Poezia lui Ioan Ouatu din recentul volum Scrisori de acreditare pare simplă, părând a fi de sorginte folclorică. Versul curge firesc, rimele sunt cuminţi, pline, cu puţine surprize, poeziile nu depăşesc adesea economia a două-trei catrene.

E numai o aparenţă. În realitate, Ioan Ouatu se revendică dintr-o tradiţie culturală mult mai veche, de începuturi, cea a unui Homer; nu întâmplător unul dintre eroii săi este Ulise, luat ca martor pentru o natura artifex în care regăsim tradiţia ortodoxă, tradiţia catolică – Mona Lisa, dar şi o tradiţie populară uşor recognoscibilă: Toate se frâng în noi, Ulise, / clipa trece dănţuind pe cai / eu îţi strig icoana printre paraclise: / giuvaeruei sfinte, Mona Lise, / ne petrec prin gurile de rai.( p.11)

La fel ca şi Homer, cel care cânta Aurora cu degetele trandafirii, Ioan Ouatu îşi ia ca posibil personaj real/fictiv/simbol/mască această realitate până la urmă… duală, Aurora fiind atât o prezenţă misterioasă, un martor activ, dar şi… soţia, cu acte în regulă, a poetului. Prin multiplele interogaţii şi exclamaţii retorice adresate ei direct, Aurora devine însă un alter ego al poetului, o metaforă obsedantă tinzând spre un mit personal.

Şi tot de la Homer împrumută Ioan Oautu eroismul, care îl va duce firesc spre un patriotism bine temperat, credibil şi emoţionant, avându-l ca protagonist pe Decebal, el, poetul nefiind altcineva decât urmaşul firesc al acestuia.

Punctul de plecare al emoţionantului poem final Discurs pentru Europa noastră de acasă este sorescian, dar rezolvarea este personală: Iertaţi-mă rogu-vă, Sire, / să-mi prezint scrisorile / de acreditare atât de târziu. / Oştile noastre au fost pe picior de război. // Am fost nevoiţi, să ne priponim / toate cerurile de crucile din cimitire. / Ne-am ascuns visteriile / scăpate de moarte în văgăuni, în peşteri. …(p.223)

Patriotismul cel mai ardent şi mai sincer nu scuteşte poetul de efortul de personalizare, în caz contrar efectul fiind mult redus din cauza previzibilităţii mesajului: Dacă nouă ne-a fost dat, / să stăpânim acest pământ de eroi / s-a datorat faptului / că Decebal a fost sămânţa. (p.209)

Simplitatea poeziei lui Ioan Ouatu poate produce efecte notabile, atunci când rezolvările sunt simboliste sau chiar expresioniste: O femeie din satul nostru, / toată vara / a purtat Steaua Polară în pântec. / Trupul ei semăna cu vioara / adormită în cântec. // Se spune că femeia aceea, / într-o zi a născut / un curcubeu însorit / lângă brazdele ude // punându-i cerului / galbene, roşii şi albastre funde / de lumini şi de sori // sufletul ei / de atunci, în ţărâni / a rămas logodit. (p.208)

Reuşitele depline ale poetului le regăsim cel mai adesea în poeme-stanţe, în catrene clare, unde cuvintele înnebunesc brusc, generând valenţe insolite: Ca s-ajung la tine, dintr-un jilţ stâncos / liturghii de-octave îmi trimit copacii, / rămânând pădurea dintr-un deal frumos, / apele la ţărmuri se logodesc cu vracii. // Neuitarea clipei, nu mai conteneşte, / scufundate turnuri, cad de sus în jos, / dropie lumina are solzi de peşte, / să-i cioplim uitării, sâni de abanos. (p.218)

Metaforele nominale sunt insolite, deci frumoase şi mnemotehnice: Fulgerul este o parodie / înfrunzită a cerului / purtat în palme de îngeri… (p.194) sau Respiraţia zeilor / este un fum albastru / de lapte şi miere / cu care / din când în când / ne primenim fiinţa… (p.130).

Livrescul, atunci când apare, ne duce adesea spre un Ev Mediu deloc întâmplător: Numai ogarii tineri mai contemplă / prin văi haine florile mai plâng / de teama unui trubadur de treflă / ne-am îngropat uitările-n parâng. (p.115).

Versul popular are ceva de descântec, de blestem şi de oraţie: Turn de cremene năuc / pui golaş de hăbăuc / muget verde de cicoare / haimana din Ursa Mare. // Stârpitură de căţea / calci în cioburi de ghiulea / şi-o iei, razna pui de lele / printre linii paralele // s-avem linişte şi pace / prin păduri şi dobitoace / adu cerul mai încoace / să rămână-n veci azurul / luminându-ne împrejurul. (p.108)

Senzaţiile sunt proaspete, ochiul respiră clar, iar poetul îşi formează, vers cu vers, un univers propriu, uşor recognoscibil: Ne umezisem cerul de uitare / amirosind a cetină şi fân cosit, / un obelisc sculptat de Ursa Mare / cerând de la pădure alinare / de teama unui zeu necuminţit. (p.94)

Există la Ioan Ouatu o voluptate a detaliului, a miniaturalului, dar, nu o dată, desfăşurarea este amplă, orizonturile se deschid brusc, solemn, urieşesc, ca într-o iluminare: E-o promenadă de umbre dedesupt / de parcă cerului i-am pune / argintării de zale, / odgoane albastre cu peceţi de lut / răzbat prin zmeurişuri catedrale. // În jur, e-o slavă de miere a luminii / iar noi cotrobăim din stea în stea / răstălmăcind misterele genunii / bătând lângă fântâni o temenea. (p.97)

Ultimul vers ne cheamă în memorie acel păun barbian ce se apleca răsăritean şi moale, într-un orient misterios unde timpul-havuz funcţionează orgolios.

Uitarea e simandicoasă, umbra – clăpăugă, istoria e dusă în târg de dârlogi şi bătută cu funii de mărgăritare la mese.

Un metalimbaj aparent prăpăstios, în realitate extrem de atent cenzurat, inudă poemul, formând până la urmă stilul inconfundabil al unui poet interesant, pendulând între eleaticul (totuşi!) afişat şi asumat şi heracliticul ce te pune în imposibilitatea de a anticipa viitorul enunţ.

Ioan Oautu este un poet al semitonurilor şi al penumbrelor, dar energia cinetică declanşată adesea de forţa versurilor sale te poate surprinde nepregătit, ca o avalanşă.

Inspirată, la obiect, postfaţa semnată de poetul şi criticul Gheorghe Simon.

Poetul nemţean probează prin ultimul său volum că e capabil oricând de cele mai neaşteptate şi reconfortante surprize.

Lucian Strochi