TABLOUL 34

FATA: Venise seceta. Se uscase şi sufletul în lucruri. Cădea coaja de pe copaci, nu numai frunzele. Aerul se curăţise de păsări. Pământul crăpase în brazde mici.

CORUL: Ca un câine e, cu limba scoasă şi cerşeşte şi el apă…

FATA: Pământul se fărâmiţa şi urca în praf până la stele. Sângele era vâscos, când cădea pe pământ sfârâia, înconjurat de praf fierbinte. Melcii se coceau în cochiliile lor şi şerpii păreau vreascuri pierdute de vreun om grăbit din pădure. Erau de cretă, albicioşi şi nu era greu să-i ucizi cu o piatră. Nici nu se mai zbăteau. Câinii, vlăguiţi, nu mai băteau. Nici ziua, nici noaptea. Rar, câte un căţelandru încerca un urlet scurt, aproape un schelălăit. Ieşea şi pirul din pământ, uscat, alb-gălbui.

BĂTRÂNUL DIN COR: De când sunt, nu ştiu să fi fost o secetă ca asta. Şi nici nu am auzit de la cei vechi să fi fost vreodată.

FATA: Numai bătrânii vorbeau. Fântânile nu mai scoteau decât nămol. Nămol alb, de var stins. Bărbaţii erau tăcuţi, femeile speriate; copiii parcă dispăruseră cu toţii. Îmi duceam totuşi vitele la pădure. Pentru câteva smocuri de iarbă. Rumegau înţelepte, fără grabă, cu ochi rugători. Războiul era încă departe, ne bucura doar pe noi, copiii. Auzeam loviturile de tun. Credeam că sunt tunete. Şi, dacă sunt tunete, undeva plouă. Asta înseamnă că ploaia nu era departe. Asta înseamnă ca va veni şi pe la noi. Înghiţeam în sec. Saliva era cleioasă, se lipea de dinţi, de buze, de cerul gurii. Înghiţeam mereu, în sec. Mă sprijineam cu spinarea de copac. Nu-mi era frică de vite. Erau prea obosite, ca să se mai risipească. Închideam ochii. I-am auzit venind. Nu erau mulţi; şase şi toţi călări. Râdeau, îmi spuneau ceva, dând vesel din mână şi arătând spre sat. „Muţii” – mi-am zis şi am sărit în picioare. Nu mă speriaseră: vroiam doar să-i văd mai bine. Ei au văzut că nu mă speriasem şi atunci mi-au zâmbit. Mi-au întins plosca cu apă. Abia atunci mi-am dat seama cât îmi era de sete. „Pot să o beau toată?” Au dat din cap că da; sau aşa am înţeles eu. Apa era rece şi un copac răcoros s-a răspândit în mine. Mi-am îndepărtat uşor picioarele, să o pot primi. Şi apa mi-a ajuns până în vârful degetelor de la picioare. Le-am întins plosca goală. Nu risipisem un strop, nu a mai rămas nici un strop. Bărbatul care   mi-a dat plosca a fluierat a mirare, clătinând din cap. Nu se supărase, mi-am dat seama de asta; îl mirase însă câtă apă poate să bea un copil. Alt bărbat m-a întrebat ceva: „iudi”, „diudi”, „liudi”; sau aşa ceva, arătând întrebător spre sat.     N-am înţeles ce m-a întrebat, dar am dat din cap că da. Mi-au făcut semn să-i urmez. Le-am arătat vitele.

SOLDAŢII: Nu li se întâmplă nimic. Nu e departe. Nu le ia nimeni. Nu te teme.

FATA: Mi-au făcut semn să încalec în spatele unui bărbat. Am dat din cap că nu; să se dea jos, să mă sui eu. Au râs toţi, cu veselie şi tânărul (era cel mai tânăr dintre ei) s-a dat jos, mi-a dat mie calul şi el s-a urcat pe alt cal, la spatele unuia din călăreţi. Eu m-am urcat pe cal dintr-un salt şi bărbaţii au fluierat iar, cu toţii, a bucurie şi a mirare. Încălecasem aşa pentru că mă grăbeam, dar lor le-a părut pesemne de mirare faptul că eram o călăreaţă atât de bună. Am pornit nebuneşte prin râpi şi văi cu caii. M-am ţinut de ei, ba chiar, din când în când, calul meu, mai uşor, o lua înainte. I-a primit un bărbat negru, puternic, hotărât. I-a certat pe toţi. Repezit, cu vorbe aspre. Ceilalţi au tăcut. Apoi bărbatul a bătut din palmele uşor rotunjite, de două ori: „Poc, poc.” A venit aproape pe nesimţite un bărbat subţire. M-a întrebat brusc:

TĂLMACIUL: Ce e cu tine, fetiţă?

FATA: Ce să fie? Am venit şi eu cu muţii ăştia. Bărbatul a zâmbit şi i-a spus ceva şefului. Acesta a început să râdă în hohote, apoi mi-a zis ceva cu voce tunătoare. M-a ajutat slăbuţul:

TĂLMACIUL: Te întreabă de ce le spui muţi.

FATA: Păi nu sunt muţi? Eu aşa am crezut… Şi, dacă nu sunt muţi, de ce nu vorbesc ca mine şi ca tine?

TĂLMACIUL: Vorbesc şi ei. Numai că vorbesc o altă limbă, pe care tu n-o cunoşti. Nici ei nu o ştiu pe a ta. De asta nu vă puteţi înţelege. Eu le ştiu pe amândouă şi vă ajut şi pe tine şi pe ei.

FATA: Eşti vrăjitor. Bărbatul a râs. I-a spus ceva şefului. Acesta a râs şi el. Au râs şi ceilalţi.

TĂLMACIUL: Vor să ştie dacă sunt mulţi oameni în sat.

FATA: Câteva sute, dar sunt însetaţi.

TĂLMACIUL: Vrei să-i însoţeşti până în sat?

FATA: Mi-am adus aminte că e ziua mamei. Mama, de ziua ei, făcea întotdeauna plăcintă. Făcuse şi acum. Se sculase de dimineaţă şi trebăluia pe la bucătărie. Cred că făcea plăcintele. „Cum să nu? Şi spune-le că sunt invitaţii mei. Mama a făcut azi plăcinte, că e ziua ei. Îi invit pe toţi.” Bărbatul a zâmbit, a zâmbit şi omul negru, au zâmbit şi ceilalţi.

TĂLMACIUL: Te mai întreabă dacă vrei ceva anume?!?

FATA: Orice?

TĂLMACIUL: Orice.

FATA: Atunci vreau calul pe care am venit. Cererea mea i-a surprins, i-am văzut că se frământă, apoi omul negru (care se vede că era şeful) i-a spus ceva bărbatului slab.

TĂLMACIUL: Au spus că un cal se obţine numai prin luptă.

FATA: Am roşit. De ruşine, de necaz. Îmi plăcuse calul. „Eu nu pot să lupt. Dar pot să mă iau la întrecere cu oricare dintre ei, la fugă, cu calul. Uite, până la fagul acela şi înapoi.” Au acceptat. Aveam de luptat cu flăcăiandrul pe care îl dădusem jos de pe cal. Mie mi-au dat calul lui. Lui i-au adus alt cal. La un semn, am pornit. Până la fag am fost prima. Apoi băiatul a chiuit scurt şi, din două salturi, m-a depăşit. Ai lui au chiuit şi ei, bătându-l bucuroşi cu palmele peste spate.

TĂLMACIUL: Ai pierdut.

FATA: Am pierdut.

TĂLMACIUL: Te lasă totuşi să mergi pe cal până în sat.

FATA: Am pornit cu toţii. Abia atunci mi-am dat seama că erau mulţi, vreo două sute. Numai că stătuseră ascunşi. Tălmaciu (aşa se numea) stătea lângă şef şi lângă mine. Am intrat în sat.

TĂLMACIUL: Spune-le oamenilor ca să nu se teamă.

FATA: N-aveai cui să spui asta. Toţi se ascunseră prin case. I-am dus la mine. Când mama m-a văzut pe cal, să moară, nu alta.

MAMA: Ce-i cu tine? Cine-s ăştia?

FATA: Invitaţii mei. Le-am spus că ai plăcinte şi că e ziua ta. Să ştii că nu sunt muţi, numai că nu vorbesc ca noi.

MAMA: Şi vitele?

FATA: Am ridicat din umeri. „Nu le ia nimeni. Mă duc încolo după ele.” Au rămas numai opt la noi, restul s-au răspândit prin sat. Mama le-a pus, cu mâinile tremurânde, pe masă, plăcintele fierbinţi. Bărbaţii au luat câte una, apoi s-au înclinat în faţa mamei. Şeful a vorbit multă vreme cu Tălmaciu. Acesta s-a întors spre noi, spre mama.

TĂLMACIUL: Ei vă mulţumesc pentru ospeţie. Aveţi o fată curajoasă şi inimoasă. Le-a plăcut mult. Vă urează, de ziua dumneavoastră, zile lungi şi multă sănătate. Vă roagă să primiţi un dar de la ei. Atunci unul din bărbaţi a venit şi a pus la picioarele mamei un sac cu conserve. „Sunt conserve din carne de porc şi din vită. Mâncaţi-le fără grijă, sunt proaspete. Mergeţi apoi să vă luaţi apă.”

FATA: Când am ieşit, am văzut că se formase un şir lung de oameni cu găleţi în mână, lângă căruţe. Căruţele aveau butoaie uriaşe, pline cu apă rece.

TĂLMACIUL: Să nu beţi multă dintr-o dată. Face rău.

FATA: Oamenii din sat au început să scoată pâini. Unele negre, altele albe. După cum mai avea, fiecare, făină. Soldaţii n-au vrut la început să ia nimic.

SOLDAŢII: Ne grăbim.

FATA: Oamenii stăruiau. Soldaţii au luat pâinile în cele din urmă. Le-au lăsat în schimb conserve. Ca ale noastre. De carne. Apoi au plecat. Şeful m-a chemat la el. Tălmaciu mi-a spus:

TĂLMACIUL: Îţi spun, cuvânt cu cuvânt, ce îţi spune el.

FATA: Am înclinat din cap.

TĂLMACIUL: Eşti o fată bună, curajoasă. I-ai făcut pe mulţi să se gândească la copiii lor de acasă. Îţi dăruiesc calul. Să ai grijă de el. Nu e un cal de rasă pură, dar e un cal bun. L-au crescut de când era mic. L-au hrănit cu biberonul. Să ai grijă de el. Ţi-l dau din toată inima. Tălmaciu a tăcut. Bărbatul cel negru s-a apropiat de mine. M-a strâns în braţe şi m-a ridicat, ca pe un fulg, deasupra capului său. Când m-a lăsat jos, avea obrajii umezi de plâns. Mi-au dat calul. L-am avut multă vreme. Apoi eu m-am îmbolnăvit tare, am crezut că am să mor şi atunci i-am dat calul lui Toma. După ce m-am făcut sănătoasă, n-am mai călărit niciodată. Şi nici n-am să mai călăresc. Fiecare om are dreptul să încalece şi să iubească doar un cal. Aşa cred că se cuvine. După vară, a venit toamna. Tot secetoasă. Şi odată cu toamna ne-a ajuns şi foamea. Până atunci se mai găsise câte ceva. Acum, la sfârşitul lui octombrie, dispăruseră din curţi găinile, raţele, curcile, gâştele. În păduri nu se mai găseau nici veveriţe şi nici bufniţe. Norii alburii, de vată, se învârteau din când în când deasupra satului, apoi dispăreau. La cea dintâi bătaie de vânt. Erau şi ei seci, fără apă. Ploile au venit târziu, în noiembrie, cu puţin înainte de căderea zăpezilor. Ploi sărace, reci, abia umezind pământul. Iar foamea se cuibărise adânc în stomacurile noastre. Mă gândeam la Moş Crăciun. El ne aducea în fiecare an daruri. I-am scris o scrisoare. I-am scris că ne e foame şi că, anul ăsta, dacă vrea şi dacă poate, să ne trimită în loc de jucării şi de haine, puţină mâncare. Noi suntem atâţia şi mama nu se mai descurcă cu noi. Am pus scrisoarea în plic şi într-o zi de duminică am plecat în oraş. Pe plic scrisesem: „lui Moş Crăciun”. Am întrebat pe cineva unde se pun scrisorile. Mi-a arătat o cutie mare, galbenă: „Uite acolo”. Am pus scrisoarea în cutie şi m-am întors acasă. N-am vorbit nimănui de scrisoare. Eram sigură că Moş Crăciun va avea grijă de noi. Apoi, aproape am uitat şi eu de scrisoare. Mama pusese hârtie neagră la ferestre. În casă era tot timpul de-acum întuneric.

COPIII (plângând): Mamă, ne e foame.

FATA: Zăceam în paturi, cu tâmplele încinse, sleiţi, bolnavi. Ne dureau mâinile, picioarele, când le mişcam. Erau grele ca de plumb.

COPIII: Mamă, ne e foame.

MAMA: Uite, acum e noapte. Noaptea nu se mănâncă. Voi nu ştiţi că noaptea nu se mănâncă?

FATA: Tăceam. Avea dreptate mama: noaptea nu se mănâncă. Numai că nu era noapte. În noapte, cineva bătu la uşă: „Cine e?”

MOŞ CRĂCIUN: Moş Crăciun.

FATA: Am deschis eu. Era într-adevăr Moş Crăciun. Cu barbă albă, cu mantie roşie, cu un sac. Cu o voce tremurătoare a întrebat:

MOŞ CRĂCIUN: Cine a scris lui Moş Crăciun?

FATA: Eu i-am scris lui Moş Crăciun.

MOŞ CRĂCIUN: Uite, moşul ţi-a ascultat ruga şi a venit. Ţi-a adus de toate. Şi făină şi mălai şi fasole şi şuncă şi brânză.

FATA: … Îl ascultam ca în vis. Încă nu credeam. Nu credeau nici mama, nici fraţii mei. Apoi Moş Crăciun a deschis sacul…

MOŞ CRĂCIUN: Luaţi-le. Cu grijă. Apoi s-a întors spre mine: „Dar o poezie ştii?”

FATA: Ştiu un cântec. Am început timid: Moş Crăciun, cu plete dalbe… a pornit-o prin nămeţi… şi aduce daruri multe… la fetiţe şi băieţi… Multă vreme am crezut că fusese, într-adevăr, Moş Crăciun. Abia mai târziu, am aflat că, cei de la poştă, miraţi de „adresant”, desfăcuseră scrisoarea şi o citiseră cu toţii. I-a impresionat până la lacrimi ce scrisesem eu acolo. Şi, deşi erau oameni săraci, poate la fel de obosiţi şi de flămânzi ca şi noi, au pus mână de la mână şi au adunat un sac cu   d-ale gurii. Şi, datorită scrisorii mele, lui Moş Crăciun şi a oamenilor aceia, am scăpat noi în anul acela de foame şi de greu. Apoi a venit zăpada şi cu ea uitarea. Că zăpada se aşează peste lucruri şi atunci uiţi de toate; te gândeşti doar la întinsurile albe…

(va urma)

Lucian Strochi