Între picaresc, postmodernism şi parodic

Ale vieţii valuri de Constantin Ionescu e un roman straniu, derutant şi, prin urmare, incitant.

Despre autor nu ştiam prea multe lucruri, decât cele cuprinse într-un CV destul de zgârcit, din care aflăm că s-a născut în anul 1956, luna mai, ziua 3, în satul Bradu, comuna Grinţieş, judeţul Neamţ.

A absolvit clasele primare şi gimnaziale în comuna natală, „primind coroniţă de fiecare dată”.

Şi-a continuat studiile la Liceul Pedagogic din Piatra-Neamţ, devenind învăţător, promoţia 1976.

Primii şapte ani de activitate i-a efectuat într-un „frumos sat de munte, Pîrîu-Mare”, fiind, în acelaşi timp, şi bibliotecar comunal al comunei Ceahlău, având ocazia şi citească un mare număr de cărţi, din toate genurile literare, asigurându-şi o cultură generală solidă.

Trei ani, între 1982 şi 1984 a fost salvamontist pe Ceahlău, „dragostea de munte, de drumeţie, de frumos fiind adânc sădite în inima mea”.

S-a căsătorit în 1984 cu Maria Coroamă, iar în 1985 li s-a născut un fiu, Tomiţă-Lucian. Cei doi l-au îndemnat să scrie, fermecaţi de talentul său oral de bun povestitor.

Cititorul român, bun cunoscător al romanelor de început ale literaturii naţionale, va detecta în acest roman ecouri din Ciocoii vechi şi noi, Tainele inimii, Emanoil, Viaţa la ţară şi Tănase Scatiu, dar şi din Amintiri din copilărie şi Toate pânzele sus! după cum, cunoscător fin şi al literaturii universale, va recunoaşte note din Contele de Monte Cristo, Robinson Crusoe, Doi ani de vacanţă, Insula misterioasă, Răpit de piraţi, Comoara din insulă – adică tocmai acele cărţi ce ne-au hrănit adolescenţa şi imaginaţia etc.

Romanul este, deopotrivă, preromantic, romantic, bucolic, picaresc, de aventuri, rural, exotic, de dragoste, expresionist, saga unei familii, justiţiar, „teleroman” (prin analogie cu telenovela), iniţiatic, realist, alegoric, poliţist, posmodernist, parodic.

Loviturile de teatru sunt numeroase, greu de crezut şi de imaginat, dar posibile.

Firul narativ este adesea liniar, urmând îndeaproape protagonistul, pe Kostas, un veritabil Făt-Frumos, înzestrat de la natură şi cu abilităţi tehnice deosebite (vezi soluţia salvării corăbiei şi scena „scripetelui”), despărţit de o Ileana Consânzeana, întâi pentru a se evita incestul, – aparent ei sunt fraţi gemeni!, apoi prin sentinţa nedreaptă, fiind condamnat pentru uciderea mamei sale, pentru ca, în final, ca într-o rezolvare fericită a mitului androginului, cei doi să se reîntâlnească şi să cunoască taina căsătoriei.

Ultima parte, dedicată procesului, este mult mai arborescentă, mai păstrându-se din arhetipul basmului sugerat relaţia bine – rău, rezolvată evident în favoarea binelui.

Expresioniste sunt „numele” unor personaje, acestea fiind înlocuite de profesie sau de porecle: Camerista, Grădinarul, Cămătarul, Verişorul, Judecătorul, Roşcovanul, Butoiaş, Cicatrice, Chioru, Mutu, Bunicuţul, Zoiosu, Aventură, chiar Salvatore sau Nourel.

Limbajele, frapant, sunt prezentate în straturi distincte, identificându-se uşor: un limbaj obiectiv, omniprezent, omniscient, cu o uşoară tentă populară, incluzând şi o oralitate anume, marcată şi prezenţa unor regionalisme, dar mai ales prin formule paremiologice, apoi un limbaj metaforizant: versuri, proză rimată şi ritmată, uneori de bună calitate, alteori, corecte, bine inserate în textul general, apoi texte aparţinând limbajului religios, naratorul reproducând texte sacre sau „mimându-le” foarte bine.

Ca o noutate absolută să remarcăm prezenţa unor imagini color, unele de o foarte bună calitate, aparent tautologice, în realitate intrând foarte bine în arhitectura cărţii, aşa cum o făceau odinioară ilustraţiile la cărţile lui Jules Verne, la primele Călătorii extraordinare. La urma urmelor, romanul este un gen proteic…

O noutate a romanului este rapida panoramare a mediilor, viaţă monahală, viaţă pe mare, viaţa unui mic târg, lumea judecătoriei, singurătatea de pe o insulă, viaţa la ţară, viaţa şi moartea dintr-o închisoare, călătorii şi transhumanţe, perspectiva schimbându-se la fel de rapid ca discursul epic.

Culorile sunt contrastante, de multe ori dublu contrastante, sugerându-se o atmosferă romantică: Kostas este brunet cu ochi albaştri, iar Loredana, sora sa geamănă şi apoi soţia sa, blondă cu ochii negri.

Dintre animale sunt funcţionale cele mai vechi prietene ale omului, calul şi îndeosebi câinele, acesta purtând şi diverse nume: Haiduc, Negruţa, Lăbuş, Nero.

Scenele de grup sunt bine surprinse, fie că e vorba de ţărani, marinari, piraţi, public (la judecătorie).

Dar poate cel mai surprinzător lucru din roman este datarea explicită a timpului acţiunii: 2 mai 1781! Desigur în 1781 s-au petrecut destule la noi şi în lume pentru a reţine atenţia naratorului, între care: obţinerea de către împăratul Iosif al II-lea de la Patriarhia de Constantinopol permisiunea de a muta sediul episcopal de la Rădăuţi la Cernăuţi, ocazie cu care a dobândit statutul de episcopie exemptă, fundarea oraşului Los Angeles de către guvernatorul spaniol Felipe de Neve, apariţia unei cărţi importante: Istoria Moldavii şi a Romînii. Cu disertare asupra stârii acestor două procincii pe la anul 1781 de M. Carra (care a locuitu multu timpu aici), răscoala Digoră din văgăunile osetine, prima consemnare a bisericii de la Tatomireşti, ctitorie a lui Arghire Cuza, strămoş al viitorului domn Alexandru Ioan Cuza… 2 mai este cu o zi înaintea zilei de naştere a autorului…

Sau poate, cifra este aleasă aleatoriu, poate şi pentru ca cei douăzeci de ani de mai târziu (aluzie la romanul lui Alexandre Dumas-Tatăl) să ne trimită în alt secol (1801).

Chiar şi aşa, referindu-se la realităţi de mai bine de două secole în urmă, romanul este credibil, dă impresia de autenticitate, mai puţin procesul şi Judecătoria, lucruri prea moderne pentru acele vremi, mai ales la noi.

Motivele literare sunt multe din recuzita romantică: motivul copilului părăsit şi găsit, motivul gemenilor, motivul jurnalului pierdut şi regăsit, motivul ucigaşului pedepsit, motivul femeii seduse şi abandonate, motivul falsului moştenitor, motivul ţigăncii ghicitoare, motivul vraciului, motivul somnului cu aparenţă de moarte etc.

Alteori se apelează la (arhe)tipuri considerate clasice: Cămătarul, Judecătorul, Falsul Moştenitor, Nevasta arivistă, Sluga credincioasă (Camerista, Grădinarul).

Numele sunt destul de cosmopolite, totuşi dintr-un areal mediteranean: Paulo, Georges, Amalia, Kostas, Lorena, Loredana, Luiza, Nicoară, Nicodim, Ovidiu, Carlos, Negro, dintr-o realitate greco-(neo)latină.

Un adevărat tur de forţă îl realizează Kostas el fiind pe rând: Kostas-Călugărul-Sfântul-Vraciul-Piratul-Secundul-Bărbosul-Soţul…

Posmodernismul textului constă în materia generală a unor inserţii din texte biblice sau aparţinând sapienţei populare.

Neavând prea multe date despre laboratorul de creaţie al scriitorului, despre concepţiile sale despre lume şi viaţă, am avea două soluţii: să-i considerăm romanul o încercare de topire într-un aliaj a unor influenţe diverse, lesne detectabile, rezultatul final fiind unul derutant pentru toţi, inclusiv pentru autor sau, dimpotrivă, să acceptăm că ne aflăm în faţa unui autor extrem de abil, fin cunoscător al modelor şi modelelor literare, al trucurilor epice, romanul său fiind în fond o enormă parodie?

Au mai încercat şi alţii, cu rezultate extraordinare sau, oricum, notabile (Procopius din Cesareea, Cervantes, Heym, Cărtărescu, – ca să amintim doar câteva nume).

Deşi autorul se ascunde în spatele naratorului, iar naratorul în spatele protagonistului, totuşi în câteva rânduri, autorul se trădează. Un singur exemplu: autorul comentează într-un loc despre motivele romantice, iar altundeva despre temele majore: „Viaţa şi moartea, tragicul şi comicul, binele şi rǎul, fericirea, tristeţea, bucuria … au fost şi sunt teme majore la care omul nu poate găsi întotdeauna singur răspunsul şi de aceea se roagǎ şi-L cheamǎ pe Dumnezeu în ajutor.”

În plus, perfecta adecvare a stilului la situaţia concretă din text îl fac, indirect, desigur, încă o dată suspect.

Poţi mima la o adică naivul, chiar dacă ai în spate destulă carte şi destulă experienţă. Tocmai de aceea…

Timpul din roman nu anulează contemporaneitatea timpului nostru. Şi astăzi există ţărani, călugări, mascaţi, piraţi (vezi coasta Somaliei sau a Nigeriei), judecători corupţi sau cinstiţi, cămătari, falşi moştenitori, jandarmi, iubiri romantice, trădări, recursuri, închisori, reverii şi revelaţii.

Ale vieţii valuri e replica moldavă a Levantului lui Mircea Cărtărescu.

Lucian Strochi