Despre Mircea Răsvan Ciacâru am scris în mai multe rânduri, obligat de o prietenie profundă, dar fără mari efuziuni. Notam, prin urmare: „Mircea Ciacâru face parte din familia de spirite a unor Hans Holbein (v. Ambasadorii), Lubin Baugin, Jean-Baptiste Chardin, Paul Delvaux, Caspar David Friedrich, a hiperrealismului (Don Eddy, Gerhard Richter, Malcom Morley etc.), a picturii sud-americane. Dincolo de claritate, ceea ce frapează la artist este precizia detaliului, agresivitatea culorii unice, tari, căldura ce emană din subiectul-obiect, oricât de umil ar fi acesta. Pictorul democratizează natura, îndepărtându-se paradoxal de ea, prin trimiteri aproape livreşti.(…) Pictorul e un timid care îşi face curaj, pictura sa cultivă o agresivitate a singurătăţii (toţi timizii sunt agresivi), dar rezultanta e vectorială, reuşita – certă. Obiectele au materialitate, se pot pipăi, artistul mizând mult pe tactil, dincolo de muzicalul deja amintit. Mircea Răsvan Ciacâru are limpezimea spiritelor alese şi a apelor adânci. Restul e tăcere, rugă şi confirmare perpetuă.”

Şi, ceva mai târziu, despre altă expoziţie-eveniment: „Există însă şi câteva diferenţe notabile. Dacă preocuparea pentru timp (ano-timp) rămâne o constantă, acum spaţiul îşi suprimă parcă o a treia dimensiune. Ce se pierde în/prin absenţa perspectivei (adâncimii) se câştigă însă prin intensitate, printr-o voluptate casantă a detaliului. Ca într-o tehnică subtilă, dar canonică a icoanei, planul secund poate deveni mult mai important decât prim-planul, umbra sugrumă obiectul asemeni iederei, cerul – greu, întunecat – presează asupra pământului aproape străveziu, întreaga compoziţie devine rotitoare, pendulând asemeni unei table pe care trebuie (în)scris semnul, imaginea devenită metaforă, obligându-ne să-i reprivim îndelung, insistent, tablourile. Dacă în alte expoziţii Mircea Răsvan Ciacâru se arăta un subtil, rafinat şi convingător portretist, acum metafora obsedantă – devenită mit personal – rămâne copacul, cuib (nod) al anotimpurilor, legătură directă între cer şi pământ, leagăn al singurătăţilor, umbra noastră cea de toate zilele. Florile sale sunt şi nu sunt naturale, pictorul e interesat de involt, inventează dezinvolt noi specii, altoind culorile, obţinând structuri noi, pe care mama natură le avea doar în proiect. Există în tablourile sale o incredibilă jubilaţie a singurătăţii, un formidabil curcubeu al griurilor, o nevoie acută de a (se) comunica, o dureros de dulce tristeţe. S-ar putea crede, la o prea rapidă panoramare a peisajelor sale, că Mircea Ciacâru (îşi) construieşte natura, propunându-ne o natura artifex, selectând cu grijă engramele din care îşi clădeşte, conştiincios şi exact ca o albină, ulterior, arhetipul. Nimic mai neadevărat. Pictorul caută în fond acele momente unice ale naturii când aceasta se dezveleşte leneş şi impudic, ceaţa dintre văi părându-ni-se atunci mări interioare, o perpetuă dimineaţă fără soare, dar anticipându-l, printr-o citire şi o privire preventive. Un vânt solar, formidabil prin viteză, dar dematerializat, traversându-ne fără ştiinţa noastră, aşa cum se întâmplă în realitate, e reprezentat potenţial, ca un moment de răgaz, ca un echilibru între antiteze…”

Ce aş putea adăuga acum? Destule! În primul rând „familia de spirite” s-a lărgit mult cuprinzându-i acum şi pe Lucas cranah (v. Venus), hans baldung, albrecht dürer, matthias grünewald, frederic lord leigton, Georgio de chirico, carlo carrà, michelangelo pistoletto, yves tanguy, Aivazovski.

Esenţializarea pictorului a devenit sinecdotică, un frunct de obicei un măr cucerind între spaţiul, dar cu jubilaţie, nu cu angoasă ca la René magritte (v. la chambre d᾽écoute (1952) unde un măr enorm ocupă o întreagă cameră), chiar dacă mărul e înlăcrimat (Bob de rouă), sau decupat, sau din care s-a tăiat o felie tentaţie, iar o felie de portocală devine imensă, mai mare decât o felie de pepene (Felie de portocală). Trandafirul roşu pare depus ca o ofrandă sau ca joc iniţiatic, ezoteric. Alteori o floare de trandafir devine carnivoră, înghiţind şi topind (digerând) fondul. Floarea-soarelui violentează spaţiul, ca intr-un film cu vrejul de fasole (Floarea-soarelui în vas violet cilindric); Porumbul pare o meduză, un phalus cu râs lasciv, amintind de celebrul ştiulete al lui Creangă.

Peştele e pus pe un vas, alături de o lămâie, într-un mit biblic. Doi ciorchini de struguri pe o masă sugerează mana, ofranda. Stejarul singuratic, ruginiu cheamă melancolii autumnale, iar un copac fractalic poate fi Marele singuratic.

Mircea Răsvan Ciacâru obţine ritmurile din contraste adesea oximoronice (strălucire mată), din anamorfoze (alunecarea în fantastic este discretă), amintind de americanii William bailey manhattan still life (1980), care obţine ritmuri din forme şi străluciri (căni, cupe, boluri, mate sau cu strălucire stinsă) şi Emma jane cady – Fruit in a glass compote, 1898, (unde remarcăm decupajul perfect al formelor, sticlă, mere, struguri, pară tăiată) sau chiar Daniel spoerri, (născut la Galaţi!) cu trap picture (1972) (unde însă strălucirea vaselor, cuţitelor, farfuriilor, solniţelor, pachetelor de ţigări, e văzută de sus, într-o aglomerare simpatică, ritmurile fiind laxe).

La Mircea Ciacâru ritmurile pot fi muzicale, la care se adaugă şi o simbolistică a numerelor complexă: cinci mere cu vas metalic pe o masă cu suprafaţă bleu; trei mere cu vas tronconic trandafiri, crizanteme, flori de grădină; peşte pe vas de alamă cu trei mere realizându-se interesante răsfrângeri (anamorfoze); scoică, măr, vas metalic pe o masă; vas paralelipipedic, vas cilindric, măr, crizanteme bleu.

Emblematic mi se pare o natură statică având ritmuri obţinute prin alternarea vaselor, a formelor şi strălucirilor lor (ol, vas cilindric, crizanteme, vas de metal cu toartă, lămâie). Un vas albastru cu măceşe şi perle şi cu o lămâie aminteşte de Feliciano Carvallo (Venezuela) cu o celebră selva albastră nr.2.

Vasul a devenit pentru Mircea Răsvan Ciacâru un adevărat mit personal. Enumerăm câteva „obiecte” din tablouri în care vasul nu mai este un simplu suport, ci devine independent, intră în competiţie cu alte obiecte, considerate mult mai „picturale”: vas bleu cu crizanteme galbene; vas paralelipipedic cu două lămâi şi floarea soarelui cu boboc; vas de sticlă cu două mere pe catifea de ocru auriu; vas cilindric cu trei mere verzi şi flori; tipsie, soclu pentru un vas aurit, urnă cu trandafiri roşii şi şirag de perle- mătănii (simfonie în roşu); lampă cu vase de sticlă, vas de apă pe fond vermillon (transparenţă); peşte pe vas metalic cu trei mere realizând anamorfoze; doi ştiuleţi, vas de pământ decorativ şi un cadou lumânare; vas albastru fructieră dacică de la bâtca doamnei pe masă roşie cu lămâie galbenă şi eşarfă academică; urnă, măr verde, vas conic întors, vas pentru infuzii, ceainic; sfeşnic, fructiera dacică cu trei mere, vas de sticlă, muşama decorativă cu posibile păsări; candelă, vas obişnuit de sticlă sugerând un sfeşnic (Potir), scaun acoperit cu atlaz, trei vase metalice aurite şi un vas mat bleu reflexe aurii.

Alături de fructe, flori şi vase impresionează la Ciacâru minuţia „punerii în pagină”. Faldurile feţelor de masă, alte suprafeţe sunt atât de reale, de exacte, de atent urmărite în logica lor dinamică, încât ai crede că pictorul este un muralist sau un iconar preocupat de cutele şi faldurile veşmintelor sfinţilor, amintindu-ni-l pe Raphaelle peale cu al său after the bath (1822), acolo impresionând jocurile de alb, ca şi la Jean- Baptiste Chardin, nume deja amintit.

Pictorul realizează acum mai rar peisaje, unele în maniera lui Eliot porter (Redbud tree in bottom land, red river gorge, kentucky) (1968), – aceeaşi deschidere spre luminiş, rediu, crâng, cu precizarea că lucrarea pictorului român e mai dramatică tocmai din cauza verticalităţii copacilor (Crâng).

Mircea Răsvan Ciacâru excelează în portrete. Trecerea de la peisaj la portret e posibilă prin ambiguizarea lumiilor, aşa cum procedează argentinianul Raquel forner cu icar, sau turnul babel, dar şi un Dali. Numai că în timp ce Fornel pleacă şi se reîntoarce la mituri, Mircea Ciacâru îşi alege personaje contemporane lui, cum ar fi nemţeanul Florin Isachievici (Florin).

Pictorul se dovedeşte un adevărat maestru al deghizărilor, realizând primele trepte spre un fantastic asumat: un personaj poate fi un cavaler medieval, un călugăr tânăr – Creangă şi Eminescu (în acelaşi portret!) (Vizionarul), un simplu călugăr într-o alegorie impresionantă poate deveni chiar un cap al Bisericii (Ctitorul) un călugăr în alb poate fi Patriarhul (sau invers!) (Patriarhul).

Nedespărţindu-se total de natură, Mircea Ciacâru realizează metamorfoze incomplete. Astfel într-un tablou însuşi copacul e răstignit, pentru că Iisus e o parte din acest copac, o prelungire a sa, în altul Iisus e răatignit de un copac desfrunzit, fractalic (Răstignire). În fine, Iisus binecuvântând are în ochi lumină şi lacrimă ca într-un film de Franco Zeffirelli sau de Chuck close cu un binecunoscut john (1971) (Binecuvântarea). Pictorul are în portrete, obsesia cifrei patru (cifra perfecţiunii) rezolvată indirect prin culoare: – în Ctitorul albul – , barba călăgărului ritmând şi rimând cu veşmântul lui Hristos răstignit cu albul cărţii sfinte şi cu albul turnului principal al mănăstirii, fie prin duplicarea obiectelor, două mâini şi doi ochi ca în Patriarhul sau direct prin ipostazele personajului, acesta fiind fie subsemnatul, fie însuşi autorul, fie Emil Nicolae (la acesta din urmă apar şi două umbre, dar ele nu intră în calcul, compoziţia se bazează pe formula trei plus unu (Emil). Fantasticul nu mai derivă din motivul dublului, ci al cvadruplului.

Dar cel mai enigmatic portret nu poate fi decât un autoportret, compoziţia fiind ingenioasă şi metafizică: autorul apare de sub o neliniştitoare pânză sfâşiată în chip de batman (autoportret). Să fie vorba de un linţoliu (mortuar), de o pânză de nou-născut, de o metamorfoză gen omidă-fluture?

Sau ca la Hector Poleo (Aux aguets) de o pânză sfâşiată prin care priveşte, eliberat, ochiul, dar întreg eşafodajul e sptijinit de beţe ca într-un joc de marionete în care pânza e însăşi cortina? Ingenios prin propunere, mexicanul Julio castellanos cu al său autoportret în oglindă e departe de o asemenea complexitate interpretativă… Poate doar Man ray cu violon d’ingres, (1924), unde un nud „tatuat” cu tăieturile inconfundabile ale unei viori să conţină o asemenea încărcătură plastică şi semantică.

Poate că pe unii îi obosesc sau chiar îi irită trimiterile la un autor sau altul, la un pictor sau altul. După părerea mea, aceste trimiteri, comparaţii, analogii nu au nimic reprobabil, nu e vorba de pastişe, replici sau influenţe (în unele cazuri nici nu ştii care e subiectul logic, complementul de agent şi care subiectul gramatical); dimpotrivă: un pictor care se regăseşte în atâtea nume, care mai de care mai ilustre, nu poate fi decât un pictor extrem de valoros, care suportă orice comparaţie, indiferent de secol şi de zona geografică.

La urma urmelor, cultura ne apropie, nu suntem singuri, temele artei sunt extrem de reduse, aşa încât a te afla într-o familie de spirite ilustre este mai mult onorant.

De altfel dicţionarele de artă sunt pline de asemenea analogii, înrudiri şi nimeni nu are de suferit. Dimpotrivă…

Un motiv pictural statornic îl reprezintă pentru Mircea Rasvan Ciacâru cetatea: Cetatea Neamţului cu … ruine ultramoderne, cu răsfrângeri de Ierusalim celest, cetatea cu coloane-turnuri ce par coşuri de fabrică, cetatea-biserică, cetatea-munte, cetatea-decor pentru poveşti cu zâne şi domniţe, cetatea-profilată pe cer ca o fata morgana, cetatea-piramidă pătrată cu contraforţi, cetatea gheţurilor printre valuri îngheţate. Şi toate aceste răsfrângeri pleacă dintr-o singură matrice, uşor recognoscibilă, în cazul nostru Cetatea Neamţului.

Alte motice picturale predilecte: copacul, clăile (claie în formă de lacrimă, cu crengi în formă de oase încrucişate, sugerând moartea, cu scară (până şi umbra scării e vizibilă) (Recolta), căpiţe înconjurate de gard, sprijinite în pari, dealurile – dealuri smălţuite cu flori ca în picturile naive (deal la apus) dealuri şi munţi, un pahar la fereastră sau pe rama unui tablou, amintind de lucrările lui Magritte (nostalgie), dealuri şi munţi alternând cromatic, cu forme eliberate de orice rigori (Panorama).

Câteva tablouri sunt excepţionale, meritând a fi găzduite de orice muzeu care se respectă, picturi intrând în metafizic: o azimă pe cer se sparge sub forma unei cruci (Azima); o poartă ţărănească cu nalbă şi răsură în faţă, cu alte flori sugerând moartea şi viaţa (Poarta părăsită); o uşă închisă albastră, zidită parcă proaspăt, cu cărămizi roşii, cu o fereastră tot în albastru ceruleum, cu un scaun al aşteptării (cu gratii !) şi trandafiri agăţători şi alte flori în dreapta uşii (Poarta); un drum sufocat de natură şi care pare a nu duce nicăieri (Parcul); scări urcând spre vreo clopotniţă sau   într-o cetate bine apărată (Spre trecut), o fântână cu claie cu scară rezumând o existenţă ţărănească multimilenară (Fânar); o ie, polemizând cu celebra La Blouse roumaine a lui Matisse (Ie).

Clujean prin naştere (s-a născut la 9 iulie 1946), Mircea Răsvan Ciacâru e timişorean prin formaţie (Universitatea Timişoara – Facultatea de Desen, Secţia Pictură – absolvită în 1973 la clasa profesor Ion Sulea-Gorj) şi nemţean prin vocaţie. A fost restaurator la Muzeul de Istorie si Arheologie Piatra-Neamţ, restaurând obiecte, dar şi destine. A avut expoziţii personale la Piatra-Neamţ (1974,78, 79, 80, 81, 95, 2000, 02, 06, 07, 08, 09, 12), Bucureşti -1981- Hanul cu Tei,1982- Teatrul de Comedie,1983-Teatrul Mic, Tel Aviv –Israel (1985), Almere – Olanda (1996), Frankfurt pe Main – Germania (1996). În expoziţii colective a expus şi la Timişoara, Arad, Drobeta Turnu-Severin, Iaşi, Suceava, Braşov, Durău, Bicaz, Agapia, Bruxelles, Cluj, Oglinzi, Alba-Iulia, Franţa. Are lucrări în colecţii particulare şi de stat din ţară şi străinătate (Olanda, Franţa, Rusia, Canada, SUA, Germania, Israel, Suedia, Italia). Publică desene în reviste (Luceafărul, Cronica, Antiteze etc.), ilustrează cărţi, restaurează tablouri şi icoane, proiectează afişe pentru diferite manifestări culturale, ţine prelegeri de Istoria Artei la Universitatea Populara Piatra-Neamţ.

O viaţă de artist renascentist, dedicată Artei şi Cetăţii…

Mircea Răsvan Ciacâru este unul din acei artişti rari, care asigură un echilibru perfect între desen, culoare şi compoziţie, cultivând paradoxul, sinecdoca, oximoronul, plonjând discret în fantastic şi având un ritm al creaţiei inconfundabil, ferm, clar, cu acorduri simfonice.

Formidabil portretist, Mircea Răsvan Ciacâru mai are de trecut o singură probă: cea a nudurilor. Sunt sigur că atunci când îşi va adresa şi această provocare, Goya îl va privi cu înţelegere şi admiraţie.

Mircea Răsvan Ciacâru este un personaj afabil, politicos, tăcut, fulgerându-te rar cu albastrul incredibil al privirii sale.

Modest, participă la toate expoziţiile confraţilor săi, dintr-o statornică solidaritate culturală şi intelectuală în care crede nezdruncinat. Nu i s-a răspuns niciodată pe măsură, pentru că nu e vindicativ, gălăgios, orientat, simpatic, complice.

Fiecare expoziţie a sa este o provocare, artistul expunându-se, provocându-se, punându-şi pariuri (cele mai grele de câştigat). A vrut să picteze strălucirea. A reuşit. A vrut să strălucească matul. A reuşit. A vrut să prindă spuma valurilor, străveziul. A reuşit. A vrut să supună lumina Eladei, prin albul ei orbitor, de statuie, de cetate, de piatră. A reuşit, ca un nou Hölderlin, visând ca şi el, la antice ruine, coloane de marmură albă, propilee. Dar şi ziduri, străzi înguste, dar solare.

Dacă cineva mi-ar pune insidioasa întrebare: Pe cine crezi că cetatea ar trebui să-l numească Maestre? , primul nume care îmi vine în gând este Mircea Răsvan Ciacâru.

 Lucian Strochi