Amedeo Modigliani

Paradoxalul Dedo-Modi

amedeo-modigliani-lunia-czechovska-1919Chiar dacă legătura de rudenie cu marele filosof Baruch Spinoza (1632-1677) s-a dovedit a fi una fantezistă, Amedeo Modigliani are o ascendenţă evreiască clară, mama sa Eugenia (Eugènie) Garsin provenind dintr-o familie de evrei sefarzi din Marsilia, familie ce fondase, prin înaintaşii săi, încă de la începutul secolului al XVIII-lea o şcoală talmudică în Tunisia, aflată încă în funcţiune la naşterea pictorului, iar despre străbunica sa, Regina Spinoza, se acreditase ideea că ar fi fost urmaşa filosofului.

Şi tatăl său, Flaminio Modigliani era, la rândul său, urmaşul unor evrei sefarzi înstăriţi. Numele de Modigliani provine de la Modigliano, un ţinut în Romagna, aproape de Forli.

La Livorno, oraş toscan pe care Ferdinando I de Medici îl transformase într-un Porto Franco politic, cultural şi religios se vor naşte cei patru copii ai familiei Modigliani: în 1872 Giusepe Emanuele, (Menè, viitorul avocat şi deputat socialist), Marguerita în 1874, Umberto în 1878 şi Amedeo în 1884 (numit cu afecţiune Dedo).

Amedeo ilustrează perfect teoriile „hibridului”, ale „geniului” şi ale „ultimului născut”, împingând la extrem, atât calităţile cât şi defectele posibile conform acestor teorii.

Amedeo este, cert, produsul acel puţin trei culturi: cea ebraică, cea italiană şi cea franceză. Lor li se pot adăuga şi altele: cultura africană (influenţa măştilor, perioada neagră, Egiptul etc.), cea spaniolă (Picasso), rusă (Anna Ahmatova), română (Constantin Brâncuşi), poloneză…

Fiind produsul atâtor culturi, firesc, Amedeo Modigliani va fi revendicat de către acestea, rămânând însă italian, piatra de mormânt din cimitirul Père Lachaize certificând, în limba italiană, acest lucru:

Amedeo Modigliani

Pictor

Născut la Livorno pe 12 iulie 1884

Mort la Paris pe 24 ianuarie 1920

Moartea l-a secerat în plină glorie.

Una din accepţiile „geniului” consideră că un geniu va lăsa o operă valoroasă, dar incompletă, că artistul va muri foarte tânăr, nelăsând urmaşi (naturali sau artistici).

În fine, ca ultim născut, Amedeo va fi un răsfăţat, Eugenia sacrificând totul pentru acest ultim copil al familiei, intuindu-i geniul, dar şi fragilitatea, având chiar inspiraţia să ţină, din 17 mai 1886, un jurnal (Journal de la famille- Le livre de raison).

Amedeo este un maladiv: la unsprezece ani a făcut pleurită, doi ani mai tîrziu tifos cu implicaţii pulmonare, iar la şaptesprezece ani s-a îmbolnăvit de tuberculoză, boală ce se va dovedi fatală.

Augias îl consideră un „ultim romantic” şi, în multe privinţe, are dreptate.

Cu toate acestea, posedând o cultură clasică extrem de solidă, Modi pare mai degrabă un renascentist rătăcit printre pictorii secolelor XIX-XX.

Nudurile lui Modigliani

O istorie a nudului poate începe biblic, cu episodul Adam şi Eva.

Mai mult chiar, în această parabolă, găsim şi o valoare morală a goliciunii, a păcatului, un semn al trădării, dar, prin recul, şi o asumare a conştiinţei de sine, a cunoaşterii în general.

Nu putem trece nici peste mitul platonician al androginului, părţile individualizându-se şi căutându-se totodată.

Al treilea moment îl constituie acele simbolice Venus, cu bazinul mult dezvoltat, disproporţionat faţă de realitatea anatomică, dar sugerând fecunditatea. Evident, tot nude trebuie să fi fost zeităţile apelor şi ale pădurilor, după cum nici metamorfoza incompletă nu este exclusă (cazul sirenelor – de exemplu).

Prin urmare, nudul va fi unul din miturile statornice, perene ale omenirii, chiar dacă apare adesea polarizat (bărbat-femeie, masculin-feminin, până la varianta frumos-urât).

Oricum, într-o cultură eminamente masculină, era firesc ca nudul să fie de obicei feminin, nudul masculin fiind mult mai rar şi atunci reprezentat alegoric sau simbolic (zeu sau instrumentist: naistul, cântăreţul din flaut). (Există desigur şi un cult falic, dar el depăşeşte aria nudului, intrând în zona unei fertilităţi cerute-asumate-dorite).

Nudul poate fi o expresie a frumuseţii pure: contează conturul, linia trebuie să curgă fără oprelişti, sânii sunt hemisfere perfecte, împrumutând forma lor cupelor din care zeii şi muritorii de rang înalt beau ambrozie, nectar sau mult mai pământescul şi păgânul vin.

Într-o lucrare celebră, Geometria secretă a pictorilor, Charles Bouleau analizează (între altele!) evoluţia nudului la câţiva artişti şi teoreticieni din Renaştere.

Alberti este primul care a încercat să stabilească nişte norme de reprezentare a nudului, stabilind proporţii care i se păreau ideale. Exista desigur, pînă la el, omul lui Vitruviu, canon ce adoptase la rândul său canonul lui Lisip (opt capete).

Albrecht Dürer şi Leonardo da Vinci vor demonstra, teoretic şi practic, faptul că există nu una, ci mai multe reguli posibile.

De altfel, Dürer face numeroase studii privind variaţia dimensiunilor elementelor corpului omenesc, din copilărie până la bătrâneţe, artistul urmărind o ipotetică frumuseţe ideală, absolută. (În Figuri, bărbatul şi femeia au aceeaşi înălţime).

Exista şi un canon a lui Policlet, Doriforul (şapte “capete”), dar, de obicei, marii maeştri ai Renaşterii îşi vor stabili ei înşişi proporţiile şi canoanele lor, pe care le vor respecta în general.

Un Jean Cousin are pretenţia de a-l urma pe Vitruviu, dar rezultatul e diferit, figurile sale sunt mult mai lungi, (amintind într-un fel de El Greco), iar Lomazzo în al său Tratat despre proporţii încerca să impună canonul „şapte capete şi jumătate”.

Se caută impunerea numărului de aur, a secţiunii de aur, a unor acorduri muzicale perfecte, semn că nudul nu e doar o preocupare a simţurilor.

Nudul este construit, conceptualizat, intelectualizat etc. (într-un fel, oricît de ciudată ar părea comparaţia, alegerea formei unui nud de către un artist, seamănă mult cu un …concurs contemporan pentru desemnarea unei „Miss”).

Contează mult şi poziţia nudului. La Tiţian, în celebra lucrare Venus şi organistul, nudul este înscris într-un cerc, având ca centru capul statuii care decorează o fântână. Acelaşi lucru se poate spune despre clasica lucrare a lui Giorgione, Venus, numai că acum putem vorbi de o oblică, o coardă de arc ce odihneşte corpul Venerei şi nu un cerc. În lucrarea alegorică intitulată Calea lactee, Tintoretto înscrie personajele acestei alegorii cosmografice într-un sistem subtil de cercuri şi de curbe, evocând mecanica, dar şi muzica sferelor.

Peste ani, Ingres va da replica lui Tiţian, Giorgione şi Rafael, într-o lucrare, Odalisca cu sclava, înscriindu-şi personajul principal tot într-o curbă.

Replici mergând până aproape de pastişă vom întîlni şi la alţi artişti (vezi Tamaris a lui Puvis de Chavannes, aceasta fiind „muza” lui Gauguin în Femeia cu mango).

Prin urmare, nudul nu este o creaţie de atelier, o încercare de a copia natura (modelul), ci un considerabil efort de abstractizare, de generalizare, geometria, matematicile în general şi muzica conlucrând la realizarea unei opere care se vrea, măcar în intenţie, perfectă.

Nudurile lui Modi au contrariat de la început. În decembrie 1917, prietenul său, polonezul Leopold Zborowsky, i-a organizat o expoziţie personală la noul sediu al prestigioasei galerii conduse de Beth Weil de pe strada Taitbout. Pentru „promoţiunea produsului”, Zbo a expus câteva nuduri în vitrina exterioară a galeriei. În faţa galeriei s-a îngrămădit imediat o mulţime curioasă, în parte furioasă, atrăgând atenţia poliţiştilor de la comisariatul din apropiere.

Decisivă a fost declaraţia comisarului-şef: „Nuduri cu păr pubian!”

Dacă ar fi avut ceva cultură plastică, respectivul comisar ar fi trebuit să-şi amintească de celebrul nud al lui Gustave Courbet, intitulat Originea lumii, pictat cu mai bine de cincizeci de ani în urmă, în 1866 şi care se găseşte la Musée d’Orsay, lucrare în care corpul feminin era redat „cu toate referinţele sale, într-o exhibare pură şi realistă a organului sexual” (F. Nicosia) şi care nu fusese retrasă pentru că ar fi constituit „o jignire adusă pudorii publice”.

Giovanni Schiwiller a încercat încă din 1927 o clasificare a nudurilor lui Modigliani, împărţindu-le în două categorii: „În prima sunt incluse acelea care dau senzaţia că Modigliani ar trăi în faţa splendidelor modele nu doar emoţii spirituale şi artistice, ci şi pasionale şi carnale. (…) În cea de a doua categorie sunt incluse, cred eu, cele mai muzicale şi care, chiar ca reproduceri, nu pot în nici un fel să tulbure somnul burghezului cumsecade. Nu cunosc „nuduri” ale altor pictori moderni care să îmi dea o asemenea senzaţie puternică a intimităţii spirituale trăite între pictor şi creaţia sa, aşa cum îmi transmit cele ale lui Modigliani. Nu e vorba numai de acea frumuseţe dozată cu o anume senzualitate animalică; artistul a transpus în nuduri plăcerea sa artistică, e ca un mistic care se roagă în faţa necunoscutului, aşa adoră el femeia şi cu desenul său rafinat, cu tuşa sa atât de stilată, poate da viaţă unei întregi fragilităţi dureroase.”

La rândul ei, citând-o şi pe Lunia Czechowska: „Modelul avea impresia că sufletul e dezbrăcat şi se află într-o curioasă imposibilitate de a-şi disimula propriile sentimente”, Fiorella Nicosia scria: „Poate că nudurile lui Modi, prin privirea dulce şi melancolică a modelelor sale sau prin alegerea culorilor, al arabescului manierist al liniilor, al rotunjimilor stilizate şi al adânciturilor delicate, trădau senzualitatea, emoţia şi pasiunea celui care le pictase.”

Suntem departe de Rubens, de Boucher sau chiar de Renoir şi mult mai aproape de Goya, a cărui Maya desnuda, pictată pe la 1800 poate fi un posibil model mental.

Nudurile lui Modigliani sunt zvelte, cu forme alungite, adolescentine, armonice, respectând secţiuni şi proporţii de aur. Nimic lasciv, nimic casnic, ci doar o misterioasă şi spirituală, metafizică melancolie.

Verticala sfinţilor lui El Greco se întâlneşte în sublim cu orizontala nudurilor lui Modigliani.

Ceea ce a putut deranja privitorul puritan cred că este intensitatea relaţiei pictor-model, ca şi promisiunea unei maternităţi viitoare, ghicită prea clar în ochii învăluiţi într-o tristeţe ancestrală a modelului.

Doamnele din viaţa lui Modigliani

Existenţa lui Amedeo Modigliani este marcată aproape simbolic la început şi sfârşit de două femei. Prima este evident mama, Eugenia, care îi şi face un „portret” atunci când viitorul artist abia împlinise doi ani: „Cam răsfăţat, cam capricios, dar joli comme un cœur”. Tot ea va nota, în jurnal, în 1895: „Dedo are o pleurită gravă şi eu nu pot încă să-mi revin după frica teribilă pe care am trăit-o. Caracterul acestui copil nu este încă suficient format, în opinia mea. Se comportă ca un copil răsfăţat, căruia cu siguranţă nu îi lipseşte inteligenţa. O să vedem mai târziu ce se găseşte în această crisalidă. Poate un artist?” Eugenia încerca să fie obiectivă, dar avea premoniţii…

Un prieten din copilărie vorbeşte însă şi de seducătorul Amedeo: „Era foarte introvertit, foarte timid. Roşea din nimic. Vorbea cu plăcere despre femei. Încă din copilărie avea un temperament erotic. Pusese ochii pe menajera lui Micheli, o femeie palidă cu ochii negri precum cărbunele. Însă, când noi mergeam să dăm o tură pe strada Tavatoi sau pe Sassetto, unde erau toate bordelurile, Dedo dădea întotdeauna înapoi. Se ruşina.”

O altă prezenţă feminină în viaţa şi opera lui Amedeo Modigliani, e drept, episodică (în 1909), dar care a dat o capodoperă este baroana Marguerite de Hasse de Villers, căreia artistul i-a făcut un portret surprinzând admirabil o expresie distantă şi dispreţuitoare, pe un fond întunecat şi nedefinit, într-un elegant costum de călărie de culoare galbenă.

Mult mai importantă rămâne însă întâlnirea cu Beatrice Hastings, cu care Modi va avea o legătură serioasă, tumultuoasă, începând cu primăvara lui 1914, legătură care va dura mai bine de doi ani. Beatrice, cu cinci ani mai în vârstă decât Amedeo, era o femeie independentă, militând pentru dreptul la vot al femeilor, trăise eşecul unei căsătorii cu Alfred Richard Orage, directorul revistei The New Age şi avea o strălucită carieră în jurnalism. Relaţiile dintre cei doi vor fi dificile, o ciocnire dintre două personalităţi puternice, exhibiţioniste, excentrice, egoiste, vindicative.

Lista femeilor din viaţa şi opera lui Amedeo e lungă: Gilberte, Maud, Elvire, Margherita, Marie, Lucienne, Gaby, Nina Hamnett, Lunia Czechowska. Canadiana de origine franceză Simone Thiroux i-a dăruit chiar un fiu, Serge Gerard, nerecunoscut de Amedeo.

O relaţie specială a avut-o Modigliani cu poeta rusă Anna Andreevna Gorenko (1889-1966), cunoscută în toată lumea sub pseudonimul de Anna Ahmatova. Prietenă adevărată, Anna Ahmatova scrie pagini admirabile despre Amedeo: „Şi tot ce era divin scânteia în Modigliani printr-o tenebră. Era diferit, total diferit de oricine din lume. Vocea lui mi-a rămas într-un fel încă în memorie.”

Dar două femei sunt cu adevărat importante: Beatrice Hastings şi mult mai timida şi rezervata Jeanne Hébuterne (aceasta din urmă însoţindu-l în lumea de dincolo, sinucigându-se la o zi după moartea artistului, aruncându-se de la etajul cinci al casei sale, deşi era însărcinată în luna a noua).

Despre Jeanne scrie inspirat criticul Florent Fels: „A găsit în iubita lui, slabă, cu ochii pierduţi, cu gesturi lente, o madonă demnă de pensula lui. A pictat-o în cele mai proaspete culori, în diferite haine, cu ovalul pur al feţei, linia dulce a umerilor săi goi, lungită sau şezând, goală şi atât de adorabil de pură, cu trupul său portocaliu, pe fondul bleu al unui albastru ideal.” În mai puţin de un an (vara lui 1918-martie 1919), Modigliani a realizat peste douăzeci şi cinci de portrete cu Jeanne. Jeanne Hébuterne i-a dăruit o fată, Jeanne (Giovana), născută pe 29 noiembrie 1918.

De altfel, fiica sa, la fel de discretă ca mama ei, nu va lăsa prea multe date despre tatăl celebru, tonul scrierilor fiind oarecum impersonal: „Despre viaţa şi opera lui Modigliani între 1906 şi 1907 nu ştim prea multe: câteva adrese, câteva anecdote, câteva desene.”

Un critic, Dan Franck, autorul unei impresionante monografii despre Modigliani încearcă să sintetizeze atracţia pe care pictorul o exercita asupra femeilor: „Modigliani este un seducător. Femeile sunt atrase de entuziasmul lui, de frumuseţea, de aerul acela aristocratic pe care toţi i-l recunosc.”

Nimeni n-ar fi reuşit să coabiteze, marital sau nu, cu Modi. El este un vârtej, o tornadă care cucereşte şi distruge totul. Inclusiv vieţile.

Amedeo Modigliani este o combinaţie unică între fascinaţia sordidă şi strălucitoare, promiscuă şi artistică pe care o provoacă un Toulouse-Lautrec şi eleganţa aristocratică, dar la fel de artistică a unui Marcel Proust.

Prietenii

Galeria prietenilor lui Amedeo Modigliani pe care acesta i-a cunoscut în scurta sa viaţă este într-adevăr impresionantă: maeştri (Guglielmo Micheli (1866-1926), unul dintre cei mai buni artişti de la mica Academie de Arte Frumoase din Livorno, elev al marelui pictor macchiaiol Givannio Fottori, însuşi Givannio Fottori (1825-1908) profesorul lui Modigliani la Şcoala liberă de nud de la Florenţa), colegi: Bruno Miniati, Benvenuto Benvenuti, Gino Romiti, Renato Natali, Lando Basto, Manlio Martinelli, Llewelyn Lloyd, Aristide Sommati, Lando Batoli, dar mai ales Oscar Ghilia, despre care Amedeo îi scria în 1913 lui Anselmo Bucci: „în Italia este Ghilia. Este Oscar Ghilia şi este suficient!”, pictori: De Carolis, Costetti, Mario Crepet, Guido Marussig, Cesare Mainella, Fabio Nomellini, Guido Cadorin, Manuel Ortiz de Zarate (1896-1946, chilianul pe care îl va cunoaşte la Veneţia şi care îi va rămâne până la sfârşitul vieţii unul dintre cei mai buni prieteni, Maurice Utrillo, Ludwig Meidner, Gino Severini, Mario Bugelli, Leonardo Dudreville, Gino Baldo, Magnelli, Campigli, De Pisis, spaniolii Picasso şi Juan Gris, elveţienii Giacometti, ruşii Chagal, Survage, Zadkin, lituanienii Arşipenko, Chaïm Soutine, Lipchitz, francezii Rousseau, Rouault, mexicanul Diego Rivera, Max Jacob, Henri Doucet, Guiraud Rivière, Albert Gleizes, Jean Marchand, José Wolf, Henri Gazan, sculptori: Gemignani, Umberto Boccioni, Maurice Drouard, românul Constantin Brâncuşi, de la care Amedeo a învăţat tehnica sculpturii direct cu dalta în piatră sau marmură, mecena: doctorul dermatolog Paul Alexandre, fratele său Jean Alexandre, scriitori: Morcelli, Anna Ahmatova, rude (în primul rând generosul unchi Amédée), femei (în afara celor amintite anterior): Lucie Gazan, Adrienne, Maud Abrantès, Eva Gouel.

Pe toţi aceşti oameni (şi pe mulţi alţii) i-a unit un singur lucru: arta. Acea artă care trece nepăsătoare, trufaşă chiar peste deosebirile de religie, sex, naţionalitate.

Ambianţe. Montmartre şi Montparnasse

Între aceste două cartiere ale Parisului s-a desfăşurat aventura artistică şi biografică a lui Modigliani, ca de altfel şi a altor numeroşi artişti avangardişti (după unele estimări – peste 3000!) care, aproximativ între anii 1900 şi 1920, au făcut din capitala Franţei capitala lumii artistice.

Montmartre se află în partea nordică a oraşului, pe malul drept al Senei şi îşi datorează numele unor munţi (Mons Martyrum –Muntele Martirilor) dar cartierul se întinde pe o colină, la Butte, pe al cărei vârf se găseşte piatra bazilicii Sacré Cœur, cu formele ei rotunjite, monument discutat şi disputat ca mai toate monumentele Parisului. Numele de Montparnasse apare dintr-o glumă, de la Mont Parnasii (Muntele Parnas-Parnasul fiind la elini lăcaşul poeziei), primit de la acumulările calcaroase din anticele cariere de calcar în vârful cărora studenţii de la Sorbona, aflată în apropiere discutau aprins despre poezie şi literatură, „peripatetizau”. Centrul Montmartre era – celebra şi azi – Place du Tertre, înconjurată de copaci, un mic platou din care plonjau cam abrupt străduţe înguste şi întortochiate. Aici locuiau Max Jacob, Kees van Dongen, André Derain, Georges Braque, Maurice Utrillo, mama sa Suzanne Valadon, fost model, devenită ulterior o pictoriţă valoroasă, Guillaume Apollinaire (important atât ca poet, dar şi ca teoretician şi critic al artei (mai ales al artei contemporană lui), impunând numeroase nume), Francis Carco, Francis Picabia. Tot în Montmartre se găseşte cabaretul Le lapin agile, celebru şi astăzi pentru tablourile şi semnăturile ilustre de pe pereţi. Cel mai celebru loc de întâlnire al artiştilor rămînea însă atelierul lui Picasso şi al partenerei sale, Bateau-Lavoir, unde vor locui Cornelius van Dongen, André Salmon, Juan Gris, Max Jacob (care îi dăduse numele), Paul Fort numit le roi des poètes. Gloria cartierului Montmartre nu durează decât până în 1912, cînd artiştii (Picasso, Van Dongen-între alţii) migrează spre sud (sudul Parisului) schimbând malul Senei (Montparnasse se află pe malul stâng al fluviului). Aici, în Montparnasse, vei găsi localuri precum La Grande Chaumière, La Cloiserie des Lilas, cafenele precum Dôme şi La Rotonde, ateliere colective precum Impasse du Mine, unde lucra sculptorul Bourdelle, Cité Falguiere (Vila Roz) unde au locuit japonezul Foujita, convertit la catolicism şi care şi-a construit singur o „capelă” la Reims şi Modigliani (dat afară de proprietăreasă pentru că nu-şi plătise chiria). Replica lui Bateau-Lavoir va fi în Montparnasse rotonda la Ruche, construită de Alfred Boucher, sculptor şi mecena, rotondă unde s-au stabilit majoritatea artiştilor veniţi din est. Dar dincolo de străzi, clădiri, localuri, rămân oamenii şi ideile lor, pânzele şi schiţele. Parisul datorează enorm celor două cartiere.

Amedeo Modigliani. Omul şi artistul.

Prietenos, afabil, destul de volubil, dar şi cu lungi perioade de tăcere, plăpând ca o păpădie şi fragil precum sticla, Modigliani este un reprezentant autentic al acelor „maudites”, de unde şi unul din numele sale de alint „Modi”.

Perioadele de boală acută alternau cu perioadele de alcoolism şi de droguri (vezi episoadele cu incendierea din rue du Delta sau distrugerea într-un moment de furie a lucrărilor colegilor lui din aceeaşi comunitate).

Generos cu unii (a legat prietenii de o viaţă cu Utrillo, Chaïm Soutine, Oscar Ghilia, Manuel Ortiz de Zarate –între alţii), nu a suportat succesul altora, rămânând anecdotică antipatia pe care i-o purta lui Pablo Picasso.

Şi-a impresionat admiratoarele nu atât prin fizicul său plăcut, prin aerul aristocratic, cât prin seriozitatea şi profunzimea dialogurilor, prin ardoarea cu care trăia şi apăra arta.

Artistul Amedeo Modigliani rămâne în istoria artelor nu prin sculpturile sale, destul de rudimentare, nu prin peisaje (a pictat doar patru), ci prin portrete şi nuduri. Există un oval Modigliani, un gât alungit Modigliani, o graţie Modigliani, o cromatică Modigliani, un ocru Modigliani.

Tablourile sale redevin schiţe prin precizia desenului, linia fiind naturală, firească, necăutată. Schiţele redevin tablouri prin culoare presupusă, ghicită, interioară. Nimic în plus, nimic în minus. Ca într-o frază muzicală canonică.

Parafrazându-l, vom spune că cuvintele scrise de Amedeo despre Oscar Ghilia, i se potrivesc acum lui însuşi perfect: „în Italia este Modigliani. Este Amedeo Modigliani şi este suficient!”


 

Il paradossale Dedo-Modigliani

Anche se il legame di parentela con il grande filosofo Baruch Spinoza (1632-1677) si è dimostrata ad essere pura fantasia, Amedeo Modigliani e sicuramente di discendenza ebraica. La madre, Eugénie Garsin, proveniva da una famiglia di ebrei di Marsiglia.La sua famiglia aveva aperto in Tunisia all’inizio del XVIII secolo una scuola talmudica,ancora in funzione alla nascita del pittore. All’epoca circolava la notizia che la sua bisnonna,Regina Spinoza, fosse una discendente del filosofo.Di origine ebraica è sicuramente anche il padre,Flaminio Modigliani. Il cognome Modigliani proviene da Modigliano un paesino nelle vicinanze di Forli.

         A Livorno,città toscana, che Ferdinando I dei Medici aveva trasformato in un Porto Franco politico, culturale e religioso nasceranno i quattro figli della famiglia Modiglioni:nel 1872 Giuseppe Emanuele (Menè il futuro avocato e deputato socialista), Margherita nel 1874,Umberto nel 1878 e Amedeo nel 1884 (chiamato con affetto Dedo).

         Modiglioni illustra perfettamente le teorie dell’”ibrido”,del “genio“e dell’”ultimo nato”spingendo agli estremi sia i pregi sia difetti evidenziate da queste teorie.

         Amedeo e sicuramente il prodotto di almeno tre culture: quella ebraica, quella iataliana e quella francese. A queste si possono raggiungere quella africana ( l’ influenza delle maschere, il periodo nero, l’Egitto), quella spaniola (Picasso), russa (Anna Achmatova), rumena (Constantin Brancusi).In quanto tale sarà rivendicato da queste culture restando però italiano.Questo fatto e dimostrato dalla pietra tombale in lingua italiana del cimitero Pére Lachaise:

         AMEDEO MODIGLIANI

        Pittore

         Nato a Livorno nel 12 giugno 1884

         Morto a Parigi nel 24 gennaio 1920

         La morte lo ha falciato

         in piena gloria

 

         Una delle caratteristiche del ”genio”considera che un genio lascerà un’opera di valore,ma incompiuta,che l’artista morirà troppo giovane senza lasciare discendenti (naturali o artistici).

         In fine,in quanto figlio più piccolo Amedeo era un pò viziato.Per quest’ultimo,la madre avendo intuito il genio che si nascondeva dentro di lui ma anche le sue debolezze sacrificò tutto e a partire dal 17 maggio 1886 cominciò a scrivere un diario (Journal de la famille – Le livre de raion).

         Amedeo fu piuttosto malaticcio:a undici anni si ammalo di pleurite,due anni più tardi di tifo con complicazioni polmonare e a 16 anni di tubercolosi, malattia che lo porterà alla morte.

         Da molti artisti fu considerato un ”ultimo romantico“ma essendo in possesso di una cultura classica solida Amedeo Modiglioni sembra un rinascente sperduto tra i pittori del XIX e XX secolo

I nudi di Modi  

        La storia del nudo può cominciare con Adamo ed Eva (in questa parabola troviamo un valore morale del nudo,del peccato,un segno del tradimento,ma anche della conoscenza in generale) per arrivare poi alle simboliche Venere, con il bacino molto sviluppato,sproporzionato rispetto alla realtà anatomica,evidenziando la fecondità. Evidentemente,completamente nude dovevano essere tutte le divinità delle acque e delle foreste.

         Dunque il nudo sarà uno dei miti immutabili,eterni dell’umanità,anche se spesso appare polarizzato (uomo-donna, maschile-feminile per arrivare alla variante bello-brutto).

         Comunque in una cultura in gran parte maschile era ovvio che il nudo doveva essere femminile,il nudo maschile essendo più raro e rappresentato allegoricamente e simbolicamente (dio, il suonatore di flauto)

         Il nudo può essere un’espressione della bellezza pura:importa il contorno.la line deve correre senza ostacoli,il seno è un emisfero perfetto imitando la forma delle coppe con le quali i dei e i mortali d’alto rango bevevano l’ambrosia,il nettare o il pagano vino.

         In un’opera famosa “La Geometria segreta dei pittori” Charles Bouleau analizza l’evoluzione dei nudi in alcuni artisti del Rinascimento.

         Alberti è il primo a provare di stabilire delle norme di rappresentazione del nudo stabilendo proporzioni che gli sembravano ideali..  

         Albrecht Durer e Leonardo da Vinci dimostreranno in maniera teoretica e pratica che esiste non una ma più regole possibili.Infatti Durer fecce numerosi studi riguardando le variazioni di dimensione delle parti del corpo umano,dall’infanzia alla vecchiaia,seguendo un ipotetica bellezza ideale, assoluta.

         Esiste inoltre il canone di Policleto,il Doriforo (sette unità), ma i grandi maestri del Rinascimento cercheranno di stabilire canoni propri.

         Jean Cousin cerca di seguire Vitruvio ma le sue figure risultano ad essere molto più lunghe.

         In questo periodo si cerca di imporre il numero d’oro (sette) e determinati accordi musicali segno che il nudo non è solamente una preoccupazione dei sensi.

         Il nudo è costruito,intellettualizzato (in un certo senso anche se il paragone sembra piuttosto strano la scelta della forma di un nudo da parte di un’artista assomiglia molto ad un concorso contemporaneo per la scelta di una “Miss”.

         Conta molto anche al posizione del nudo. Con Tiziano nella “Venere e l’organismo” il nudo è inscritto in un cerchio,avente come centro la testa della statua che serve come decoro di una fontana. Tintoretto nella “Via lattea” posiziona i personaggi di questa allegoria cosmografica in un sistema di cerchi e di curve, evocando la meccanica.

         Dunque il nudo non è una un prodotto d’atelier,un tentativo di copiare la natura ma uno sforzo di rendere astratta, di generalizzare geometria, matematica e musica collaborando alla realizzazione di un opera che vuole essere perfetta.

         I nudi di Modi hanno contrariato dall’inizio. Nel mese di dicembre del 1917 il suo amico polonese Leopold Zborowsky ha organizzato per lui un esposizione personale alla nuova sede della galleria condotta da Beth Weil nella via Taitbout.

       Per la “promozione del prodotto” Zbo espose nelle vetrine esterni della galeria alcuni nudi.Di fronte alla galleria si è subito raggruppata una folla curiosa ma nello stesso tempo molto furiosa attirando l’attenzione della polizia e del commissario.Decisiva fu la dichiarazione di quest’ultimo:”Nudi con pelo pubico”!                              

         Se avrebbe avuto poca cultura plastica tale commissario avrebbe dovuto ricordarsi il celebre nudo di Gustave Courbert intitolato “L’origine del mondo” che ora si trova al Musèe d’Orsay realizzato nel 1866 e che no era stato ritirato perché avrebbe costituito “un’offesa al pudore pubblico”.

         Giovanni Schiwiller ha provato ancora dal 1927 a classificare i nudi di Modigliani dividendoli in due categorie:”Nella prima sono compresi tutti quelli che ci fanno capire che l’artista di fronte alle sue modelle non ha provato solamente emozioni spirituali,artistici ma anche passionali e carnali.Nelle seconda categoria sono incluse, credo io, quelle più musicali e che anche come riproduzioni non riescono a disturbare il sonno del buon borghese.Non conosco “i nudi” di altri pittori che mi diano una cosi forte sensazione dell’intimità spirituale vissuta tra il pittore e la sua creazione cosi come mi trasmettono quelle di Modigliani…l’artista a trasposto nei suoi nudi il suo piacere artistico,è come un mistico che prega di fronte all’ignoto…”    

         Fiorella Nicosia scriveva:”Forse i nudi di Modi, attraverso il loro sguardo dolce e melanconico delle sue modelle o attraverso la scelta dei colori, dell’arabesco manierista delle linnee…tradivano la sensualità,l’emozione e la passione di colui che le ha dipinto”.

         Siamo lontani da Rubens,Boucher,Renoir ma più vicini a Goya.La “Maya desnuda”di quest’ultimo dipinta intorno al 1800 può essere considerata un modello mentale.

         I nudi di Modigliani sono svelti,con forme allungate,adolescenziali,armoniche rispettando sezioni e proporzioni d’oro.Niente di licenzioso ma solamente un a misteriosa metafisica melanconia.

         La verticale dei santi di El Greco s’incontra nel sublime con l’orizzontale dei nudi di Modigliani.

         Quello che potrebbe disturbare l’osservatore puritano credo che è l’intensità della relazione pittore-modella cosi come la promessa di una maternità futura,indovinata chiaramente nei occhi velati nella tristezza ancestrale delle modelle.

Le donne di Modigliani

         L’esistenza di Modiglioni ò segnata dall’inizio fino alla fine dalla presenza di due donne.La prima ò sicuramente la madre,Eugènie, che gli fecce un “ritratto” quando il futuro artista aveva appena compiuto due anni:”Un pò’ viziato, un pò capriccioso ma joli comme un cœur”. Sempre lei notava in un diario del 1895:”Dedo ha la pleurite grave ed io non posso ancora riprendermi dalla paura terribile che ho provato.Il carattere di questo bambino non è ancora pienamente formato,secondo me.Si comporta come un bambino viziato al quale non gli manca l’intelligenza.Vedremo più tardi quello che si trova in questa crisalide.Forse un’artista?”.Eugéne provava essere obbiettiva ma aveva delle premonizioni…

         Un’amico dell’infanzia parlava di un Amedeo romantico e seducente:”Era molto introverso,molto timido.Parlava con piacere di donne. Dall’infanzia aveva un temperamento erotico.Aveva messo gli occhi sulla sua cameriera Micheli, una donna palida con occhi neri come il carbone.Ma se noi andavamo a dare un’occhiata sul Sassetto dov’erano tutti i bordelli Dado si faceva sempre indietro.Si vergognava.”

         Un’altra presenza femminile nella vita di Amedeo anche se episodica e la baronessa Margherite de Hasse de Villers. A quest’ultima l’artista le aveva fatto un ritratto sorprendendo su un sfondo indefinito e scuro un’espressione distante e piena di disprezzo in un elegante costume giallo usato per le sue solite cavalcate.

         Molto più importante fu l’incontro con Beatrice Hastings,con la quale Modi avrà un legame serio ma tumultuoso a partire dalla primavera del 1914 che durerà per ben due anni. Beatrice,cinque anni più vecchia di Modi,era una donna indipendente che lottava per il diritto di voto delle donne,aveva conosciuto il fallimento di un matrimonio con Alfred Richard Orage, il direttore della rivista The New Age e aveva una brillante carriera giornalistica.

         La lista delle donne che entrarono nella vita di Modi ò lunga:Gilberte, Maud, Elvire,Margurita,Marie,Gaby,Nina, Simone Thiroux che li ha dato un figlio, Serge Gerard,mai riconosciuto dall’artista.

         Una relazione speciale è stata quella con Anna Andreevna conosciuta sotto il nome di A. Achmatova.Amica vera, Anna, scrive pagini ammirabili su Amedeo:”Tutto quello era Divino in Modiglioni scintillava attraverso una tenebra.Era diverso da tutti gli altri del mondo.La sua voce mi è rimasta nella memoria”.

         Ma la più importante storia fu quella con la giovanissima Jeanne Hèbuterne che lo segui nel mondo dell’aldilà suicidandosi il giorno dopo la morte dell’artista.Incinta di nove mesi,la timida e riservata ragazza si è buttata dal quinto piano della casa in cui abitavano.Aveva in mente le ultime parole di Amedeo:

“Ho dipinto i tuoi occhi perché finalmente
ho scoperto i colori della tua anima”  

           Di Jeanne scrive il critico Florent Fels: “Ha trovato nella sua amata,magra,con gli occhi persi,con gesti lenti,una madonna degna del duo pennello. L’ha dipinta con i colori più freschi,in diversi abiti, con l’ovale puro del viso,la linea dolce delle sue spalle nude, sdraiata o seduta,nuda e cosi adorabile,cosi pura sullo sfondo ceruleo di un azzurro ideale”.

         In meno di un anno Amedeo ha realizzato almeno venticinque ritratti di Jeanne che diede alla luce una bambina,Giovanna nata nel 19 novembre del 1918.

         La figlia discreta come la madre non lascerà troppe dati riguardando suo padre celebre,il tono degli scritti essendo piuttosto impersonale:”Sulla vita e l’opera di Modiglioni tra 1906-1907non sappiamo tanto-qualche appunti,disegni,aneddoti.”

Il critico Dan Frank sostiene:”Modigliani è un seducente.Le donne sono attratte dal suo entusiasma dalla sua bellezza,da quell’aria aristocratica riconosciuta da tutti.” Ma nessuno è riuscito ad abitare con Modi.Lui è un tornado che conquista e distrugge tutto.Incluso le vite.

Gli amici

La galleria degli amici e davvero impressionante: i maestri (Guglielmo Micheli (1866-1926),uno dei più grandi artisti della piccola Accademia delle Arti Belli di livorno,alluno del famoso pittore macchiaiolo Giovanni Fattori ,il professore di Modiglioni alla Scuola Libera di Nudo di Firenze, i compagni: Bruno Miniati,Llewelyn Llyod.Aristide Sommati,Lando Battoli,Oscar Ghilia, pittori: De Carolis ,Costetti,Mario Crepet,Cesare Pianella,Guido Cadorin,Gino Baldo, De Pisis,spanioli Ricasso e Juan Gris ,i russi Chagal,Zadkin, Max Jacob, i scultori:Umberto Boccioni, Constantin Brancusi (da lui impara la tecnica della scultura con il scalpello in pietra o marmo).i fratelli Jean e Paul Alexandre, i scrittori:Anna Achmatova, Lucie Gazan.Tutta questa gente è stata unita da un’unica cosa:l’arte,che attraversa superba le differenze di sesso,religione, lingua.

Ambienti -Montmartre e Montparnasse-

          Tra questi due quartieri si è svolta la vita di Modigliani come quella di tanti altri artisti d’avanguardia che tra 1900 e 1929 hanno fatto di Parigi la capitale del mondo artistico.

         Montmarte si trova nella parte nordica della città sulla riva destra della Siena e deve il suo nome ad una montagna (Mons Martyrium-Il Monte dei Martiri)ma il quartiere si estende su una collina ,la Butte,sulla cui sommità si trova la cattedrale Sacre Cœur.Rimane celebre la Place du Tertre circondata da alberi dalla quale partivano un insieme di vie tortuose e strette.Qui abitavano Max Jacob,Gorge Braque, Guillaume Apollinaire,Francis Carco e tanti altri.A Monmartre si trova il celebre cabaret Le Lapin Agile celebro anche oggi per le firme e i quadri esposti sulle paretti.Non si deve dimenticare Le Bateau-Lavoir dove abitarono artisti come Max Jacob o Juan Gris.

         Pero nel 1912 alcuni artisti tra cui Picasso si trasferirono sulla riva sinistra del fiume,a Montparnasse. Qui vennero alla luce locali come: La Grande Chaumière,La Cloiserie des Lilias,gli atelier Impasse du Mine,Cite Falguiere dove ha abitato il giapponese Fujita che si è costruito da solo una “capella’ e Modigliani in quanto non aveva pagato l’affitto.Ma aldilà di tutti questi locali e atelier rimangono,le idee, gli ideali, le persone a cui Parigi deve moltissimo.

 Modigliani –l’uomo e l’artista

         Amichevole, affabile,volubile ma anche con lunghi periodi di silenzio,fragile come il vetro, Modiglioni è un rappresentante autentico dei “maudites”da dove deriva anche uno dei suoi nomignoli “Modi”.

         I periodi di malattia acuta si alternavano a quelle della droga e dell’alcool (rimangono famosi gli episodi che riguardano l’incendio nella rue du Delta o la distruzione in un momento di rabbia dei lavori dei suoi compagni).

         Generoso con alcuni (ha stretto amicizie con Utrillo,Chaїm Soutine ,Oscar Ghilia,Manuel Ortiz de Zarate), ma non ha sopportato il successo degli altri (rimane famosa la l’antipatia nei confronti di Pablo Picasso).

         Ha impressionato le sue ammiratrici non solo grazie al suo fisico piacevole, all’aria aristocratica,bensì grazie alla seriosità e alla profondità dei dialoghi, alla passione con cui viveva e difendeva la sua arte.

         L’artista Amedeo Modigliani resta nella storia dell’arte non tramite le sculture,abbastanza rudimentali, non tramite i paesaggi (ha dipinto solo quattro),ma tramite i ritratti e i nudi.Esiste un ovale Modigliani, un collo allungato Modigliani, una grazia Modigliani, una cromatica Modigliani, un ocra Modigliani.

         I suoi quadri ridiventano abbozzi grazie alla precisione del disegno, la linea essendo naturale, semplice.Gli abbozzi ridiventano quadri tramite un colore ipotizzato,indovinato.Niente di più niente di meno.Come una frase musicale canonica.

         Riguardando il suo amico Oscar Ghilia,Modigliani scriveva:”In Italia c’è Ghilia.C’è Ghilia ed è abbastanza”.

         Parafrasandolo,possiamo dire:”In Italia c’è Modigliani.C’è Amedeo Modiglioni ed è abbastanza.”

Lucian Strochi


Bibliografie:

A. Ceroni, Amedeo Modigliani, Milano, 1958
G. Schiwiller, Amedeo Modigliani, Zürich, 1958
C. Roy, Modigliani, Geneva, 1966
A. Ceroni, Modigliani, con una presentazione di L. Piccioni, Milano, 1970
J. Modigliani, Modigliani racconta Modigliani, Livorno, 1984
G. Cortenova, Modigliani, fascicolo monografico in Art & Dossier, n. 30, Firenze, 1988
C. Parisot, Modigliani, Catologue raisonné, Livorno, 1990
id. Modigliani, Parigi, 1993
N. Alexandre, Modigliani inconnu, Parigi, 1993 e 1996
S. De Rosa, Modigliani, Firenze, 1996
C. Augias, Modigliani, l’ultimo romantico, Milano, 1999
M. Battistini, Modigliani.Un pittore maledetto nella Parigi delle avanguardie, Milano, 2000
D. Krystof, Amedeo Modigliani 1884-1920. Poesia della visione, Köln, 2000
C. Parisot, Amedeo Modigliani 1884-1920. Biographie, Torino, 2000
F. Nicosia, Modigliani, Milano, 2005
L. Strochi, Modigliani, Piatra, 2006
Modigliani a Montparnasse, 1909-1920, a cura di G. Cortenova e O. Patani (Verona, Galleria d’arte moderna e contemporanea–Milano, Palazzo della Permanente, 1988-1989), Milano, 1988
Modigliani, a cura di D. Marchesseau (Martigny, Fondation Pierre Gianadda, 1990)
Modigliani. Il segno, a cura di C. Parisot (Livorno, Archivi legali Amedeo Modigliani 1990), Firenze, 1990
Amedeo Modigliani. Malerei, Skulpturen, Zeichnungen, a cura di W. Schmalenbach (Düsseldorf, Kunstsammlung Nordrhein-Westfalen –Zurigo, Kunsthaus, 1991), Düsseldorf, 1991
Modigliani dalla collezione del dottor Paul Alexandre, introduzione di M. Fagiolo Dell’ Arco (Venezia, Palazzo Grassi, 1993), Milano, 1993
Modigliani. L’ange au visage grave (Parigi, Musée du Luxembourg, 2002-2003, Milano Palazzo Reale 2002) Milano, 2002
Modigliani. Jeanne Hébuterne e gli artisti di Montmartre e Montparnasse, a cura di C. Parisot (Ancona, Mole vanvitelliana –Bari, Castello svevo, 2003), Bari, 2003
S. Buisson, La scuola di Parigi e Modigliani
D. Frank, Montmartre & Montparnasse. La favolosa Parigi d’ inizio secolo, Cernusco (Mi), 2000
G.Di Milia, Brancusi, fascicolo monografico in Art & Dossier, n. 190, Firenze, 2003
A. Ahmatova, Amedeo Modigliani e altri scritti, a cura di E. Bazzarelli, Milano, 2004