DELTA

Vizităm portul Rotterdam. Mergem pe o şosea paralelă cu portul, perpendiculară cu docurile. Kilometri întregi. Admirăm fantasticul balet mecanic al macaralelor. Nu vreau să mai dau cifre, dar o comparaţie se impune: Rotterdamul, ca port, este de trei ori mai mare decât Marsilia, de exemplu. Nu văd nici o corabie cu pânze, nici un iaht de agrement. „Le vom întâlni la Kampen şi la Deventer” –mă linişteşte Henk.

„Nu poţi cunoaşte şi înţelege Olanda, dacă nu cunoşti şi înţelegi Delta”- mai adaugă filozofic Henk.   Pornim spre deltă. Traseul e destul de complicat: vom traversa pe rând marea şi urcatul în partea de sud-vest a Olandei, până la Middelburg, capitala Zeelandei. Aşadar: Waterworks Delta, Haringvlietdam, Ouddorp, Brouwersdam, Haamstede, Delta expo, Neeltje Jans, Veere, Middelburg. Ne vom întoarce prin Goes, apoi Zeelandbrug, Bruinisse, Grevelingendam, Oude Tonge, Hellegatsplein, Numansdorp, Rotterdam. Un oval uriaş, destul de turtit.

Dar mai întâi trecem prin Brille (den Bril), o anexă a Rotterdamului. Două fapte istorice, legate de Brille. Prima se referă chiar la numele aşezării. Numele îi vine se spune de la ochelarii Ducelui de Alba, care şi-a pierdut aici ochelarii (zün brille), atunci când olandezii au obţinut aici prima victorie, în 1572 împotriva spaniolilor. Şi poate nu întâmplător locuitorii sărbătoresc această victorie chiar de 1 aprilie! Al doilea fapt istoric este statuia reginei Wilhelmina, bunica reginei Beatrix, înfăţişând-o intorcându-se de la Londra, unde a fost şefa guvernului în exil, întorcându-se în Olanda prin Brille, după înlăturarea ocupaţiei naziste. O bunicuţă simpatică, îmbrăcată cam gros, cu căciulă şi palton şi cu o cizmuliţă (cea de pe piciorul stâng) lustruită (statuia e din bronz). Explicaţia e simplă: olandezii simpli îi mângâie sau îi sărută piciorul, apreciindu-i curajul şi iubirea faţă de popor. Regina Wilhelmina are mâna dreaptă ridicată cu un arătător ameninţător îndreptat spre nazişti. Statuia îmi aminteşte de toiagul lui Mircea cel Bătrân în celebrul dialog (ficţional totuşi!) cu Baiazid.

Drumul spre deltă nu e monoton, aşa cum credem la început. Oprim în câteva rânduri. Iarba miroase sărat, a mare. Sărat şi amar. E destul de frig.   Facem câteva poze pe Brouwersdam cu panoramare către insula Goeree. Traversăm podul Zeelandbrug cu o lungime de 6,3 km. Îmi propun să renunţ la superlative. Vizităm Muzeul Deltei Neeltje Jans. E cel mai scump muzeu din Olanda. Poate şi pentru faptul că are multe piese în mişcare. Retrăiesc momentul inundaţiilor din 1953. Printru-un sistem ingenios, eşti plasat chiar în mijlocul viiturii. Eşti înconjurat numai de ape. Filmările sunt de atunci. Nimic trucat, nimic animat, nimic prelucrat pe calculator, nimic digital. Retrăieşti ceva din spaima şi disperarea acelor oameni care şi-au pierdut bunurile, sau chiar viaţa, acum exact cincizeci de ani. În câteva sertare, câteva amintiri: o jucărie a unui băieţel, o păpuşă, un plic care nu va mai ajunge niciodată la destinaţie. Numai în cimitirul Piscariov din Sankt-Petersburg am mai încercat o asemenea emoţie. Macheta cu lucrările de protejare a Deltei e o capodoperă. Retrăim, ca şi cum am fi într-un elicopter, încă o dată, drama din 1953. Vedem cedând digurile, marea cucerind, pentru ultima oară, pământul smuls ei cu atâta trudă. Pe o hartă vedem sistemul naţional de energie şi de apă al Olandei şi a ţărilor din jur… Aş putea continua, fără să greşesc prea mult, …vasale ale Olandei. Olanda exportă apă şi electricitate în Franţa, Belgia, Luxemburg şi Germania. Olanda este creierul electronic al unui complicat sistem de ecluze, ce permite circulaţia pe Rin, pe Meusa, pe râurile de nord-vest ale Europei. Dacă în aval apa creşte cu doar câţiva milimetri, întreg sistemul intră în alertă, reacţionează. Se controlează computerizat totul: de la debit la salinitate. „Cred că au şi un aparat de numărat peşti”- Henk (mă) continuă, în acelaşi spirit: „Nu ştiu situaţia la peşti. Dar în cazul scoicilor, cred că ştiu totul despre ele.”

Trecem la etaj cu un lift-hidraulic. Aflăm şi distanţele până la Polul Nord, până la Bruxelles, Paris, Moskova sau oriunde în Europa.

Muzeul are şi un delfinariu. Curios, majoritatea spectatorilor nu sunt copii. Sunt adulţi vrăjiţi, transformaţi pentru o jumătate de oră în copii. Până şi nemţii, renumiţi pentru sobrietatea lor, aplaudă, scot chiote de bucurie, se bucură.

În muzeu, stingheră, pusă sub sticlă de cristal, pe catifea albastră, o corabie cu trei catarge. Şi totuşi gloria maritimă a Olandei nu s-a clădit pe petrolierele gigant, ci cu ajutorul unor asemenea ambarcaţiuni şi pe curajul unor marinari adevăraţi.

Nisip, dune, alge, ierburi. Şi un vânt sărat, rece, care îţi inundă plămânii, făcâîndu-te să tuşeşti. Viaţă aspră, dar frumoasă.

Admirăm Stormvloed-kering, un baraj ce opreşte fluxul crescut în timp de furtună. Cineva l-a numit poetic şi inspirat Catedrala din adâncuri. Are 65 de piloni; fiecare pilon are o lăţime de 25 m, o înălţime de 45 m, o lungime de 50 m şi o greutate 30 milioane de tone. Fiecare pilon! 30 de milioane de tone e producţia pe un an al unei ţări dezvoltate!

Am verificat de câteva ori cifra: este absolut exactă. Uneori şi cifrele pot deveni grăitoare. De fapt, imaginea unui pilon este extrem de sugestivă: peste o piramidă s-apus o coloană. ca şi cum străvechi civilizaţii s-au întâlnit într-o Atlantidă renăscută, în era înaltelor tehnologii.

Olandezii cred că Stormvloed-kering poate fi considerată o minune a lumii. Cel puţin pentru ei. Subscriem, cu entuziasm.

Tot la Muzeul Deltei am înţeles cum fură olandezii mării pământul. Nimic mai simplu: cu o pompă aspiratoare nisipul şi apa din mare sunt aduse pe ţărm; nisipul rămâne, apa se întoarce în mare. Evident lucrurile nu sunt chiar atât de simple, e nevoie, de consolidări, de betoane, de filtre, de amortizoare, pe pânză de plastic, de trierea, în funcţie de dimensiuni a materialului extras, dar, în mare, procedeul e cel amintit mai sus.

Emblema provinciei Zeeland, un leu pe jumătate ieşind din ape, cu deviza Luctor et Emergo (Ik worstel en kom boven–Mă lupt şi ies la suprafaţă) poate şi emblema şi deviza întregii Olande. Henk avea dreptate. Nu poţi înţelege Olanda, dacă nu vizitezi (cunoşti) Delta.

Admirăm clădirea Primăriei din Middelburg. Eclectică, amintind, prin gruparea turnuleţelor de templele hinduse, de Borobudur, prin statuile calde, de culoarea pielii de cele de pe catedrala din Reims sau de la Palais du Tau, amestec de gotic, de baroc, de rococo, de arhitectură maură., cu acoperişuri esenţializate (scut-coif) ca o armată păzind cetatea de o posibilă invazie, amintind într-un fel de „ochii” caselor de la Sibiu.

În piaţa din faţa primăriei, toată lumea are câte ceva de făcut: se citeşte ziarul, se plimbă copiii în cărucior, se discută, se bea o ceaşcă de cafea. Un grup de surinamezi se joacă gălăgios cu mingea. Nu ţin cont de nimic: bubuie mingea în înălţimi, ţipă, se agită, lovesc câte un trecător. Sunt uimit de atitudinea olandezilor. Nimeni nu le spune absolut nimic. Să fie tributul plătit pentru ceea ce au făcut pentru Olanda în fotbal surinamezii în frunte cu Gullit? Să fie dispreţ: „Nu te văd, pentru că nici nu exişti. Prin urmare, nu ai cum să mă deranjezi. deci nu îţi voi acorda dovada intransigenţei mele”!? Să fie spiritul însetat de libertate al olandezului, spirit care îl face să accepte, în numele libertăţii chiar încălcarea, în anumite limite, a libertăţii?

Mai vizităm Prefectura şi Muzeul provinciei Zeeland. Totul e precis calculat: până şi arborii sunt obligaţi, asemeni viţei de vie, să urmeze trasee prestabilite în creşterea lor, devenită acum mai mult orizontală.

Un detaliu din muzeu aminteşte de peşteri şi de…circumvoluţiuni. Sunt desigur şi nervuri gotice, dar totul mi se pare a fi un haos bine temperat. Câtă diferenţă totuşi între aceste bolţi şi arcele Granadei!

Henk îmi atrage atenţia asupra unei clădiri: e clădirea Gărzii cetăţeneşti. „Aminteşte-ţi de „Rondul de Noapte” !”

Clădirea e acoperită şi ea de obloane. Obloanele sunt de fapt nişte scuturi heraldice, vorbind, prin partiţia câmpurilor şi prin culorile folosite, albul, roşul, portocaliul, albastrul deschis etc. despre familiile celebre ale Olandei, despre vremuri demult apuse. În acelaşi timp, obloanele au şi au rol decorativ, intrând în contrast cu cenuşiul sau ocrul stins al zidurilor.

Tot la Middelburg văd şi prima moară „adevărată”. Seamănă cu o ciupercă albă cu pălărie roşie, pe care se odihnesc două libelule supărate.

Ne întoarcem. Minunat totul, dar astăzi a fost cam frig. Henk ne-a mai pregătit o surpriză: manevrează cam ciudat maşina, ne propune chiar o scurtă oprire pentru o ţigară. Apoi înţelegem: vrea să trăim spectacolul unic al trecerii unui vapor peste noi. Momentul este extraordinar şi abia atunci înţelegi fizic că o mare parte a Olandei se află sub nivelul mării. Ajungem noaptea la Rotterdam, încântaţi şi înfriguraţi.

(va urma)

Lucian Strochi