TABLOUL 24

MAMA: Înainte nu ştiam să citesc semnele: nu erau multe, dar nu ştiam să le citesc bine. Acum ştiu, dar semnele sunt prea multe. Cu Toma am multe vise. Unele limpezi: îl văd mergând pe fundul unei ape, atât de limpezi, încât întrece în limpezime aerul cel mai curat; Toma, călare pe un cal alb, altul decât cel din copilărie, păşeşte încet, nu cu teamă, ci cu fală, aşa cum fac doar prinţii în faţa oştirii lor. Alteori îl văd dormind şi zâmbind prin somn. E vesel, în somn l-au ocolit necazurile de peste zi şi acum e fericit. Oare la ce visează? Nu ştiu. Umblu încet (în vis), să nu-l trezesc. Alteori îl visez de rău, tot călare pe calul său alb, numai că, pe unde aleargă calul, din urmele copitelor ţâşneşte sânge. Şi Toma e încăpăţânat, dar aleargă nebuneşte înainte. Alteori îl visez iarna. E multă zăpadă şi un frig de cad crengile de copac. Toma descalecă, abia mai păşeşte; calul de asemenea. Răsuflările lor se fac ţurţuri. Şi lacrimile lor la fel. Toma şovăie, apoi se hotărăşte. Loveşte, cu pumnalul, gâtul calului. Calul se prăbuşeşte în linişte; din gât ţâşneşte sângele. Toma spintecă burta calului. Se ascunde în ea. De cine, nu ştiu. E prea departe ca să-l strig, să mă audă şi să-mi răspundă. Oricum se ascunde de cineva. Toma stă ascuns în burta calului. Burta s-a închis. Nici o picătură de sânge nu s-a mai scurs. Duşmanii trec pe lângă el. Nu-l văd; nu ştiu că el s-a ascuns în acel loc. Duşmanii se risipesc în ceaţă. Numai că acum calul devine străveziu. Toma e mai mic, întocmai ca un prunc nenăscut în burta mamei. Ar vrea să iasă de acolo, dar nu mai poate. Se sufocă; loveşte cu pumnii în burta calului. Înnebunit, calul aleargă. Acum Toma scoate jungherul de la brâu. Spintecă burta calului. Numai că, nu din burta acestuia (calul fuge înainte, străveziu, până când dispare) curge sângele, ci din burta lui Toma. S-a tăiat singur, când a încercat să scoată jungherul. Toma sare într-o groapă. Sângele curge mult, mult de tot, parcă izvorăşte de undeva, din pământ; Toma ar vrea să iasă din groapă, dar nu mai poate. Şi sângele îl îneacă:     i-au mai rămas afară doar mâinile care se deschid şi se închid. Îi văd când pumnul strâns, când palma. Parcă ar bate două inimi; când întregi, când despicate. Apoi nu mai văd nimic. Mă trezesc plânsă, cu faţa plină de lacrimi. Când îmi potrivesc perna, bătând-o uşor cu palmele, să mai pot dormi un ceas-două, afară zorii sunt sângerii, iar mâinile mi se umplu de sânge.

PRÂSLEA: Puteam să merg pe oriunde, numai să o iau spre răsărit. Chiar dacă Toma n-ar fi vrut să se întâlnească cu mine, tot l-aş fi întâlnit. Numai că eu ştiam că Toma se petrecuse din viaţă; şi el şi prietenul său Manea. Îi găsise lumea înjunghiaţi pe amândoi: pe Toma în burtă, pe Manea în junghietura gâtului; îi găsise pe amândoi la locul ce-i spun Pârâul Calului. De fapt, acum căutam calul lui Toma; pe jumătate năzdrăvan, „fum de legendă” – cum îmi spusese, cu ochii arzând de patimă, un om. Calul lui Toma nu-l găsise nimeni. Se zvonise un cântec însă: „părăsite şei sunt munţii / calul a fugit prin văi; / nările răcoroase sunt peşteri / calul a fugit prin văi; / brazi-s verde nechezat / calul a fugit prin văi; / luna-i o potcoavă de argint / calul a fugit prin văi; / pinten al lumii mi-i ochiul / calul a fugit prin văi” . Poate că fuseseră ultimele cuvinte ale lui Toma; ar fi trebuit să plâng: „Tomo, Tomo, tu n-ai fost decât un cal orb; nu te-a părăsit nici bici despicat de ape, nici bici despicat de foc: te-a însemnat pentru vecie pintenul de argint – jungherul; ţi-a intrat adânc în pântec – din greşeală sau dinadins.” Îi citeam cu nesaţ urmele: erau proaspete, de parcă Toma şi calul abia trecuseră pe aici. Poate că am vărsat o lacrimă.

BĂTRÂNUL 1: Acum în tine e mai multă suferinţă decât în mine, aşa că mă pot întoarce. Asta am să le spun eu oamenilor mei.

PRÂSLEA: Îţi mulţumesc, bătrâne, că m-ai însoţit.

BĂTRÂNUL 1: Pentru prima dată zâmbi: „Nu te-am însoţit, te-am păzit. Să nu uiţi asta niciodată. Şi acum eu mă întorc.” Eu nu m-am întors. Am citit, aşa aplecat cum eram, mai departe, urmele. Un gând mi-a trecut totuşi prin minte: „Poate că satul nu era nebun, sau prefăcut, aşa cum îl crezusem eu la început. Oamenii văzuseră însă că mă întorc de pe celălalt tărâm şi au vrut atunci să mă ajute; să mă facă să înţeleg că trecusem hotarul. Şi pentru că s-au temut să mă lase singur, nu pentru ei s-au temut, ci pentru mine, mi-au dat pe cineva care să mă însoţească până spre hotarele lacrimei. Odată ajuns aici, însoţitorul meu se putea întoarce.” Nu era decât un gând şi poate nici nu era gândul cel drept. Citeam urmele: erau când bocet, când strigăt de triumf, când gând de mulţumire şi pace, când sânge ridicat în ochi şi pumn. Abia acum îl cunoşteam cu adevărat pe fratele meu. Şi totuşi: eu nu-l căutam pe Toma; îi căutam calul. L-am găsit într-o poiană a furnicilor; i-am găsit scheletul adică. Fusese ceva mai mare decât al unui cal obişnuit. Tigva avea o gaură mare în frunte; cineva îl lovise în acel loc, doborându-l, sau poate că murise şi altcineva îi smulsese cornul, dacă, într-adevăr, avusese vreunul. Era potcovit cu potcoava de argint; după asta mi-am dat seama că trebuie să fi fost calul lui Toma. Acum îl năpădiseră furnicile. Oasele erau albe, spălate de ploi. Atât de albe şi de curate, că te puteai gândi că, de fapt, carnea lui e acum străvezie. I se văd doar oasele. Calul nu murise; era doar adormit şi trebuia să nu-i tulbur somnul, aşa că m-am întors uşor, ocolind cu grijă poiana, să nu-l trezesc. Vroisem să iau cu mine potcoava de argint, ca semn al întâlnirii mele cu calul; ar fi fost vanitate; n-ar fi avut nici un rost. Trebuia să-l caut acum şi pe Toma. Îi ştiam bine ochii; nu-i uitasem. Îi găseam: când în ochii unui cerşetor, când în ochii obosiţi ai unei babe, când în ochii aspri ai unui negustor, când în ochii, adumbriţi de spaimă, tremurători, umezi, ai unei fete mari. Mă inunda, băutură plăcută, care te încălzea doar, nu-ţi lua minţile, nu-ţi încleia vorbele, o dragoste ciudată de oameni. M-am înspăimântat: acum eram şi eu un om oarecare, supus patimei, uitător al cuvântului. Şi iarăşi ciudat, nu-mi părea rău. Îl invidiam pe Toma: se risipise în oameni, în gândurile lor, în inimile lor. „Asta e vinul lui Toma” – spuneau mesenii şi mă îmbiau cu un vin negru şi greu. „Aşa bea Toma” – mă îmbiau aceiaşi meseni să dau peste cap o ulcică de lut, după ce o goleau ei întâi, ca pildă. Nu ştiau cine sunt; nici nu-i interesa acest lucru. Toma era aici mai viu decât fusese el în viaţă, viu cu adevărat. „Ăştia-s făcuţi cu Toma” – şopteau babele, ducându-şi mâinile lor uscate la gurile ştirbe ce poceau cuvintele, nu şi adevărul –     arătându-mi copii frumoşi, cam de aceeaşi vârstă, ridicaţi prin sate megieşe, până la înălţimea mesei. „Asta-i pădurea lui Toma” – îmi arătau, cu respect, pădurarii câte un codru negru, de nepătruns, apărut parcă peste noapte. Pădurea existase de multă vreme, avea sute de ani, dar oamenii o vedeau abia acum. Trebuia să treacă prin ea Toma, s-o lumineze, ca ei s-o poată vedea. Despre Manea în schimb, nimeni nu sufla o vorbă. Ca şi cum n-ar fi existat. De fapt, cât existase, fusese umbra lui Toma. Şi oamenii vorbesc despre oameni, nu despre umbrele lor. Am găsit jungherul de argint al lui Toma. Un pădurar îl găsise în pădure. Cerea preţ bun pe el: „Nu că ar fi al lui Toma. Dar se spune că poţi înjunghia cu el urşii. Nu-ţi trebuie nimic altceva. Caută singur inima, o găseşte şi o străpunge.” I-am spus atunci că sunt fratele lui. I-am arătat mâinile, cu semnul alb traversând venele. „E semnul fraţilor noştri. Toţi avem mâinile aşa. Şi dacă vrei să te cred că e jungherul lui Toma, şi tu trebuie să mă crezi că eu sunt fratele lui.”

PĂDURARUL: Pentru mine banii n-au nici un preţ. Îl ţineam pentru că ştiam că era al lui Toma; îl găsisem acolo, înfipt în pământ, lângă locul ce-i spune Pârâul Calului. Mă mândream că am jungherul de argint al lui Toma. Mă mândresc acum că i l-am încredinţat fratelui său. Deşi…

PRÂSLEA: Deşi … ce?

PĂDURARUL: Deşi aş fi vrut să i-l dau unui fiu al lui Toma. Acum însă… dacă ai venit până aici, ţi se cuvine pe drept. Şi apoi… Toma are atâţia copii, încât cu greu aş fi făcut o alegere dreaptă. Aşa că ia-l. Ţi-l dăruiesc din toată inima.

PRÂSLEA: L-am luat. Era o pană de foc. Am mulţumit, înclinându-mi adânc capul în faţa omului cărunt, cu trăsături severe, cu o faţă cenuşie, brăzdată de riduri, semănând uimitor cu faţa unui copac. Am pornit-o din nou la drum. Soarele se arunca printre văi, scăpătând a asfinţit. Şi, la acel anume ceas al amurgului, când ziua prinde a se îngâna cu noaptea, am înfipt, până dincolo de plăsele, jungherul în iarbă. Apoi l-am acoperit cu pământ, să nu mai rămână nicio urmă.

TABLOUL 25

MAMA: Mă hotărâsem, din nou, să nu mai fac copii. Obosisem: şi să-i nasc şi să-i cresc. Să răzvrătise în mine femeia. „Anii se duc, unul după altul, şi în curând o să fiu şi eu bătrână. Am atâţia copii; ce-mi mai trebuie alţii?” Gândul cu zodia fusese o toană de-a mea; dar, ca orice toană, trecuse. Pântecul lăbărţat de atâtea sarcini se lăsase; sânii la fel. „În curând…” Nu mă temeam că n-o să-i mai plac bărbatului meu. Îl ştiam prea bine. O singură dată se întâmplase să se uite după alta, dar asta cândva, în tinereţe. Îşi făcuse damblaua, se potolise acum. Îi plăcea de mine, pentru că ştiam cum să-l iau. Nu mi-a fost niciodată frică, nici ruşine să-l iubesc, cît pot eu iubi. Şi el a ştiut să vadă, să simtă şi să preţuiască acest lucru. I-am spus-o şi lui. „Nu mai vreau copii. Mulţumeşte-te cu ce ai.”

TATĂL: Şi n-ai să te răzgândeşti? Sigur, nu?

MAMA: Nu m-am răzgândit. M-am păzit cât am putut de bine, cât se poate păzi o femeie. Şi totuşi s-a întâmplat să rămân. O să scap de el. Nu-l mai vreau şi gata.

TATĂL: Să nu faci vreo prostie – n-ai făcut-o niciodată. Să n-o faci nici acum. Nu pentru el, pentru tine.

MAMA: Poate o să fie fată.

TATĂL: Şi se va naşte în zodia ta.

MAMA: Aşa urma să fie. Trebuia să fie o fată. O fată care să-mi urmeze soarta şi zodia. Imediat după ce am rămas, m-a muşcat de mână vipera. Eram în grădină, strângeam rufele de la uscat şi, cu ele la piept, m-am aplecat să beau apă. Era cald afară (dacă mă gândesc abia acum mai bine, nu era chiar când am rămas, ci ceva mai târziu, prin aprilie), m-am sprijinit cu mâna în malul pietros şi m-am aplecat să beau. În apa limpede am văzut vipera. M-am apărat cu palma. Şi-a înfipt colţii. I-am strivit capul cu piciorul. Prea târziu însă. M-am lăsat uşor pe spate. Mi-am supt rana. Până când locul a devenit vânăt, apoi negru. Am crestat rana cu briciul. Am supt din nou. A ieşit toată otrava. M-am gândit atunci: „Sărutul dat viperei”. „Ce să însemne asta?” Ajunsesem să gândesc simplu de la o vreme. Tot ce se întâmpla, tot ce mi se putea întâmpla, toate semnele adică, erau în legătură cu copiii mei. Ajunsesem să nasc, nu mă mai temeam de asta, măcar atâta câştigasem din atâtea naşteri: să nu mai mă tem de încă o naştere. Numai că acum naşterea nu mai venea. Eram neliniştită acum, iată, trecuseră şapte zile de la sorocul ştiut şi …nimic!

TATĂL: Poate te-ai înşelat?!

MAMA: Cum să te înşeli? Aşa ceva nu se poate …

TATĂL: Hai până la Anca.

MAMA: Hai.

VRĂJITOAREA (râzând): Promiteţi-i ceva. O să se nască atunci.

MAMA: M-am rugat. Pentru prima dată în viaţă m-am rugat, până la uitarea de mine, ziua şi noaptea. Până la urmă a trebuit să promit că-i voi da tot ce va voi el, tot ce-mi va cere. S-a născut până la urmă. Cu peste două săptămâni mai târziu decât ar fi trebuit. L-am născut cu drag. Cu bucurie chiar, deşi n-a fost aşa de uşor ca în ultimele rânduri. Abia când am privit, în prima noapte cerul, era o noapte înstelată şi înaltă şi stelele străluceau, când reci, când îndepărtate, că până şi ochiul lăcrima din cauza depărtării: am înţeles de ce nu vroise fiul meu să se nască. El trebuise să spargă zodia mea, să poată trece în zodia lui, să treacă din balanţă în scorpion şi cel mai greu lucru e să treci dintr-o zodie în alta; ca şi cum ai trece dintr-o soartă în alta. Nu daruri, nici încântări, nici blesteme, nici rugăminţi – aşteptase fiul meu, ci altceva, mai greu şi mai tainic, trecerea zodiei mele, pentru a se lumina zodia lui; aşteptase ca fusele cerului să se rotească şi pentru el, numai pentru el şi atunci avusese curajul, sau acceptase să se nască. Copilul avea să crească repede, era inteligent, cam încăpăţânat; fire întoarsă, nu ştiai niciodată în ce ape se scaldă, dacă în clipa următoare va fi vesel sau trist. Mă gândesc acum, în nopţile mele de veghe, la vipera care m-a muşcat atunci, în grădină. Oare nu cumva, ceva din otrava ei trecuse în mine şi schimbase zodia băiatului meu? Avea nevoie fiul meu de otrava viperei, să se poată naşte cu adevărat, în zodia lui? Îi arătase, ca o a doua mamă, vipera, adevărata naştere? Fusese totul un joc al întâmplării? Uneori nu vezi semnele: alteori le vezi, dar nu ştii nimic despre ele; alteori ştii prea multe şi tot degeaba. Dar, uneori, arar, gândul şi semnul se potrivesc. Şi atunci apare ieri, azi sau mâine, întreg şi nebiruit, din plămada albastră a minţii, adevărul.

(va urma)

Lucian Strochi