Plecarea a avut loc la ora fixată. Parcurgem fără nici un incident teritoriul României, traversând ţara de la est la vest. Vama la Borş. Nu-mi stăpânesc un zâmbet: numele punctul de frontieră îmi mai aduce aminte de Moldova, borşul fiind o mâncare pe care cu siguranţă nu o voi găsi în Olanda. (Sau poate vine din maghiară, borş însemnând piper?)

Vamă formală la Borş, ni se urează drum bun şi trecem în vama maghiară. Ungurii, foarte amabili, nu pun prea multe întrebări, examinează documentele, văd că suntem în tranzit, aşa că ne dau drumul imediat. Planul nostru e să facem cât mai mult din Ungaria, să dormim undeva la graniţa cu Austria. Henk reuşeşte să parcurgă aproape 1200 de kilometri şi, la îngânarea nopţii cu ziua, găsim un loc de dormit. Foarte ieftin, doar 20 de euro de persoană, fără mari pretenţii, dar curat şi odihnitor. Adică exact ceea ce ne trebuie.

Intrăm în Austria, înregistrând un mic incident. Pentru că maşina are număr de România, suntem invitaţi de către un poliţist, destul de brutal, să aşteptăm, să tragem pe dreapta. Aşteptăm aproape un sfert de oră, celelalte maşini cu numere de Ungaria, Austria, Germania, Olanda, Italia trec pe lângă noi, nepăsătoare, poliţistul se răzgândeşte, văzând paşapoartele olandeze ale Rodicăi şi ale lui Henk, ne dă drumul fără vreo explicaţi, fără vreun control al bagajelor. Avea să fie, de altfel, singurul semn că Estul rămâne Est, cortina de fier mai are falduri, mentalităţile rămân mentalităţi, dar totul e bine, când prostia nu durează prea mult.

Traversăm Austria, trecem prin Viena, care, din goana maşinii, nu mai pare atât de impresionantă. Un oraş mare, modern, cu multe construcţii ultramoderne, curios, destul de industrializat, departe de romantica Vienă, cea cu palatele, cu trăsurile, cu uniformele de operetă, cu oamenii care nu se grăbesc, un oraş uşor melancolic, dar imperial, un burg cu multe biserici şi clădiri seculare…

Facem un popas într-o zonă viticolă, la un motel cu o privelişte superbă, panoramică, bem o cafea, luăm prânzul, rezervele sunt aproape intacte, genţile frigorifice îşi fac pe deplin datoria. Intrarea în Germania e spectaculoasă, Germania pare uşor adormită, n-am ajuns încă în Walhala, acolo unde spiritul zeilor se răzvrăteşte perpetuu. Autostrăzile din Germania nu impun restricţii de viteză, suntem mereu depăşiţi deşi rulăm cu 130-140 de kilometri la oră, scăpăm, ca prin minune, de ambuteiaje şi, timid, încerc o abatere de la traseu: „N-am putea trece prin Aachen? E destul de aproape…” Rodica îşi doreşte şi ea să reviziteze Aachenul aşa că Henk, amabil, se supune „majorităţii”. De altfel abaterea nu înseamnă nici o sută de kilometri…

Ajungem la Aachen în mai puţin de o oră şi jumătate. Şi, pentru că nu era în program, şi pentru că pregăteşte într-un fel intrarea în spiritul Olandei, deşi mi-am propus să nu comentez decât Olanda, nu şi celelalte ţări prin care am trecut, Aachenul va fi o excepţie.

Datele de dicţionar sunt destul de zgârcite:

Aachen (Aix la Chapelle)

Oraş din Germania occidentală, capitala districtului (landului) Renania de Nord- Westfalia, la 5 km de graniţa cu Belgia şi Olanda.

Aproape 250.000 de locuitori. Arhiepiscopie. Universitate renumită. Staţiune termală celebră încă din timpul romanilor, oraşul posedă numeroase monumente vechi sau restaurate. Remarcabilă este capela Palatină, un frumos exemplu de arhitectură carolingiană de inspiraţie bizantină şi ravennată, înălţată între 796 şi 805 (după alte surse din 789) pentru Carol cel Mare (Charlemagne), ca o reprezentare a Noului Ierusalim, monument UNESCO, singura catedrală carolingiană din Germania ce a rezistat timpului.

În jurul ei a fost ridicată o catedrală gotică (secolele XIII-XV) şi o primărie gotică (mijlocul sec. XIII).

Centru industrial (siderurgie, construcţii de maşini, sticlărie, prelucrarea lânii, pompe pneumatice etc.).

Locul de maştere a lui Mies Van der Rohe şi Delphine Gray.

Istoria oraşului este într-adevăr străveche. Romanii numeau oraşul Aquae Grani. A fost reşedinţa favorită a lui Carol cel Mare, care a şi murit aici, în 814. Treizeci şi şase de împăraţi germani au fost încoronaţi aici, între 813 şi 1531.

Din secolul al XVII-lea şi până în secolul al XIX-lea, la Aachen au fost semnate mai multe tratate. Cel mai important dintre ele e cel din 2 mai 1668, semnat între Spania şi Ludovic XIV sub presiunea Triplei Alianţe.

La 18 octombrie 1748, tratatul, negociat de Kaunitz, a permis sfârşitul războiului de succesiune al Austriei.

Congresul de la Aachen a reunit, între 29 septembrie şi 21 noiembrie 1818; puterile Sfintei Alianţe, solicitate de către Guvernul francez al Restauraţiei, au decis sfârşitul ocupării Franţei de către trupele aliate.

Admirăm mormântul imperial; ascuns la venirea vikingilor (881), a fost descoperit de Frederik Barbarossa (1165).

Rămăşiţele sacre au fost aşezate într-un sicriu, al doilea ca mărime din Germania (după cel din catedrala din Köln, pentru cei trei magi).

Ne oprim îndelung în faţa Altarului Mariei, locul de încoronare între 935-1531, a 29 de regi germani.

Între catedrală şi băile termale se află un ingenios grup statuar intitulat Cum circulă banii de Karl Henning-Zeemann. Umor, caricaturizare, adresare directă, elogiu adus omului simplu, parabolă. Toate acestea aveam să le regăsesc din plin în statuile din oraşele Olandei.

La Băile termale, examinez îndelung listele cu vizitatori iluştri. Alături de papi, regi, regine, împăraţi, împărătese, prinţi, prinţese, mareşali, ţari şi ţarine, nume mai modeste: poetul Francesco Petrarca (1333), pictorul Albrecht Dürer (1520), semn că (totuşi) creatorii de artă pot avea şi titluri de nobleţe…

Deasupra Aachenul, o jumătate de minune: o cruce albă, imensă perfect desenată pe cerul incredibil de adânc şi de albastru, exact deasupra catedralei. Nu sunt însă decât semnele trecerii unor avioane cu reacţie…

Aşa că monştri ce apără catedrala, în afară (un fel de grifoni, destui de noi faţă de vechimea catedralei) sau chiar înăuntrul ei (câini chtonieni), pot sta liniştiţi. După cum liniştită e şi iarba, semn că omul şi natura au încheiat, cel puţin aici, un armistiţiu prelung.

Îl întreb pe Henk, înainte de a intra în Olanda, care ar fi deosebirea esenţială dintre Germania şi Olanda. Întrebarea îl surprinde, priveşte uşor în dreapta şi îmi spune: „Uită-te cu atenţie la uzina asta.”

Suntem încă pe teritoriul Germaniei, admir o uzină ultramodernă, cu coşuri semănând bine cu coloane greceşti. Deasupra lor, ca şi cum coloanele ar atrage şi ar absorbi cerul, norişori albi. E de fapt vorba de aerul supraîncălzit care se degajă în atmosferă. Nimic poluant, doar norişorii albi, pete de culoare pe un cer de un albastru… ceruleum. Intrăm pe teritoriul Olandei pe la Vaals. Undeva în dreapta, o simplă placardă cu stelele Uniunii Europene şi cu steagurile celor două ţări. Nimic spectaculos. Ceva mai departe, o staţie de benzină şi câteva utilităţi. Atât.

Şi câteva mori de vânt, ultramoderne, cu doar trei aripi. Produc electricitate. Henk, pervertit acum în olandez naţionalist, e „supărat” că Danemarca e înaintea Olandei cu câteva procente în ceea ce priveşte electricitatea produsă de forţa eoliană.

Peste câţiva kilometri, o uzină. Copia fidelă a celei din Germania. Singura deosebire e absenţa norişorilor. Nu ştiu ce să cred. Poate că a crescut uşor temperatura, poate că acel condens nu se mai produce de la o anumită temperatură.

„Asta e diferenţa dintre Germania şi Olanda.”

Apoi, pentru că sunt încă nedumerit, completează:

„Olandezii reciclează şi aerul supraîncălzit. Nu e păcat să se piardă în aer atâta energie? Diferenţa dintre Germania şi Olanda e între fumul alb şi fumul care nu se vede.”

Şoseaua este excelentă, nu-ţi dai seama că nu eşti pe autostradă. Henk este într-o formă excelentă, se ţine de şotii: „Olanda e atât de mică, încât olandezii s-au întrebat dacă nu e mai bine să renunţe la autostrăzi şi să o asfalteze toată.”

E şi puţin orgoliu aici, dar atunci când eşti orgolios, e bine să ai şi cu ce.

Urmează Gulpen, apoi Valkenburg, Amby. Intrăm pe Autostrada Nord. Vrem să vizităm Thorn – Oraşul alb. E de fapt prima întâlnire semnificativă cu Olanda.

Thorn

Intrăm în oraş, căutăm şi găsim repede un loc de parcare. Locurile de parcare sunt într-adevăr o problemă foarte serioasă pentru olandezi. Explicabilă deci grija lui Henk pentru a fi liberi, cu maşina în siguranţă.

Prima impresia e stranie: toate clădirile sunt albe. Mi se pare că am intrat într-un decor pentru un film suprarealist. Singurele personaje pe care le întâlnim sunt… statuile: mai întâi cea a întemeietorului oraşului, un cavaler scund, cu mâna stângă sprijinind un scut, cu mâna dreapta ţinând un discurs… gestual adresat concetăţenilor săi. Mustăcios, obosit, cu cizme răsfrânte, cu un paloş la cingătoare şi un pumnal respectabil pe dreapta. A încremenit în bronz, pentru eternitate. Impresionează realismul statuii, realism pe care aveam să-l constat apoi în toată Olanda, la majoritatea statuilor.

Oraşul pare atins de o molimă medievală: până şi scaunele berăriilor şi ale cafenelelor sunt goale.

Ajungem la biserica din centrul oraşului. În sfârşit primii oameni. Vizitatori însă, englezi, vorbind aspru, ca marinarii de pe Tamisa. Biserica este singura clădire din Thorn care nu e complet albă. Impresionantă, cu un turn străjuit de late patru turnuleţe. Înconjurată de un zid ce are mai bine de o mie de ani, ros de ploi şi de vremuri. Arce baroce, contraforţi, vitralii. Biserica a fost construită pentru 1600 de drept-credincioşi. Unde sunt aceştia, sau, mă rog, urmaşii lor?

Lângă biserică, în plin centru, cimitirul oraşului. Moartea face parte din viaţă sau moartea şi viaţa sunt surori. Cam aşa gândesc olandezii de aici. Plăci tombale, cruci, piatră, marmură albă, marmură neagră. Totul e de o solemnitate sobră, simplă şi semnificativă. Pe un mormânt, doar pietricele albe de calcar. Pe altele, câte un ghiveci cu flori. În rest gazon, proaspăt tuns şi pietriş fin, cenuşiu. Un singur copăcel ornamental, un conifer în tot cimitirul. La nici cinci metri de cimitir, strada şi ferestrele caselor îndreptate spre el.

Rodica îmi atrage atenţia asupra unei case. E „casa cu trei ghiulele” construită la 1648, amintind de pacea de la Münster, sfârşitul oficial al războiului dintre Spania şi Ţările de Jos.

Casa are un singur etaj, la care se adaugă mansarda. Deasupra tocului uşii de la intrare gravat anul 1648. Scoabe negre, de fier vopsit, cu forme amintind de o notaţie muzicală, contrastează puternic cu albul clădirii. Scoabele au un dublu rol: decorativ şi, în acelaşi timp, întăreşte clădirea, făcând-o să reziste peste secole. Ghiulele, aşezate ca vârfurile unui triunghi echilateral, sunt şi ele acum un element decorativ. Acum trei secole şi jumătate erau însă funcţionale. Casa are o asimetrie savant calculată, nici o linie nu e întâmplătoare, pare desprinsă dintr-o pictură abstractă de Mondriaan. Ne plimbăm prin oraş, tăcuţi. Încep să apară primii oameni: biciclişti de toate vârstele (în Olanda ciclismul nu e un sport de masă, e o religie), câteva bătrâne îndreptându-se spre centru, doi muncitori aprovizionând un magazin.

Ascunsă parcă privirii, într-o grădiniţa minusculă, o uriaşă magnolie. Tot albă, bineînţeles.

Într-un scuar, monumentul muzicii: un cuplu tânăr, femeie şi bărbat, cântând din flaut, asistaţi în afara unui cerc de piatră de un copil. Monumentul s-ar putea intitula Muzica unui cuplu, Mic tratat de armonie conjugală (propunerile Rodicăi) sau chiar Muzică de cameră (propunerea mea). Până la monument amintind vag de Masa tăcerii lui Brâncuşi, câteva pete de ciment rotunde pe gazon, pentru a nu călca pe iarbă. Sau fac parte din ansamblul sculptural?

Olandezii sunt mari amatori de muzică. În toate localităţile Olandei poţi găsi fanfare cu tradiţie de generaţii, care participă la concursuri naţionale şi internaţionale.

Părăsim Thornul. Oprim să alimentăm la o staţie de benzină. Orbit de albul Thornului, sunt cucerit acum de exploziile multicolore ale florilor. Benzinăria e mai mult o florărie. Mii de flori, în ghivece, în buchete gata ambalate pentru un şofer mai grăbit, în aranjamente mai savante gen ikebane, flori în false scorburi, în hârdaie. Dar şi vederi, hărţi, ghiduri, mici suveniruri, pentru toate gusturile şi buzunarele. Câteva ghiduri sunt chiar gratuite. Îmi cumpăr o hartă imensă a Olandei, pe care nu o voi putea manevra în maşină, şi o carte despre Olanda.

Ne urmăm drumul spre Venlo, Valburg, Ochten, Rhenen, traversăm cu bacul Rinul pe la Elst (Rin), apoi Amerongen, din nou o traversare cu bacul, drumul spre Utrecht, şi ajungem în fine la Rotterdam ţinta finală a zilei. Nu e chiar atât de mică Olanda, aşa cum ai fi tentat să crezi. E drept că şi cifrele din enciclopedii sunt derutante. După ele, ai putea străbate Olanda de la sud la nord în vreo trei ore, iar de la est la vest la est în două ore şi jumătate. Nimeni n-a reuşit însă, cred, această performanţă cu maşina, chiar dacă teoretic lucrul acesta e posibil.

În regiunea „câmpiilor sterpe” întâlnim o turmă de oi strânse într-un… sens giratoriu. Explicaţia e simplă: oile au picioare de metal şi sunt din plastic. Amuzat, dar puţin kitsch, după gustul meu. Olandezii n-au însă astfel de complexe culturale, aveam să mă conving ulterior de asta. Oricum, a planta imaginea satului, a vieţii rustice, patriarhale, străvechi, în plin oraş, e o idee.

Aşa că oile de plastic pasc mai departe, puţina iarbă din cercul sensului giratoriu, netulburate de opiniile cam rigide ale unui român care (totuşi!) le contemplă. (La Thorn, într-un magazin de suveniruri, găsisem o întreagă fermă de păsări din gips vopsit în alb strălucitor sau din metal: cocoşi, găini, raţe, gâşte, porumbei, lebede, cocostârci, dar şi capete de bovine, de câini pe post de aplice, clopote, tălăngi, felinare, coşuleţe, roţi, vase etrusce, amfore romane, scoici uriaşe, scaune din fier forjat, în general decoraţiuni pentru grădină. Preţurile nu erau deloc mici).

Bacul nu e nici el impresionant: câteva bărci ceva mai răsărite, poziţionate la egală distanţă unele faţă de altele, pe post de flotoare, legate între ele prin odgoane de oţel. Se foloseşte la maximum forţa curentului apei. Un fel de căule, semn că inventivitatea şi ingeniozitatea omului se găsesc peste tot.

Ajungem în amurg la Rotterdam. Oraşul e impresionant, ultramodern. Păstrăm, în dreapta, pe câţiva kilometri buni centrul (cartierul) Erasmus. În stânga un pod elegant arcuit, simbolul nou al oraşului. Un turn rotitor, construit cu ocazia Euroflorei. Ajungem la un parc imens, cu copii jucându-se cu mingea, cu tineri îndrăgostiţi ţinându-se de mână. Totul în linişte, de parcă am fi într-o ţară a muţilor. Doar tramvaiele, ocolind parcul, gălăgioase oriunde în lume, animează sonor peisajul.

Kees (fratele lui Henk) şi Daniela (soţia lui Kees) ne aşteaptă. Aparent, fără emoţii, de parcă tocmai ne-am fi întors de la piaţă cu cumpărături.

Impresia nu durează însă decât câteva clipe, pentru că devenim brusc (în fond suntem majoritari, nu?), cu toţii,… balcanici. Dar mai întâi aranjăm bagajele, oferim cadourile, stabilim unde va dormi fiecare şi apoi reîncepem zgomotos discuţiile. În olandeză, în germană, în engleză, în franceză, în română. Trecerile de la o limbă la alta, bruşte, imprevizibile sunt delicioase, la un moment dat Kees şi Henk căznindu-se să caute o expresie mai subtilă în franceză, pentru că, pur şi simplu uitaseră, că, olandezi fiind, se pot descurca binişor şi în limba lor de baştină. Rămăseseră „programaţi” dintr-o discuţie anterioară, comună, purtată în limba lui Voltaire.

Suntem destul de obosiţi, mâine ne aşteaptă o zi grea, împreună cu Henk vom vizita Rotterdamul.

(va urma)

Lucian Strochi