TABLOUL 31

POETUL: Şi nu mai credeţi în nimic? Bătrânul ridică din umeri. Vroia să zică: „ai dreptate, dar nu-mi pasă, ce să facem cu credinţa?” Vroia să se scuze sau să pară nepăsător, încercase un protest, repede înăbuşit, braţele îi erau încă nervoase, prea nervoase, îl trăda doar greutatea trupului uriaş; curios, deşi bătrân, pierduse prea puţin din greutate, încercase şi, în cele din urmă, reuşise să-şi reţină avântul. Totul era posibil. Rosti totuşi greu, cleios:

BĂTRÂNUL 3: Am crezut şi noi cândva. Până într-o noapte. Cea mai lungă noapte. A învierii. Ne-am strâns, după datină, la biserică. Am găsit-o închisă. Ne strânseserăm totuşi în curtea bisericii. Tăcuţi, dar mulţi; tot satul. Într-un târziu a apărut, roşu la faţă, de supărare sau pentru că venise prea repede, preotul.

PREOTUL: Nu pot face nimic pentru voi. Şi domnul şi-a întors faţa de la voi,   l-aţi supărat. Şi casa lui e astăzi închisă pentru voi. V-aţi lenevit. Pământul a rămas nemuncit. Şi nu e bine. A mai spus multe, ne-a certat şi ne-a ameninţat, dar cuvintele lui n-au mai ajuns până la noi, s-au pierdut în văzduh. Am înţeles cu toţii ce era de înţeles. Pământurile bisericii şi ale bogătanului rămăseseră nelucrate. Îl aţâţase bogătanul împotriva noastră.

CORUL: Dar asta e noaptea în care Domnul nostru…

PREOTUL: Nu mai e al vostru. V-am mai spus-o.

CORUL: Măcar în noaptea asta…

PREOTUL: Am mai spus: „Nu”.

BĂTRÂNUL 3: Am rămas un timp în curtea bisericii. Eram buimăciţi, nu ştiam ce să facem. A venit spre miezul nopţii familia bogătanului. El, nevastă-sa şi cele două fete. Toţi erau îmbrăcaţi în alb. Să arate cât sunt de curaţi. Preotul i-a primit. A închis apoi uşa bisericii. Am crezut o clipă că se va răzgândi. Nu s-a răzgândit.     Ne-am gândit o clipă să dăm foc bisericii. Ne-am răzgândit. Eram totuşi în noaptea Domnului. Chiar dacă ne părăsise, tot mai credeam în el. Nu te poţi lăsa de credinţă aşa, peste noapte, într-o noapte. Ne-am întors în sat. Cei mai mulţi plângeam. De ce plângeam? Cineva ne umilise şi noi nu putusem răspunde la umilinţă. Plângeam: pentru că, în noaptea aceea, aveam să ne despărţim de Domnul nostru, pe care îl crezusem bun şi drept. Am hotărât să ieşim în noaptea aceea cu plugurile. Am pus lumânări între coarnele boilor. Am arat toată noaptea. Cerul cu toate stelele se pogorâse între noi. De atunci n-am mai crezut în nimic. Din credinţă, ne-am răzvrătit împotriva credinţei. Poate că am greşit, poate că nu. Preotul a trebuit să plece în câteva luni. Nu mai avea cui sluji. Nici o babă n-a mai intrat în biserică. Bogătanul şi-a vândut şi el pământurile. Le-a vândut fără să uite la preţ; să scape de el. Intrase şi în el spaima. Cu timpul, ne-am ajuns noi stăpâni. Apoi a venit altă stăpânire. Nu era încă război la noi, dar graniţa a alunecat peste noi şi s-a dus la miazăzi. Nu departe de noi. Am ajuns sat de graniţă. Numai că noi n-am ţinut seama de graniţe. S-au supărat soldaţii pe noi. Ne-au schingiuit, au împuşcat pe câţiva. Nu s-au ales decât cu paguba. Au înţeles că nu vor reuşi aşa. Au vrut să ne facă iar dobitoace…

POETUL: Nu înţeleg.

BĂTRÂNUL 3: Nici noi n-am înţeles la început. Au strâns mai întâi toate cărţile pe care le-au găsit şi le-au dat foc. Apoi au închis şcoala şi biserica. Au bătut uşile în scânduri. Două zile şi două nopţi au tot bătut soldaţii cuie în scândurile acelea negeluite, puse de-a curmezişul peste uşile şi ferestrele şcolii şi ale bisericii. Apoi a venit ordinul: nimeni nu are voie să scrie vreun rând. Cine va fi văzut scriind vreun cuvânt pe hârtie, pe piatră, pe lemn, pe pământ, pe orice, va fi aspru pedepsit. I se va tăia mâna dreaptă. Nu le înţelegeam nici ura, nici ce urmăreau de fapt cu măsura asta. Părea mai mult o joacă de copii. Au început să apară pe uliţă ciungii. Atunci ne-am speriat, am înţeles că nu era o joacă, dar tot n-am ascultat. Nu le înţelegeam limba. Nu se asemăna cu a noastră. Era mai aspră. Se vroia limba unor cuceritori. Nu erau cuceritori, oricât se străduiau ei. Vorbeau puţin între ei. Se temeau ca nu cumva să le învăţăm limba. Au distrus tot ce era cuvânt. Şi afişele şi ziarele şi numele satului. Absolut tot. Eu le ştiam limba. Nu bine de tot, numai atât cât să-i înţeleg. Într-o zi, l-am auzit pe un ofiţer spunându-i unui soldat:

OFIŢERUL: Au să ajungă în rândul dobitoacelor.

SOLDATUL (rânjind): Păi acum nu sunt?

OFIŢERUL: Încă nu. Încă vorbesc. Un învăţat de-al nostru a spus că, dacă un popor nu reuşeşte să scrie, va fi măturat din istorie. Pentru că scrisul înseamnă memorie. Ei îşi vor pierde memoria. Asta e pedeapsa ce li se cuvine pentru trădarea lor. În zece ani nu vor mai şti nimic: nu vor mai şti nici ce este focul, roata; lucrurile cele mai simple. Vor fi dobitoace, ca toate dobitoacele.

SOLDATUL (mirat): Aşa de repede? În zece ani?

OFIŢERUL: Da. În primii doi-trei ani nu uiţi decât foarte puţine lucruri; în cinci ani, ai uitat jumătate; în zece ani, nu mai ştii nimic. Vorbele nu ajută. Şi ele se uită. Îşi vor uita şi cuvintele. Îi vom învăţa noi limba noastră. Dacă va fi cazul…

SOLDATUL (mânios): Dar limba noastră e limba unor stăpâni!

OFIŢERUL: Fii liniştit. Nu-i vom învăţa decât câteva cuvinte. Atât cât trebuie, ca să ne slujească mai bine. Câinele trebuie să asculte de glasul stăpânului.

BĂTRÂNUL 3: M-am cutremurat. Abia acum le-am înţeles gândul întreg.             Într-adevăr: erau peste tot. Năvăleau noaptea prin case, intrau în beciuri, în poduri, în şure. Nu urmăreau decât un lucru: nimeni să nu scrie vreun cuvânt. Am făcut sfat de taină cu bătrânii satului. Le-am spus tot ce aflasem. S-au cutremurat şi ei. Am tăcut un timp cu toţii. Cel mai bătrân dintre noi a spus   într-un târziu:

BĂTRÂNUL 4 : Au dreptate. Fără scris suntem ca morţi. Copiii copiilor noştri vor fi animale, dacă nu vom reuşi să-i învingem.

BĂTRÂNUL 5: Cum? Ei sunt înarmaţi până în dinţi şi noi suntem cu braţele goale.

BĂTRÂNUL 4 : Dar cu mintea plină. Va trebui să ne refugiem în poveste. Va trebui să le spunem nepoţilor noştri mai multe poveşti. Şi legende. Legenda fiecărui lucru: legenda rândunelei, a cocorului, a casei, a gardului, a mamei, a scaunului. Să le spunem poveşti despre toate lucrurile care ne înconjoară. Dacă reuşim asta, i-am învins. Nu vor sta mult pe aici!

BĂTRÂNUL 5: Şi dacă vor sta?

BĂTRÂNUL 4: Pentru vorba asta ar trebui să te ucid. Ei au dreptul să spere; tu nu ai dreptul să te îndoieşti. Nu vor sta mult pe aici. Pentru că cerul, norii, stelele, pământul, copacii, păsările, florile – totul e al nostru.

BĂTRÂNUL 6: Şi mai am un gând. Să scriem fără ca ei să ştie că noi am scris.

BĂTRÂNUL 5: Cum anume?

BĂTRÂNUL 6: O casă să semene cu A. Un gard cu un U. Un stâlp cu un I. O furcă cu un E. Să preschimbăm totul în litere. Ei să treacă nepăsători pe lângă lucruri, dar noi să ştim că sunt litere. O grămadă de lemne să ne slujească drept tabla înmulţirii, la adunări şi la împărţiri. Să vorbim mereu. Aşa cum vorbesc copiii şi noi, bătrânii. Când aprindem un foc, să spunem: acesta e un foc. Când bem apă, să spunem: ce bună apă de băut!

BĂTRÂNUL 4: Am citit undeva, dintr-un scriitor de departe, că şi acolo oamenii se îmbolnăviseră de uitare. şi au început să scrie: „Aceasta este o vacă. Vaca dă lapte. Laptele e alb şi e bun de băut.” Şi aşa mai departe. Numai că uitarea a fost mai puternică decât ei.

BĂTRÂNUL 6: Numai că la noi e altfel. Noi nu avem voie să scriem. Dar nu vom uita. Pentru că noi nu ne pierdem cuvintele. Nici ceea ce spun ele…

BĂTRÂNUL 5: Şi dacă îşi vor da seama că noi luptăm pentru cuvinte şi ne vor interzice să mai vorbim între noi?

BĂTRÂNUL 6: Ne vor rămâne gesturile. Şi păsările. şi cerul şi norii şi pământul şi iarba şi frunzele şi crengile şi izvoarele. Fiind fiii naturii, suntem nemuritori. Chiar dacă nu vom scrie cartea naturii, nimic nu ne va putea opri s-o citim.

POETUL: N-au stat nici măcar cinci ani…

BĂTRÂNUL 3: Puteau să stea sute de ani. Nu ne-ar fi înfrânt. Ba, mai mult, am avut noi de câştigat. Am devenit mai atenţi la tot şi la toate. Acum putem deosebi felul păsării după zbor şi timpul după frunză. Şi gândurile oamenilor le ghicim mai lesne…

POETUL: Şi care ar fi gândul meu acum?

BĂTRÂNUL 3: Gând de dor şi de ducă.

(va urma)

Lucian Strochi