TABLOUL 33

PETRE: M-au întrebat, e drept, dacă „e voie”. Să sape în pământ o groapă, adâncă de vreo patru metri, lungă de zece şi lată de vreo şase.

BĂRBOSUL: Îţi dăm porumb cât ai face, dacă l-ai semăna aici şi apoi punem pământul înapoi.

PETRE: Dar ce căutaţi? Comori?

BĂRBOSUL: Într-un fel, da. Căutăm oale de lut. Vechi.

PETRE: „Păi mai bine îmi săpaţi toată grădina şi vă aduc eu, noi, de la târg. Câte vă trebuie?” Am crezut că vor muri de râs. Erau trei numai, urmau să mai vină şi alţii, râdeau în hohote, cu lacrimi adevărate. Am început să râd şi eu. Apoi m-am întunecat: „N-am glumit.”

BĂRBOSUL: Oalele pe care le căutăm noi sunt foarte vechi, au peste cinci mii de ani. Ai să le vezi.

PETRE: Şi de unde ştiţi că se găsesc tocmai sub lanul meu de porumb?

BĂRBOSUL: Aici trebuie să fie.

PETRE: Apoi mi-au arătat cărţi. Cineva mai săpase, înainte de naşterea mea, tot cam pe aici. A scos şi câteva cărţi. „E bună cartea.” Le-am mângâiat. „Uite, asta te face să vezi şi pe dinăuntrul pământului.” Le-am dat voie să-mi calce grădina. Au săpat o săptămână degeaba. Nu păreau supăraţi. Aveau încredere în cărţi, se vede. Apoi au început să apară vasele. Câteva întregi; restul – numai cioburi. Culegeau şi cioburile. Vasele, ca toate vasele – de lut. Atâta doar că aveau linii pe ele, mai întunecate sau mai deschise.

BĂRBOSUL: Sunt de Cucuteni.

PETRE: Mă gândeam: cei vechi ţineau în ea cucută? Sau poate că se numeau aşa, din cauza cutelor de pe ele? „De ce le zice aşa?”

BĂRBOSUL: Pentru că vasele de acest fel s-au găsit, pentru prima oară, acolo, la Cucuteni. Şi toate vasele care seamănă cu cele de Cucuteni, se numesc de Cucuteni.

PETRE: N-am zis nimic: le ziceau de Cucuteni, dar le scoteau de aici, că era mai aproape. Asta trebuie să fie.

BĂRBOSUL: Loveşte uşor un vas. Ce zici?

PETRE: „Ce să zic: marfă bună. Merită osteneala.” Într-adevăr, lutul suna ca argintul. Vasul părea un clopot. „Şi chiar au cinci mii de ani?”

BĂRBOSUL: Uneori şi mai mult.

PETRE: Ce mai e?

BĂRBOSUL: Am crezut că dăm de idoli.

PETRE: Ce fel de idoli?

BĂRBOSUL:Uite, ca ăsta.

PETRE: Mi-au arătat unul. Era o păpuşă de lut, brăzdată în dungi, cu fundul mare şi capul mic şi cu nişte găuri în loc de ochi. M-am uitat bine şi n-am spus nimic. M-am sculat noaptea şi am făcut şi eu câţiva idoli. La fel ca ai lor. I-am vărgat cu plumb, cu vopsele de ale mele. Şi i-am îngropat în pământ. Numai că, am uitat să spun, mi se făcuse milă de ei, că erau desculţi şi atunci i-am încălţat cu opinci. A trecut o zi şi, a doua zi, în asfinţit, bucurie mare: au găsit idolii.

BĂRBOSUL: Extraordinar. Unicat în lume. Pentru prima oară, idoli încălţaţi. Cine ar fi crezut. Comunicarea va face senzaţie. Opinca noastră, săraca…

PETRE: Şi câte şi mai câte. Eu pufneam, pe înfundate. Mă bucura bucuria lor. Profesorul (bărbosul era un om mare, profesor, scria cărţi) scria acum toată noaptea. Într-o noapte m-am hotărât, m-am dus la el: „Cred că am făcut o boacănă. ”

BĂRBOSUL: Ce s-a întâmplat?

PETRE: M-a privit cu ochi mari, negri, păreau mai negri în întuneric, cu curiozitate, dar şi cu un soi de nerăbdare. Vroia să scape cât mai repede de mine, să se întoarcă la scris. „Cred că am greşit… ”

BĂRBOSUL: Cu ce?

PETRE: Cu idolii… Eu i-am făcut…

BĂRBOSUL: Ce?!? Ce-ai făcut?

PETRE: „Eu am făcut idolii, apoi i-am îngropat şi… ” S-a lăsat moale pe pat. Apoi a început să râdă. Nervos; nu-l mai puteam opri. „Am vrut să fie bine. Şi idolii i-am încălţat, să nu le fie frig. Cine ştie…” Şi-a revenit într-un târziu. Stătea liniştit câteva clipe, apoi izbucnea din nou în râs.

BĂRBOSUL: Omori omul cu zile… Şi ce articol le-am trântit. Sunt curios ce mutre vor face cei de la revistă.

PETRE: Acum vorbea singur. A doua zi a trimis scrisoare, să nu-i publice ăia descoperirea.

BĂRBOSUL: Dacă mai ai idei din astea, să-mi spui. Altfel ne bagi nevinovaţi în puşcărie. E un fel de a spune…

PETRE: Când se aşteptau mai puţin, au găsit scheletele. Întâi unul, apoi încă două, apoi restul. Patruzeci şi nouă în cap.

BĂRBOSUL: Aici a fost un cimitir.

PETRE: Aici?

BĂRBOSUL: Da, aici.

PETRE: Şi crucile?

BĂRBOSUL: Ehei, au putrezit demult.

PETRE: Erau creştini?

BĂRBOSUL: Da. Sunt îngropaţi cu toţii cu faţa spre răsărit. Cu mâinile pe piept. PETRE: Abia atunci am privit neorânduiala aceea de oase şi m-am cutremurat. Nici unul dintre morţi nu era aşezat în aceeaşi poziţie cu altul. De ce?

BĂRBOSUL: Ţi-am mai spus: îi îngropau întotdeauna cu faţa spre soare. Numai că ei mureau şi primăvara şi vara şi toamna şi iarna. Şi soarele e, de fiecare dată, în alt loc.

PETRE: Priveam în tăcere scheletele. Păreau limbile albe ale unui ceasornic uriaş. Am învăţat apoi să-i deosebesc. „Uite ăsta e bărbat şi a murit primăvara. Femeia asta a murit toamna.”

BĂRBOSUL: Erau foarte săraci.

PETRE: De unde se ştie asta?

BĂRBOSUL: Nu se găsesc nici un fel de obiecte. Asta înseamnă că erau foarte săraci.

PETRE: Erau foarte săraci, săracii…

BĂRBOSUL: Şi de când e cimitirul?

BĂRBOSUL: Are mai mult de cinci sute de ani.

PETRE: Deci nu oamenii aceia au făcut vasele.

BĂRBOSUL: Nu, vasele sunt mult mai vechi. Ar fi trebuit să găsim întâi scheletele. Numai că aici pământul s-a întors, s-a răsucit.

PETRE: Apoi oamenii au găsit şi bani: câţiva de argint, unul de aur. De pe vremea romanilor. Şi trei vase de sticlă. Ce vălmăşag de timpuri într-o singură groapă. Pe aici a trecut omenire, nu glumă.

BĂRBOSUL: Da, aşa e, multă lume.

PETRE: Dincolo de drum începea iazul. Cândva avusese peşte. Acum avea numai broaşte. Aproape de mal putrezea şi trestia. Doar în mijlocul iazului trestia se înălţa, verde şi dreaptă. Doi copii stăteau pe mal. Nu m-au văzut.

COPIL 1: Şi asta să se numească „piatră”.

COPIL 2: Aşa să fie. Şi asta „lemn”.

COPIL 1: Aşa să fie.

PETRE: Stropeau piatra şi lemnul cu apă stătută, din iaz. Ce faceţi aici?

COPIII: Nimic. Botezăm lucrurile.

PETRE: De ce?

COPIL 1: Aşa, să aibă un nume.

PETRE: Şi ce aţi botezat până acum?

COPIL 1: Aproape totul: broaştele, trestia, cerul, soarele, norii, pământul.

PETRE: Şi cerul cum l-aţi botezat?

COPIL 1: Cu apă. Am luat apă în pumni şi am aruncat-o în sus. Am zis: „Să se numească cer.” Şi cer se va numi. Numai apa n-am botezat-o încă.

PETRE: De ce?

COPIL 2: Nu ştiu cum să facem. Toate celelalte lucruri le-am stropit cu apă. Dar apa… cum s-o stropeşti cu apă?

PETRE: Aruncaţi apă peste apă.

COPIL 1: Da. Numai că apa se numeşte de fiecare dată altfel: ploaie, izvor, rîu, iaz, baltă, lac… Numai apă nu se numeşte niciodată.

PETRE: Şi de ce vreţi să botezaţi lucrurile?

COPIL 2: Să aibă un nume. Dacă au un nume, sunt ale noastre. Aşa am citit într-o carte. Când ajungeau în locuri străine, oamenii botezau totul: cerul şi copacii şi apele şi insulele. Şi atunci toate pământurile erau ale lor.

PETRE: Numai că atunci lucrurile nu aveau nici un nume. Acum au.

COPIL 1: Şi atunci aveau, numai că nu ştiau ei.

PETRE: Nu sunteţi de pe aici?

COPIL 2: Nu tocmai. Venim de dincolo de pădure.

PETRE: I-am lăsat să-şi boteze netulburaţi lucrurile şi m-am întors în tăcere. Profesorul m-a văzut îngândurat.

BĂRBOSUL: Ce s-a întâmplat?

PETRE: Morţii… cimitirul … scheletele.

BĂRBOSUL: Ce e cu ele?

PETRE: N-au nume?

BĂRBOSUL: Au avut. Şi ei au fost oameni. Nu ştim cum s-au numit, dar cu siguranţă că se strigau într-un fel între ei. Nu sunt de pe aici. Sunt de rasă mongoloidă. Totuşi creştini.

PETRE: Poate că şi ei au botezat lucrurile de prin preajmă.

BĂRBOSUL: Cu siguranţă.

PETRE: Şi locurile aveau, atunci când ei le-au botezat deja, un nume.

BĂRBOSUL: Da, numele dat de cei de dinaintea lor.

PETRE: Numai că oamenii aceştia le-au dat nume nou, numele lor. Şi locurile şi lucrurile au rămas ale lor.

BĂRBOSUL: Nu pentru multă vreme.

PETRE: Atâta timp cât au trăit. Aşa că trebuie să botezăm şi noi morţii ăştia.

BĂRBOSUL: Bine, dar nici măcar nu mai poate fi vorba despre nişte morţi. Sunt doar câteva schelete.

PETRE: Au fost oameni. Trebuie să-i botezăm.

BĂRBOSUL: Şi cine să-i boteze?

PETRE: Cum cine?!? Oamenii din sat…

BĂRBOSUL: Faceţi cum credeţi. Eu nu mă amestec. Oricum, mi se pare ciudat ceea ce vreţi să faceţi…

PETRE: Nu e ciudat. Veţi vedea… Am vorbit cu oamenii din sat. Au venit mulţi: bărbaţi, femei, bătrâni şi câţiva copii chiar. Şi-a ales fiecare mortul său. L-am botezat pe fiecare, stropindu-i cu apă ţeasta. Aşa ne-am priceput. Am adus şi vin. Am vărsat pentru fiecare câteva picături de vin roşu în pământ. Aşa ne-am priceput noi şi aşa am crezut noi că e bine. Apoi fiecare şi-a bocit mortul său. Ei se numeau acum: Vasile, Grigore, Ion, Constantin, Aurelian, Doru, Emanoil, Petre, Toader. Sau: Maria, Ileana, Eva, Marcela, Adriana, Mariana, Carmen, Elisabeta. I-am plâns pe fiecare, apoi cineva a întrebat:

CORUL: Acum putem să-i îngropăm?

BĂRBOSUL: Încă nu. Nu s-au făcut toate măsurătorile şi desenele. Doar mâine, pe seară.

CORUL: Atunci va trebui să-i priveghem.

PETRE: Şi toţi cei patruzeci şi nouă de morţi au fost privegheaţi, o noapte întreagă şi apoi o zi întreagă, de patruzeci şi nouă de vii. Dacă mortul fusese un bărbat, era privegheat de un bărbat. Dacă era femeie, de o femeie. Copilul, de un copil. Nu erau decât trei copii. Îmi alesesem şi eu un mort.

BĂRBOSUL: Îţi mulţumesc. N-aş fi crezut niciodată că voi vedea aşa ceva. Pentru mine arheologia era o ştiinţă destul de abstractă şi de aproximativă. De azi înainte va fi pentru mine o ştiinţă vie. Îţi mulţumesc.

PETRE: Mi-a strecurat în palmă un bănuţ de argint.

BĂRBOSUL: Ia-l. O să-ţi poarte noroc. Cu el mi-am plătit lecţia. şi ce lecţie! De ce aţi făcut-o totuşi?

PETRE: Pentru ca morţii să fie ai noştri. Să le fie, şi lor şi nouă, mai uşor. De acum, lor, pământul nu li se va mai părea străin; şi, nici nouă, morţii.

BĂRBOSUL: Dar nu erau decât nişte schelete. Atât…

BĂRBOSUL: Atâta vreme cât cel mai mic semn îmi vorbeşte despre om, eu trebuie să-l recunosc. Altfel n-aş mai fi nici eu om.

BĂRBOSUL: Să ştii că nu am avut decât un ban de argint.

PETRE: Domnule profesor, mai e ceva.

BĂRBOSUL: Ce anume?

PETRE: Acuma, după ce i-am botezat, şi pământurile au devenit, din nou, ale noastre.

(va urma)

Lucian Strochi