LINIŞTE! SE REPETĂ…
de Michael Frayn

Spectacolul regizorului Sorin Militaru se poate citi în cel puţin trei registre. Primul dintre ele e cel realist. Naraţiunea piesei e relativ simplă: în primul act asistăm la o acţiune banală, petrecută undeva în Anglia, într-o casă reabilitată dintr-o moară, cu exasperant de multe uşi. O familie se refugiază în Spania pentru a scăpa (iluzoriu) de Fisc. Menajera, contrar cutumelor (miercurea e liberă!), rămâne acasă pentru a urmări la televizor defilarea pălăriilor din alaiul reginei, prezentă cu suita la Derby. Casa e bântuită pe rând de un agent imobiliar şi amanta sa, de un hoţ, de înşişi proprietarii ce îşi doresc o după-amiază liniştită, domestică şi clandestină.

Dramaturgul Michael Frayn complică însă lucrurile, ne găsim în „teatru în teatru”, textul se repetă, sunt câteva reluări, suntem în repetiţii, intervine regizorul în câteva rânduri, Dotty, menajera pare epuizată înainte de a repeta, încurcă ziarul cu farfuria cu scrumbii, are amnezii, totul se degradează, textul, replica, mişcarea, obiectele înseşi par a se coroda, repetiţia înaintează greu, dar, în cele din urmă, se trage cortina. Actul doi schimbă cu o sută optzeci de grade perspectiva. Suntem în spatele scenei, înaintea unui spectacol, textul se despică: pe scenă (de fapt în spatele scenei reale), se încearcă prezentarea textului din actul întâi, dar în culise se joacă adevărata piesă, adevăratele drame: iubiri, trădări, refuzuri, mici biruinţe, mofturi, stereotipi, convenienţe, poliţe şi politeţuri. Al treilea act ne introduce într-un moment solemn: a suta reprezentaţie. E poate ultimul spectacol, nimeni nu mai vrea să joace, şi-au făcut suma (la propriu şi la figurat), relaţiile s-au uzat, iubirea a devenit şi ea o marfă oarecare. Până şi moartea nu mai impresionează decât superficial, totul s-a deşirat, destrămat, centrifugat.

Al doilea registru este cel parabolic. Se pleacă de la formula teatrul egal lumea şi atunci totul se citeşte altfel: viaţa noastră este o pendulare între sublim şi abject, viaţa se compune din infinite momente, aparent fără importanţă, momentele de graţie, orele astrale sunt extrem de rare, cotidianul este tern, şters, cenuşiu, dar ne ocupă aproape întreaga viaţă, ne repetăm fără să ne dăm seama, suntem stereotipi şi sclerozaţi, chiar moartea poate deveni banală, un fapt divers: concluzia nu e deloc veselă. Pentru realizarea acestui registru, regizorul a simţit nevoia să mai adauge text (monologul actorului din debutul piesei şi celebrul monolog al Actorului din Hamlet), (lucru rarisim, ştiindu-se butada: „ce se taie, nu se fluieră”). Acest registru este şi cel mai împlinit al spectacolului, ritmul fiind realmente debordant.

În fine, într-un registru şi mai grav, ne aflăm în zona semnelor şi a simbolurilor, a miturilor (simbolul nefiind altceva, în accepţia lui Gilbert Durand, decât „eufemizarea unui mit”, altfel spus permanenta sa degradare).

Dacă în primul act aveam teatru şi chiar teatru în teatru, iar în actul doi viaţa – cu vagi ecouri înspre teatru, în actul trei, teatrul redevine viaţă (şi invers).

Pentru a realiza aceste registre (uneori ele se răsucesc într-o funie, alteori avem un registru dominant), Michael Frayn a scris un text admirabil, de o precizie matematică, cu trasee şi traiectorii atât de precise, încât orice abatere ar însemna o catastrofă. Deşi aceleaşi frază se poate relua şi de patru ori, contextul e, de fiecare dată, altul. Golit de sensuri, banalizat, cuvântul mai are doar puterea de a se fixa mnemotehnic, prin repetiţia insistentă, cuvintele-cheie fiind uşă şi scrumbie.

Decorul, admirabil conceput şi realizat de Ioan Murariu, devine un personaj dinamic, viu al piesei: este de fapt realizarea practică, faptică a unui labirint. Un labirint din care, odată intrat, nu te poţi elibera decât prin moarte. De fapt, în piesă se petrec mai multe morţi: una fizică, câteva virtuale, altele obţinute prin substituţie, prin pierderea identităţii, prin identificarea cu rolul.

Poza de grup, din final, convenţională, pare a propune (impune) o pace provizorie în lupta cu destinul. Dar pacea nu e altceva decât instituţionalizarea unui război…

Şi acum despre interpreţi: Cătălina Ieşanu realizează prin Dotty un prototip clasic englezesc, cel al menajerei devenită o instituţie, sluga fiind mai importantă decât stăpânul; imbecilizată de stereotipia funcţiei, menajera devine în cele din urmă tiranică, imprevizibilă, isterică. Dotty e descărnată, compusă din segmente, printr-un admirabil paradox, în cazul ei, funcţia a anulat organul: picioarele îşi pierd verticalitatea, fiind permanent piezişe, mâinile scapă totul, obiectele se lipesc de ea sau o încolăcesc, se sfarmă, se încăpăţânează să reziste, chiar şi atunci când ar trebui să se sfarme. O interpretare matură, personajul neavînd nici vârstă, nici sex, nici sex-appel, dar propunându-ne până în final un personaj seducător. Garry (Marin Grigore) e junele prim, seducătorul, jigodia, gigoloul, pramatia simpatică. Se umanizează treptat, chiar dacă e traversat şi de sentimente negative. Actorul e suplu, atletic, nu şarjează, slalomează inteligent printre oameni, obiecte, sentimente, îşi depăşeşte inspirat datele conferite de text. În Freddie, Tudor Tăbăcaru face încă o dată dovada talentului său imens, trecând prin toată gama de sentimente, rămânând însă un ingenuu, un liric, un buimac, un visător, greu de suportat într-o lume mai mult sau mai puţin nebună şi violentă. Tăbăcaru este unul dintre acei rari actori care împrumută datele sale personale oricărui personaj, făcându-l autentic, tocmai din această cauză (genul Jean Gabin-de exemplu). Un rol dificil este cel al lui Lloyd (Regizorul), interpretat cu aplomb, cu o nervozitate de ţânţar de Cezar Antal Felin şi categoric, cu gesturi şi replici retezate, atunci când e în rolul regizorului, Antal devine vulnerabil, disperat şi aproape simpatic, în rolul lui Lloyd. O partitură complexă, pe care Cezar Antal o interpretează fără cusur. Fâşneaţă, calină, feminină, într-un evantai de stări şi de situaţii, de ipostaze uneori antagonice (funcţionarea perfectă, aţoasă, inflexibilă, erotomana, fiica iubitoare, amanta înşelată etc.) Alina Leonte realizează prin rolul lui Brooke o continuare şi o prelungire inspirată a recitalului său Silicon Valley, realizat nu cu mult timp în urmă pe scena T. T.-ului. Ecaterina Hâţu, în Belinda, e elegantă, cu şarm şi umor. (Cam forţată însă cearta ei cu Dotty). Poppy (Cezarina Sava) e convingătoare în rolul Regizorului tehnic, în ciuda unor stereotipii gestuale. E o bombă neexplodată, dar gata oricând să pună în pericol cursul firesc al lucrurilor ( în teatru şi în viaţă). În nota sa obişnuită, poate puţin mai ezitant şi mai greoi ca de obicei, (dincolo de datele tehnice ale personajului – se înţelege) Corneliu-Dan Borcia, în rolul lui Selsdon. Loredana Grigoriu, o acoladă a regizorului – cum am precizat deja, interpretează actorul aflat mereu în căutare de rol, mereu în probe; actriţa îşi controlează atent partitura, prestaţia (şi prestanţa) ei fiind convingătoare, sigură în nesiguranţa ei socială (nu şi artistică). Dan Grigoraş realizează, în rolul lui Tim, una dintre cele mai convingătoare evoluţii de când este actor al Teatrului Tineretului. Normal, firesc, dezinhibat, cu un umor sec (uneori nonverbal!), Tim este omul bun la toate, jucând toate rolurile, acceptând orice situaţie, oricât de ingrată, pentru simplul motiv că iubeşte teatrul din toate articulaţiile sale: deschide uşi blocate sau deja deschise, este calm şi cald, uman, firesc, egal şi echilibrat atitudinal, cumpără mereu buchete de flori pe care le oferă tuturor femeilor, este mereu dublura ideală şi providenţială.

Dar ceea ce impresionează (până la aplauze frenetice) e jocul echipei. Mărturisesc că de multă vreme nu am mai văzut un asemenea ritm drăcesc într-un spectacol teatral. Actorii aleargă pur şi simplu (decisiv meritul lui Liviu Matei – cel care a asigurat mişcarea scenică a spectacolului) printre cuvinte, situaţii, personaje, obiecte, scările sunt urcate şi coborâte de zeci de ori, uşile (şapte la număr-număr simbolic? iniţiatic?) sunt deschise şi închise de sute de ori (de fiecare dată motivat!); la terminarea spectacolului actorii au nevoie de minute bune să-şi revină, ca după un epuizant pentatlon modern. Piesa e astfel concepută, încât, deşi fiecare rotiţă îşi are importanţa sa, ceea ce contează, în ultimă instanţă, este angrenajul. Adică echipa. Un spectacol care elimină din start vedetismul, fiţele, pozele, ezitările. Într-un anume fel, spectacolul de la Piatra Neamţ poate fi asemuit cu o partidă de şah, conţinând şi paradoxul fundamental al acestui sport (joc): nu câştigă cel care, din zece mutări face nouă mutări geniale şi una catastrofală, ci acela care face zece mutări bune. Muzica lui Vlad Golcea, când discretă, când stridentă, potenţează fericit (uneori contrapunctic!) un spectacol care, prin rulare, nu se uzează. Dimpotrivă.

Revenind la text: dacă piesa lui Michael Frayn e precisă ca o lemă, fără metaforizări facile, scrisă într-un limbaj alb, aparent neutral, aparent denotativ, (comicul de limbaj cedează net în favoarea comicului de situaţie, suveran în această piesă), se cuvine să evidenţiem traducerea fără cusur, literală şi cursivă, realizată de traducătorul, scriitorul şi regizorul Petre Bokor.

Inspirat şi inedit caietul-program realizat de Genţiana Baciu, secretarul literar al teatrului: inspirat – pentru că este un document util, indispensabil oricărei documentări; inedit –pentru că, adunând ca într-un album de familie, poze de la diferite vârste ale actorilor, (de la poza cu premianta clasei, cu coroniţă şi până la poza de militar în termen) caietul-program devine un dosar cuprinzând fişe (şi imagini) de existenţă, un document uman tulburător şi semnificativ.

Lucian Strochi