Scriam, în urmă cu vreo doi ani, despre pictorul Florin Teodorescu: „Călătoria iniţiatică propusă de pictor poate avea ca puncte de plecare Matisse – printr-o abilă şi subtilă rezolvare a planurilor secunde, Mondrian – prin precizia decupajelor, Edvard Munch – prin expresionismul patetic al discursurilor personajelor, Renoir – prin valorificarea savantă a combinaţiilor de roz şi negru, dar şi românii Corneliu Baba – prin compoziţie şi prin distribuţia protagoniştilor, Dan Hatmanu – prin spiritul ironic şi ludic, Lascăr Vorel – prin patetismul figurilor, prin limbajul gestual, devenit parapictural (aşa cum există un limbaj paraverbal). Importante nu sunt însă aceste puncte de plecare, ci punctele de sosire, totdeauna originale, neliniştitoare, incomode pentru lenea noastră spirituală.”

Acum în 2014, la aceste nume de mai sus mai poate fi adăugat Turner, într-un tablou în care o prezenţă feminină încearcă o stare de extaz, iar alta de relaxare în faţa unui cunoscut tablou al celebrului pictor englez.

Paleta pictorului s-a rafinat şi s-a întunecat, semn de nobleţe, de respingere a unei tendinţe facile de captare, printr-un cromatism agresiv, prin culori deschise, a privitorului. Monocromia se păstrează, pictorul traversează acum perioada roz (nu mai puţin de şapte tablouri intră în această categorie). Pictorul excelează în compoziţii, fiecare personaj jucându-şi un rol de compoziţie (nu e un joc de cuvinte!).

Galeria Lascăr Vorel a fost gazda tradiţională a pictorului ieşean, expoziţia din iunie 2014 fiind a 11-a, după ştiinţa noastră.

Florin Teodorescu îşi hipnotizează privitorul, prin intermediul unor obiecte mobile ce devin brusc dinamice. Să ne explicăm: în Arlechin în echilibru, personajul pare static, aflat într-un echilibru indiferent. În realitate, trupul său alcătuit din paralele subtile, are dinamica unei morişti, a unei mori de vânt, impresie amplificată şi de fereastra şi pereţii care se ondulează şi curg.

În Un episod din viaţa unui câine (titlu ironic, câinele ocupă deşi central plasat o poziţie periferică, plastic şi logic vorbind), două balerine sunt astfel dispuse încât una pare mişcarea anterioară a celeilalte (nici un element nu intră în paralelismul obositor al liniilor!), sânii goi ai unei balerine având rolul de nucleu de condensare pentru fixarea atenţiei privitorului, permiţându-se astfel actul de magie.

Portretul Sophiei pe fundal pictat (Mondrian) e şi el un titlu ironic, întrucât liniile drepte ale lui Mondrian au rămas celebre în pictură, ca şi pătratele sale; Teodorescu descompune pătratele în triunghiuri echilaterale şi isoscele, asigurând o stabilitate fragilă a tabloului. Aici nucleul de condensare îi constituie ochii Sophiei – goi, albi, ca ai unei statui.

În tabloul În grădină; Mady cu câini vecinilor perspectiva se schimbă: atras de culoarea bluzei, fundalul se verticalizează, asemenea unui zid, a unui perete de peşteră. Astfel câinii (a)par (ca) picturi rupestre, spre uimirea totală a fetei.

Şi mai interesant ca rezolvare plastică şi logică e tabloul intitulat Maramureşence aşteptând vecernia. Aici totul e vag, în afara liniilor orizontale care taie întreaga perspectivă, făcându-ne să înţelegem câte ceva din simplitatea şi complexitatea acestor oameni din nordul ţării.

Naturile sale statice sunt esenţializate, de mici dimensiuni, discrete şi ar face plăcere japonezilor, cei ce refuză orice formă de opulenţă floricolă, un trandafir sau o floare de cireş semnificând pentru ei mult mai mult decât un buchet.

Interesante, faliate, intens contrastante sunt şi iernile pictorului, într-un tablou acesta surprinzând momentul unic al trezirii naturii, zăpada şi pământul reavăn aflându-se într-un perfect echilibru cromatic, într-un contrast absolut.

Pictorul Florin Teodorescu pare a picta pentru muzeele mari ale lumii, unde o creaţie a sa s-ar integra firesc şi necesar în intimitatea şi răcoarea unor asemenea instituţii de artă, în complementaritate cu alte picturi celebre, biruinţe certe ale spiritului uman.

Cu alte cuvinte, pictura sa nu este destinate unui apartament, pentru a înveseli o realitate cinică şi geometrizată. Lucrările lui preferă clarobscurul unor coridoare lungi, peripatetice.

Lucian Strochi