TABLOUL 29

MANOLE: Priveam pintenul de bazalt. Semăna tot mai bine cu un cap de om. Jos, la baza stâncii, două uriaşe labe de leu. Fiara, pe jumătate îngropată sau retrasă în vizuina ei, mă înspăimânta. Mă strecuram totuşi printre gheare. Nu mă sfâşiau. Laba nu mă strivea, uriaşă. Faţa omului, care la început mi se părea cruntă, devenise senină. Îmi plăcea să vin aici imediat după ploaie. Pământul era lutos, galben, copiii nu îndrăzneau să urce panta, de teamă să nu alunece. Nu ajungeam la stânci decât desculţ. Nimeni nu ştia unde sunt. Nimeni nu era acolo. Întrebam fiara. Nu-mi răspundea întotdeauna. Adică îi puneam o întrebare şi încercam să răspund tot eu. Nu reuşeam întotdeauna. Alteori mă întreba fiara. Adică nu spunea nimic, dar eu răspundeam la întrebări pe care nu mi le punea nimeni. Dădeam numai răspunsurile adică.

CORUL: Ce vrei să faci când vei fi mare?

MANOLE: „O casă” – răspundeam imediat, cu voce tare. Apoi în gând: „… care să nu semene cu toate celelalte.” Toate casele plecau din pământ. Şi casele noastre, şi peşterile, şi minele din împrejurimi. Eu aş fi vrut ca a mea să plece din cer.

CORUL: Cum adică? Nu se poate! Cine a mai auzit una ca asta?

BĂTRÂNUL 2: Fiara pe care, doar noi am văzut-o, se numeşte sfinx.

MANOLE: Auzisem că râsul se numeşte „linx” (o spusese un vânător cu ochelari, învăţat foarte, dar cu mai puţin noroc la vânat) şi am crezut că şi sfinxul e tot un fel de linx. Şi dacă mă uitam bine, puteam să semene şi cu un râs uriaş.

BĂTRÂNUL 2: Sfinxul punea întrebări oamenilor şi, dacă nu ştiau să răspundă, îi ucidea.

MANOLE: Ce întrebări?

BĂTRÂNUL 2: Adică nu sunt tocmai întrebări, mai mult nişte ghicitori.

MANOLE: Mda, era mai bine, ghicitori ştiam o mulţime, aşa că am început să nu mă mai tem chiar deloc de sfinx. Îi puneam şi eu ghicitori şi e drept că şi el răspundea bine întotdeauna.

BĂTRÂNUL 2: Sfinxul despre care îţi vorbesc e departe, peste mări şi ţări.

MANOLE: Atunci poate ăsta e fiul lui.

BĂTRÂNUL 2: Se poate şi asta…

MANOLE: Într-o noapte a plouat mult, torenţial, cu furie. Până şi uliţa devenise un râu. Galben. Nu puteai ieşi. M-am strecurat totuşi spre stânci prin grădini. Rânjind strâmb, sfinxul mă aştepta. Atunci semăna foarte bine cu un cap de râs, cu doi colţi grozavi. M-am strecurat în gura lui. Nu era prea largă, dar eu încăpeam foarte bine. Era răcoare, dar ploaia nu pătrunsese acolo. M-am aşezat pe spate, privind cerul. Încă nu se liniştise. Se torceau nori subţiri, vineţii. Apoi cerul a început să se rotească. Un nor alb, aproape imposibil, o pânză albă într-un ocean trezit de flăcări şi explozii. Un ochi de curcubeu străbătut de toate culorile spectrului. Părea un început de ciclon. Imens, ochi de caracatiţă, bulgărele acela multicolor părea desprins din alt univers sau măcar din alte straturi, mai pure, cu lumini şi culori încă neamestecate. În mijloc, norul alb devenise şi el rotund, acum era o cetate de o albeaţă incredibilă, părând luminată de doi sori: unul, cel pe care îl ştiam cu toţii şi celălalt – format parcă pentru a o lumina mai bine. Atunci mi-am spus că şi ăsta e un semn, că trebuie să aduc acea cetate pe pământ; dacă aş fi avut o frânghie de aur (de ce tocmai de aur, n-aş fi putut spune), cu siguranţă că ar fi trebuit ca eu să urc mai întâi acolo. Am adormit visându-mi cetatea. Nu ştiu cât am stat acolo pe piatra rece. Am răcit puternic. Buzele, arse de febră, crăpaseră adânc, până la sânge. M-am trezit pentru câteva clipe, am încercat să mă ridic drept în picioare. N-am reuşit: eram slăbit. Am adormit din nou. Acum cetatea era vie, se apropiase mult de mine. Vedeam până şi bărbile nerase ale străjerilor; şi vârfurile săgeţilor; negustori patetici încercând să-şi vândă peştele, bananele, pepenii, şiragurile de ardei; domniţe cu paşi uşori, dar sprinteni, alergând pe pietrele hexagonale ale străzilor, cu rochii albe, roz, bleu; tineri ofiţeri, cu uniforme albastre sau roşii, cu fireturi şi găitane aurii; preoţi cu sutane negre: butoaie învelite în catifea; filozofi; poeţi; generali; oameni politici. Toţi gravi, preocupaţi de soarta cetăţii, deci a lumii. Zidurile cetăţii erau străvezii, de sticlă; fulgerau rar şi atunci zidurile păreau alcătuite din cel mai pur cristal. Cristal englezesc, cu tăieturi adânci; o cetate tăiată într-un singur bloc, uriaş, de cristal. Am coborât odată cu înserarea. Nimeni nu-mi observase lipsa.

MAMA: Nu cumva ai febră?

MANOLE: Am deschis gura să spun ceva. Aş fi vrut să-i povestesc minunăţiile pe care le văzusem aievea, dar mi-a fost teamă ca nu cumva mama să creadă că sunt bolnav. Am băut multă apă. Am transpirat toată noaptea; am vorbit prin somn (aşa mi s-a spus – eu n-am ştiut nimic), dar a doua zi m-am trezit sănătos. Doar capul îmi era greu. N-am văzut niciodată ochiul cerului. Cât despre cetate, am continuat să o visez în fiecare noapte, luni de-a rândul. M-am jurat să înalţ, cu mâinile mele, şi eu una la fel, pe pământ. Asta dacă nu voi găsi una pe care să o cobor din ceruri. I-am povestit bătrânului despre cetatea mea. M-am temut că va râde de mine. N-a râs. Dimpotrivă, a clătinat doar din cap…

BĂTRÂNUL 2: Ca să reuşeşti, trebuie să retezi mai întâi capetele de Sfinţi. Doar pe aureolele lor poţi clădi ceea ce vrei. Dar pentru asta trebuia să găsesc mai întâi sfinţi.

MANOLE: Şi unde voi găsi sfinţi?

BĂTRÂNUL 2: Sfinţi se găsesc tot mai rar. Poate vei da de eroi. Numai că, vezi, eroii sunt şi ei rari; cu cât sunt mai eroi, cu atât au mai puţin sânge. Sângele lor încheagă oasele femeieşti şi bărbăteşti. Ei devin tot mai străvezii, până când dispar. Se ascund sau se risipesc în aer. Trebuie să ai un ochi foarte ager, să-i vezi. Doar pe deasupra focurilor, toamna şi primăvara, atunci când aerul e curăţit de păsări, de praf şi de răutăţile oamenilor, şi se vălureşte uşor, doar atunci îi poţi zări, ca printr-o fereastră deschisă.

MANOLE: Eroii au şi ei aureolă?

BĂTRÂNUL 2: Au. Sunt şi ei un soi de sfinţi.

MANOLE: Mai târziu am aflat că bătrânul luptase pe front şi fusese rănit la cap de o schijă. Nu ştiu dacă a fost un erou. Sfânt, fără îndoială, da.

BĂTRÂNUL 2: Hai cu mine să înălţăm zmeie!

MANOLE: M-am dus. Lucrase cu îndârjire aproape două săptămâni o duzină de zmeie şi acum vroia să le înălţăm împreună. Ne-am urcat pe deal (pe cel rotund). Bătrânul alerga curios, de parcă atunci ar fi învăţat să meargă. Părea o insectă, uriaşă, care s-a trezit deodată cu prea multe picioare, îşi arunca membrele caraghios în lături şi totuşi zmeiele se înălţau, pluteau deasupra pădurii de brad, păsările păreau înnebunite, nu ştiau ce să creadă, un vultur ciudat plutea maiestos în înălţimi, dacă avea să-şi frângă zborul şi apoi să se repeadă la ele; aşa că ţipau îngrozite, se ascundeau între ramuri şi frunze. Bătrânul se oprise şi el, urmărea cu atenţie zmeul, îl strunea, dând drumul repede la sfoară sau, dimpotrivă, trăgând-o spre el cu gesturi largi, de parcă ar fi vrut să tragă o barcă la mal. Nu ştiu exact cum s-a întâmplat nenorocirea, eu priveam cu atenţie zmeul, bătrânul nu a văzut groapa, părea o pâlnie spartă, de obuz, poate că asta şi era şi s-a prăbuşit fără vreun strigăt; zmeul a mai făcut câteva acolade, apoi a dispărut undeva în pădure. Am sărit şi eu în groapă. Bătrânul gemea uşor. Încercă să zâmbească totuşi.

BĂTRÂNUL 2: Au mai păţit-o şi alţii. Unul Icar, de care ai să auzi în curând…

MANOLE: Şi el înălţa zmeie?

BĂTRÂNUL 2: Nu; şi el a încercat să zboare. Şi-a făcut aripi din pene de păsări pe care le-a închegat cu ceară. A reuşit să zboare, dar s-a apropiat prea mult de soare, ceara s-a topit şi el s-a prăbuşit.

MANOLE: Puteam să jur că în acea clipă bătrânul avea şi el aripi. Doare tare?

BĂTRÂNUL 2: Doare. Piciorul, ca piciorul. Trece el. Mai rău e cu spinarea.

MANOLE: Abia atunci am văzut că spinarea se sprijinea într-un bolovan, ajuns cine ştie cum în groapă. Nu ştiam ce să fac, cum să-l ajut. Mi-a ghicit gândul…

BĂTRÂNUL 2 : Nu mai e nimic de făcut. Du-te în sat şi vino cu doi oameni. Spune-le ce s-a întâmplat şi cum s-a întâmplat. Spune-le să vină cu lopeţi. Aş vrea să fiu înmormântat aici… Am avut grijă să-mi sap singur groapa. Nimeni nu va zice că s-a ostenit prea mult la moartea mea.

MANOLE : O să mori? Sigur o să mori?

BĂTRÂNUL 2: Sigur. Până ajungi tu în sat, eu voi fi mort.

MANOLE: Eu alerg repede. Într-o clipă ajung în sat.

BĂTRÂNUL 2: Acum să mergi mai încet. Aşa cum te-ai duce la plimbare. Şi încă ceva… îmi pare bine că nu te temi de moarte. Să nu te temi de moarte. Atunci ea se va teme de tine şi va veni cât mai târziu. E un sfat. – Să le spui oamenilor să mă îngroape aici. Aşa am lăsat eu cu limbă de moarte. În casă am un dulap de nuc. Într-o cutie albastră am ceva bani. Nu mulţi, dar ajung pentru… Du-te acum. Oamenii mari ştiu ce să facă. Ei se pricep atât de bine la moarte.

(va urma)

Lucian Strochi