Rotterdam

Câteva date despre Rotterdam. Cel mai mare port din lume (294.800.000 t), aflat în dubla deltă a Rinului şi a Meusei, legat de Marea Nordului prin Nieuwe Waterweg (30 de kilometri). Al doilea oraş ca mărime al Olandei, aflat în competiţie directă cu Amsterdamul. „Rotterdamul câştigă, iar Amsterdamul cheltuieşte” –cred rotterdamezii.

Fondat la 1228, pe un dam (baraj) pe râul Rotte. Cel mai mare port din lume şi ca suprafaţă: 10.000 ha. Anual vin 232.000 cargouri cu 250 milioane tone de marfă. Prelungirea Rotterdamului în mare prin Europoort se face pe 2000 de hectare. În estul Rotterdamului un oraş satelit cu peste 175.000 de locuitori (Prins Alexanerpolder). Muzeu maritim şi muzeul Boijmans van Beuningen. La început, un port de importuri: cărbune, cereale, minereuri, fosfaţi, iar din 1938 un important port petrolier. Complex siderurgic. Petrochimie. Construcţii şi reparaţii navale. Aparatură electrică. Industrie alimentară. Industrie textilă şi de confecţii. Şlefuirea diamantelor. Bănci importante (Amro Bank). Universitate. Teatre. Locul de naştere al lui Erasmus şi a lui Pieter de Hooch. Din 1340 Rotterdamul beneficiază de importante privilegii. Reconstruit aproape în întregime, după sălbaticul bombardament nazist din 1940.

Impresia generală e de oraş modern, dinamic, şi, poate surprinzător pentru o aglomerare urbană atât de industrializată, cultural.

Prima întâlnire cu fenomenul numit cultură se produce în staţiile de metrou. Zeci de poezii, scrise de poeţi din toată lumea, având ca temă comună călătorie, puse la loc de cinste, sub sticlă. O inedită antologie, într-un punct de aglomeraţie maximă.

Aşteptăm deschiderea Muzeului Boijmans van Beuningen. Câteva statui din… plastic, multicolore, la intrare. Ceva între manechin şi clovn. Muzeul e încă unul particular. Primăria face eforturi de a construi o aripă nouă, modernă, de stat.

Îi propun lui Henk să mă ajute să fac câteva poze, deşi este „absolut interzis” acest lucru, ţinându-mi de „şase”. Ne ferim de ochiul vigilent al camerelor de vederi, căutăm unghiurile cele mai bune pentru ca tabloul să nu apară deformat, Henk îmi ţine de „şase” pentru paznici, pentru alţi vizitatori şi eu încerc în grabă să fac câteva poze. Mă interesează în primul rând câteva capodopere semnate Hieronimus Bosch şi Pieter Breugel. Infracţiunea mea e pedepsită mult mai târziu, la developare: tot ce fotografiasem fără permisiune fusese voalat. Şi pentru că nu am putut împrumuta imagini, îmi rămân cuvintele.

În primul rând, câte ceva despre Hieronimus Bosch. Bosch se naşte la 2 octombrie 1453, ca fiu al lui Anthonius, iar acesta fiu al lui Jan van Aken, ambii pictori, în oraşul Brabantului: Boisle Duc – Hertogenbosch, pe care nu îl va părăsi până la moarte.

În acelaşi an are loc căderea Constantinopolului şi ia sfârşit Războiul de 100 de ani.

Pictorul va trăi aproape 63 de ani (moare la 9 august 1516). În acelaşi an mor Giovanni Bellini şi Ferdinand de Aragon şi apar Tratatul despre nemurirea sufletului a lui Pomponazzi, Principele lui Machiavelli, Utopia lui Morus, Orlando furioso a lui Ariosto, iar Rafael pictează Madona Sixtină.

S-a spus despre Bosch că este prinţul fantasticului. Al fantasticului interior – aş adăuga. Opera sa este extrem de lucidă, plină până la sufocare de simboluri ermetice. Nu este vorba de alegorii şi cu atât mai puţin de anecdotă. Opera sa picturală suferă de o beţie a realului, obiecte ce par aduse dintr-un univers macerat de droguri sau de boli ascunse intră într-un regim diurn, se supun legilor realului, în general cunoscute de privitor. Pe alt plan, cel cosmic, am putea spune că Hieronimus Bosch atrage haosul în cosmos, lăsându-l neîmblânzit, dar în spatele gratiilor realului, ca pe un mustang sau un inorog. Un alt paradox: într-o lume a prea plinului, într-un univers populat cu mii de personaje, cu obiecte jumătate lucruri-jumătate fiinţe, cu monştri extraşi brutal din coşmaruri, de parcă s-ar revărsa două lumi într-una, neîncăpătoare, senzaţia este totuşi una de vid. Acel vid care umple un balon pentru a-l face sferic. Alt paradox: cadrul centrat, transfocat pare a fi unul natural, domestic. Prin panoramare, obţii ritmuri şi arpegii ale unei muzici universale. Fiul risipitor (1510 -71 x 70,6 cm) pare a fi, la prima vedere, o copie, o replică   a Drumului vieţii sau Nebunul (1500-1502- 135×90 cm ) din Tripticul Carul cu fân aflat la Muzeul Prado din Madrid. Diferenţele sunt însă enorme: nebunul din primul tablou este perfect motivat pentru poziţia sa: cu un toiag se apără de un câine, întorcându-se pe trei sferturi. Pe figura sa se citeşte spaimă, îndârjire, tristeţe. În jurul său se petrec lucruri atroce: un cadavru este adus la stadiul de schelet de către păsări, de cealaltă parte a drumul se petrece o tortură, păsările au coborât din copaci pe pământ, o spânzurătoare se iţeşte de vârful unui deal îndepărtat. Mai e făcut un pas şi călătorul (nebunul) ajunge pe un pod, destul de nesigur şi el.

Cu totul diferit e celălalt tablou, respirând la o primă impresie un aer de linişte. Tabloul este un cerc, înscris într-un octogon, adormindu-ţi de două ori simţurile prin figuri perfecte. Atmosfera pare una bucolică, cu animale domestice adăpate la timp, cu o pereche tânără hârjonindu-se în pragul uşii, cu o adolescentă privind pe fereastră, cu un tânăr uşor încovoiat, reparând un gard sau chiar uşurându-se, cu o vită în dosul unui gard protector, cu păsări de zi şi de noapte în copaci, cu o casă obişnuită, cam dărăpănată, cu dealuri domoale, în plan secund, cu personajul principal preluat din celălalt tablou. În realitate lucrurile stau exact pe dos: dacă în primul tablou totul, deşi atroce, este explicabil şi poate fi chiar tradus prin alegorii, într-o parabolă, în acest tablou totul ţine de inexplicabil, având o intensitate metafizică. De data aceasta personajul (drumeţul, fiul, nebunul) e încălţat cu o gheată pe piciorul drept şi un papuc pe cel stâng. În mâna stângă ţine o pălărie mult îndepărtată de trunchi, de parcă personajul ar fi fost tras brusc înapoi, de o imensă forţă necunoscută. Întoarcerea sa e perfect nemotivată întrucât câinele din primul tablou se află acum în stânga sa, nu în dreapta. Drumul, unul circular, e întrerupt de un gard, practic o fereastră cu patru linii orizontale şi trei verticale, dar şi cu o diagonală total nefirească ieşind din cadrul ferestrei şi formând un unghi aproape drept cu o diagonală exterioară, de asemenea nemotivată funcţional. Obloanele închise ale casei au însemnele cărţilor de joc. Bovina are un corn îndreptat în sus şi unul în lateral, cel puţin semn de o anomalie anatomică. Dar ceea ce nelinişteşte cel mai mult este acea curbă zigzagată a personajului principal. Totul e un joc de curbe, de paralele, de perpendiculare, încât ceea ce părea calm înainte, devine treptat rotitor şi neliniştitor, apoi cuprins de o spaimă fără nume, metafizică el, tabloul îţi opreşte respiraţia, te loveşte brutal în plexul solar.

Tabloul e aproape o monocromie, dominând un gri verzui, culoare amintind de ciumă şi de malarie.

Reţin apoi Nunta din Cana (1475-1480 -93 x72cm). Ce diferenţă între acest tablou şi Cina de taină a lui Leonardo! Aici masa se frânge într-un unghi obtuz, dar care dă perspectivă întregii scene, obligând personajele să se grupeze câte trei. Dinamica tabloului este remarcabilă: la masă stau 15 personaje (3×5-cifra atmanului, a actului adică) (12 aşezate, dintre care unul cu spatele la privitor, un personaj feminin e înclinat şi bea ceva, un alt personaj aprovizionează mesenii cu băutură (sunt şape ulcioare, dintre care cinci grupate), două personaje aduc bucate, legate logic de un al treilea care se extaziază în faţa unei lebede şi a unui cap de mistreţ, un personaj „leagă” grupurile prin poziţie mâinii, o femeie cântă dintr-un instrument ciudat, un fel de cimpoi cu trompetă, un altul vine de la bucătărie. În prim plan sunt şi trei animale, iar planul secund este asigurat de coloane şi de arabescuri. În fiecare grup de trei, în mijloc se află personajul principal, spre care se centrează atenţia celorlalte două care îl flanchează. Tonurile calde alternează riguros cu cele reci. Indiscutabil, o capodoperă. Renunţ la alte decodări, dificile şi, într-un fel, inutile.

În fine, o altă capodoperă: tripticul Potopul îndeosebi panoul interior stânga lumea decăzută (1500-1504 -69 x 36 cm). Îl compar cu Viziunea lumii de dincolo, panoul Ascensiunea spre Empireu, pictat în aceeaşi perioadă (87×40) aflat în Palazzo Ducale din Veneţia. Diferenţa e  într-adevăr între infern şi cer. Şi încă o observaţie: potopul la Bosch este atât de total, de copleşitor, încât şi peştii par a se sufoca, de prea multă apă.

Reţin apoi Turnul Babel a lui Pieter Breugel. Din nou, ca şi în cazul Uciderii pruncilor, Breugel îmi joacă feste. Ştiam de un Turn Babel de la Kunsthistorisches Museum din Viena (1563, ulei pe lemn) de dimensiuni destul de mari: 114×155 cm. Găseam acum, spre surprinderea mea, la Boijmans van Beuningen, un alt Turn Babel de dimensiuni ceva mai modeste, însă cu un Turn mai orgolios, cu nouă etaje în loc de opt, cu nori întunecaţi, înconjurându-i trupul. Dacă Turnul Babel din tabloul de la Viena îmi aduce aminte de Colosseum, Turnul Babel de la Rotterdam aduce mai mult cu un melc uriaş, cu o spirală lentă. Sau poate cu turnul din Pisa, mai puţin zvelt şi înclinându-se spre ambele părţi. Turnul Babel de la Viena e mai uman, e pictat imediat după prăbuşire; celălalt pare încă intact, aflat în construcţie în partea superioară sau, oricum, mult mai puţin afectat.

Muzeul din Rotterdam are destule alte puncte de interes: Rembrandt, Rubens, Picasso. Rămân însă cu Hieronimus Bosch în suflet şi în minte.

Ne plimbăm prin oraş. Ne întâlnim cu Fikkie, o corcitură cu urechi clăpăuge, o mică statuie în bronz înfăţişând un câine. Aşezat pe o placă de marmură, pătrată, Fikkie te examinează îndelung, privindu-te în dungă, aşa cum o fac numai câinii, cu picioarele strânse sub el. Nu e neapărat simpatic, cât curios. Lângă el, o potcoavă, tot de bronz. Henk mă lămureşte: nu e vorba de o potcoavă, ci de excrementele lui Fikkie.

Fikkie a dezlănţuit un adevărat scandal, (ca să nu-i spunem război): cineva din municipalitate, cu gusturi şi mirosuri mai fine, a găsit de cuviinţă să-l mute pe Fikkie într-un alt loc, mult mai puţin central. Rotterdamezii au protestat energic, şi Fikkie, considerat un adevărat simbol al oraşului, a revenit pe plăcuţa sa pătrată de marmură, examinând curios şi leneş, inteligent, trecătorii.

(va urma)

Lucian Strochi