipit pe stânci,/muzica sferelor venind/dintr-un clinchet de colind…/.(Meditaţiile caligrafului) sau
Pe caligraf îl desfătau/rădăcinile munţilor/îl făceau mai mult/să-ntinerească, albind/asemenea tâmplelor viorii/când o mângâie suspinul cicorii.//Cântecul, duminică medievală/taină neaflată/pe prundişul acoperit/cu nuferi de lună./În jurul lui aerul /tremura ca o alchimie/a sufletului./(Alchimie)
Tocmai această subtilă trecere de la persoana I la persoana a II-a îi permite poetului să remarce „aerul care tremura ca o alchimie a sufletului”.
Până la urmă misterul pare a se dezlega, cei doi scribi se descriu reciproc, într-un raport de inerenţă, unul „risipindu-se în vechile hieroglife latine”, iar celălalt să-şi „dăinuiască scrisorile/dezmierdate de pulberea sorilor”: Numai tu caligrafule îţi aduni sufletul/risipindu-te în vechile hieroglife latine. /Seară de seară o lebădă neagră/se strecoară cu greu/traversând aerul lăcrimat/unde-mi dăinuiesc scrisorile/dezmierdate de pulberea sorilor.(Mărturie).
Trei ar fi direcţiile limbajului poetic pe care le practică Victor Stan: un limbaj neutral, uneori morocănos, prin care poetul ne comunică deloc spectaculos adevăruri fundamentale, experienţe abisale sau concluzii aforistice. Aici Victor Stan e cel mai aproape de marea poesie contemporană, practicată la noi sau oriunde. Textul e rar traversat de vreo metaforă, dar simplitatea rostirii, tonul sentenţios, mărturisirea impresionează: Prietene, ştiu c-am fost datori fiecare cu morţile noastre de catifea./Ne-au pus stăpânire pe gardul de sârmă ghimpată în memoria zeilor /înfruntându-ne păcatele tinereţii în pofida tuturor neroziilor./Am avut zei neatenţi prea plini de melancoliile altora.(În memoria tuturor neroziilor);Un anotimp ciudat îmi bântuie prin suflet descoperind izvoarele răsăritului/precum ochiul azuriu al ferestrei s-ar prăbuşi într-o sămânţă de cântec silhui.(Anotimp);Tineri rămânem precum Nichita/ pe când era licean şi se plimba cu iubita/pe lângă plopii fără soţ numărând anotimpurile/ răstignindu-ne între noduri şi semne.(Cu lacrima pe degete împletită inele); Au sosit de curând trubadurii./Răbdarea Sfinxului a ajuns/la linia de plutire./ (Rigorile sfinxului); Veştile trec din casă în casă/anunţând dezrobirea materiei/printr-o nouă grimasă -/arheologie istorică….//
Astfel îşi încheie îngerul meu păzitor/nemaipomenita prelegere/despre retorică.//Până în zori, filozofii retorici/au ajuns la aceeaşi înţelegere.//Gândurile şi visele lor/au fost migălos ticluite în cronici./(Prelegere despre retorică).
O a doua direcţie stilistică şi atitudinală e dată de exaltare, de extaz, de jubilaţie. Mărturisesc că sunt ceva mai reticent faţă de o asemenea propunere, dar e tot atât de adevărat că o asemenea expresie e cea mai apropiată de izvoarele poeziei:Nu-i atât de simplu să te smulgi brusc/cu trupul strâns în falangele timpului/şi să te catapultezi preţ de câteva veacuri/într-un viitor presupus de previziunile tale!//Este ca şi când ai răsturna/ cerul cu bolta în jos/făcând să-şi reverse lumina/ invers decât a fost hărăzită/ la facerea lumii de către marele demiurg!//Icoanele din bisericuţa din sat au lăcrimat!/ De pe umerii catapetesmelor din altar/şi-a luat zborul un cârd de porumbei/pierzându-se în neant cu grijile noastre în lume!…/(Furat de viziunile aştrilor)
Această viziune imnică îi convine însă poetului şi semnul exclamării poate fi un semn sigur al eului liric, alături de vocative şi imperative: De-acum încep, prietene, manevrele de primăvară!(Manevre de primăvară);Fă-ţi inel de logodnă/din culorile curcubeului/stăpânind albul luminii/dintr-o orgă de crini!(Orgă de crini);Subjugate tăceri, progeniturile noastre, aduceri aminte,/orizontul purtând pescăruşi /peste tâmplele mele albite!//Sângerata statuie printre cercuri concentrice suie!/Pe sub streaşina cu lacrima strâmbă/Oedip întinereşte cărunt… /Potrivindu-i aureola pe frunte/ o columbă îi cântă colind:/Doamne, cine-am fost, cine sunt!?/(Subjugate tăceri);E-un infern de bâiguieli de-ndârjiri de-ndoieli/flăcări se-nteţesc şi pier împungând cu ciocu-n cer!/Luna pare-un ochi de jar spânzurată de-un zălar,/de tăciuni şi mărgărint lâng-o vatră de alint!(Descântec);E-un peisaj hipnotic şi-aproape hilar!/De jur împrejur pe pământ amurgesc stelele!/Firul de plumb s-a frânt!/Nu mai are cine să-l semene!/Pantera roz îşi continuă valsul vienez,/pe pojghiţa de Lună subţire!/E-o vreme absurd de torenţială! /Paparudele nudele ies la iveală/precum ispitele graţioase în târg,/Te chem să vii în Poiana Narciselor!/Sus pe grui,/gurile de tun ard ţepene/în împărăţia nimănui!!//Dau buzna comis-voiajorii Paradisului:/împart în cimitire/abţibilduri şi cutii de chibrituri!/Peisajele se succed sub/ zarea boreală adusă de la mari adâncimi,/insulă de tăcere gri!/(Gurile de tun ard ţepene);Strigătul fiind interzis /cuvintelor li s-au pus botniţe/din odgoane de câlţi!//În văzul mulţimii venite să se dea cu Luna în bărci,/poemele au fost arse pe rug,/(Himera în secret a fost operată de gâlci!) //Să nu care cumva admiratorilor/să le provoace sumbre sentimente romantice,/starea de graţie fiind cuprinsă de ştiuta, /înspăimântătoare inflaţie!//Aşa ne-am întemeiat arta cu faţă umană/dând dracului la o parte vicleniile veacului:/vorbitul în dodii,/mersul pe brânci sau în coate,/dinspre rădăcinile muntelui orb/bătut cu diamante şi câte şi mai câte!//Sunt doar câteva procedee recunoscute/de savanţi şi esteţi pe plan mondial/care ne-au garantat dreptul la supravieţuire/şi prezumţia de nevinovăţie!//În rest, nu mai contează aproape nimic!/Numai bătrânii asini /ducându-şi samarele grijilor lumii în spate/au împins cu umerii stafiile mişcătoare/ale atâtor imperii apuse, /dincolo de gardul de sârmă ghimpată/dându-ne în vileag vicleniile,/fantasmele cuvintelor trase pe roată,/tăcerea nodului gordian fiind retezată/brusc cu sabia lui Damocles!//Din încăperea de diamant a acestui secol ironic/mă pot adresa tuturor în cunoştinţă de cauză:/vă rog primiţi în dar puţină duioşie/să puteţi uita totul! Dar absolut totul!(Interdicţii).
Ultimul poem, reprodus în întregime, e şi o interesantă artă poetică.
Dar Victor Stan e un poet redutabil şi atunci când metaforizează. O face firesc, posedă o admirabilă ştiinţă a versului, după ce s-a exersat îndelung în versul clasic, rimat şi ritmat.
„Mărturisirile Caligrafului” e un volum solid, care fructifică superior o vastă experienţă poetică ce se întinde pe câteva decenii. Cele câteva stiluri (tendinţe, direcţii, limbaje) se împletesc într-o funie în care fiecare „culoare a firului” reprezintă o voce: când discretă, dar rostind adevăruri ferme, formulate, conclusiv, cu pretenţii sentenţioase; când exaltată, jubilând în faţa miracolului care este poesia, când metaforizând convingător, redescoperind prin limbaj propriu lumea, vorbind limba poeţească.
Se pare că, prin acest ultim volum, netributar nimănui, Victor Stan se regăseşte pe sine ca poet autentic, anunţând în acelaşi timp noi disponibilităţi fractalice, valorice şi existenţiale.
Lucian Strochi