Geta Stan Palade scrie o poesie incomodă pentru cititorul canonic, cel deprins cu rigorile formale ale unui Vlahuţă – de exemplu. Punctul de plecare al poetei poate fi poezia avangardistă, mai exact poemul Ulysse al lui Fundoianu.

Versurile sunt albe, libere, rimate şi ritmate, cu rimă interioare, cu metafore lexicale reabilitate abil, de unde şi perplexitatea noastră de moment.

Se practică şi o ironică „primblare” prin trecutul cultural al umanităţii, amintindu-ni-se de Achile cel iute de picior, dar şi de celebrul   La noi al lui Octavian Goga.

Retorica pare adesea prăpăstioasă, dar aşa trebuie să fi părut contemporanilor şi versurile unui Minulescu. Câmpul lexical este enorm, cu o apertură care sperie. Sunt cultivate arhaisme rarissime, neologisme de ultimă oră, trimiteri reale sau fanteziste; poesia înghite stilistic totul, de la precizia unui prospect medical, la ambiguitatea limbajului unei biblii apocrife sau canonice.

Totuşi câteva obsesii, metafore obsedante se reţin, mai ales că ele revin cu o oarecare periodicitate, un cutremur lexical fiind urmat de câteva replici.

Prozodic, poeta se simte cel mai bine în ritmuri şi rime folclorice: Foaie verde de jugastru / mi-am legat viaţa de-un astru/voinicel cu ochi albaştri/şi cu umeri de pilaştri,/turturel de turturea /să mă-ncânte Dunărea!//Miercurea şi Vinerea/ alinându-mi dor cu dor /să-i sorb apa din izvor/visul lacrimii de muică/dus în zări de-o păsăruică/fraga gurii să-mi sărute/ un voinic c-o stea în frunte!…(Visul lacrimii de muică) sau De la mine pân’ la tine/pe cărări de rozmarine,/calea-i lungă de pojar/cu peceţi de chihlimbar/unde mierla îmi descântă//pe-un tăpşan de stea căruntă/şi-unde bocetul tăcerii/încolţit de dorul lelei, zurgălăii/ bat metanii dincolo de strunga văii!…(Dincolo de strunga văii)…

Dar, la fel de bine, Geta Stan Palade se poate refugia într-un sonet italian (aparent imperfect): Se desprinde o gondolă de aur/având la bord câte-o femeie goală/să poată trece Luna fecioară/vrăjită prin fiord, pasăre rară!//La ţărm veghind acelaşi crud Irod/ducând pe umeri doi cocori/să intre marea întinerită-n sărbători/ca-ntr-o ceremonie de seară!//Aici mi-am pierdut graţia stelelor,/un secol de iubire ireversibil,/sfielnica vatră alpină cu chip de mânăstire!//Rogu-te, Doamne, iubeşte-mă acum fiindcă poţi,/blagosloveşte-mi umerii şi inima, Sire,/anafora luminii dată la toţi!…(Din fiecare aripă de sineală)

Poeta are un eu liric exacerbat datorită pronumelui personal de persoana I, dar şi, mental, prin dorinţa de a-şi asuma singură toată istoria lumii, de a fi poeta vates, cutia de rezonanţă a tuturor durerilor şi jubilaţiilor universului: Acum eu nu voi călca pe iarbă sau pe oase de luceferi/ pune-mi în faţă munţii cărunţi,/ apele pământului aduse din cer/să pot călca plină de iubire plângând de fericire/că puterile lor nu reuşesc să mă încapă/ albind din înalt Galaxiile universului!.. (Edificiu) sau: Când am intrat în amfiteatrul poeziei/ a început să viscolească în pridvor cu nuferi ostili,/până târziu am auzit lupii urlând la Lună. (Pământ al făgăduinţei)

Se cultivă metafora, sinestezia şi oximoronul (armele celor aleşi), încercându-se chiar scurte arte poetice, să le numim sectoriale, o bună parte a volumului fiind sub seducţia metaforei: Te urmăresc prin ocheanul de frunze /cum scobori temerar dinspre vii/cu mierea stupinei pe buze!/Din chilia metaforei viitorul de mâine /mi se arată ostil şi nespus de cucernic!….(Viitorul privit din chilia metaforei);Sunt suflet de pasăre rară,/lie ciocârlie coborâtă din istoria neamului!/Mi-am cules din pruncie oscioarele vorbelor /în încăperile de polen ale metaforei!/(Locuind laolaltă cu ielele);Mi-ai spus adesea, /inventatorule de metafore trăsnite,/că ne trăim clipele indecent,/Sunt prea vizibile tânguirile naiului,/tirania înfloririi cireşului//Nu-mi plac, stimabile, iscodirile zeilor/dintre mine şi tine/nici zâmbetul melancolic lăsat în odăile/ gătite de nuntă/ (Închipuirile aurorei);Ţi-am detectat metaforele insolite cu inima/să pot afla pe unde îţi cheltui sufletul/vagabondând de unul singur prin mahalalele Europei/după cai verzi pe pereţi împuşcând cu inima/lebede găzduite de Dumnezeu în Lacul Sinoe,/aproape de grilajul de sârmă ghimpată/unde a fost îngropată corabia lui Noe…/(Să te pot afla); Dăi, Doamne, cuvântului tărie şi răbdare/să ne alcătuiască din cioburi de luceferi/şi aripi de păsări puterea metaforei/binecuvântându-ne în suflet lumina,/(rugă pentru dăinuirea cuvântului) Metaforele mele au fost arse pe rug/dându-mi în vileag fantasmagoriile şi ereziile poetice!/(Din pricina antichităţii);Poezia fără metafore este asemenea /unei nunţi cosmice fără privighetori din Galaxie/ alături de-o şatră de sori vagabonzi/cântând la trompetă fără diapazon şi baghetă/încălecaţi pe-o herghelie de nori!/(Nuntă cosmică )

Poeta are şi o reţetă sigură, de succes, pentru întruparea poemelor: îşi construieşte, aşa cum sugera şi T.S.Eliot în Principiul poetic, un personaj în afara persoanelor gramaticale, în numele cărora vorbeşte, dialoghează, monologhează. Personajul poate fi un alter ego, poeta chiar, dar şi Aristotel, Kafka, Shakespeare, Galileo Galilei, Giordano Bruno, Ion Creangă sau Neculce, dar, cel mai adesea, Dumnezeu.

Dumnezeu este, de altfel, personajul cu care poeta se joacă, i se confesează, i se roagă, i se adresează respectuos sau ireverenţios. Nimeni de la Arghezi nu i-a oferit Creatorului, Demiurgului, Dumnezeului un asemenea tratament cel puţin familiar: Mi-a destăinuit cândva Monalisa!/Am îndrăznit să-l tutuiesc /cu aripa inimii pe Dumnezeu, unic demiurg/acoperindu-ne umerii cu ninsori!/La ora orelor când lujerii florilor lăcrimează pe grui,/vorbele noastre rămân ferecate-n statui!/(Semănând la chip cu micsandrele); Mi-e teamă, Doamne, de singurătate/anotimpul vieţii mi l-am dat pe veresie (Zbor râvnit de cocoare); Enigmatic urcuşul înconjoară văzduhul/precum o fugă de Bach//Ne-au rămas atâtea bastioane şi cetăţi/de ridicat pe oase de stele şi corăbii/într-un tărâm de vis înaripat!/Şi mă-nfior de existenţa atâtor/hrisoave oculte şi tomuri de cărţi/rămase necitite!//Pecetluieşte-mi, Doamne, cu mirt aripile/să-ţi pot ridica din temelii catedrale/cu pereţi doinitori din nuferi târzii!//Încrustează-mi armura cu crini/să mă prefac la mal în trestie cântătoare/ridicându-ţi spre cerul de şofran osanale!/(Partea nevăzută al lunii);Potoleşte-mi, Doamne, neprihănirea cuvintelor/îndestulându-mă cu un alt univers/metafora inimii tale să-mi fie poruncă/elixirul tainei imnic eres!…/(Pajură de zeu rebel);Vara, Doamne, /ninge cu miei albi şi cu arpegii pe Ceahlău!//În metropola noastră se pun la cale/atentate de doruri alpine!/(Privighetori cu glasul de colind);De Rusalii când s-a împlinit exact în secunda şi ceasul,/un veac de la Potop am ieşit după miezul nopţii desculţă-n ogor/să-mi dau ghes gândurilor de dor şi de bine/care mi-au stăpânit existenţa preţ de câteva vieţi la un loc/ţinându-mi prejudecăţile ascunse în frâu sub obroc!//Am îngenuncheat cu privirile înălţate spre cer/şi pletele despletite de vânt tutuindu-l pe Dumnezeu cu toate rugile de pământ, cu plânsul şi plângerea neamului/adunate în rotundul cuvânt din strigătul de durere al mumelor mierle/înălţate la stele, bocetul naiului din gurile raiului/(Discurs); Neliniştea ta, Doamne, a fost ridicată la rang de moluscă!/Aceeaşi tâmplă de dor mi-a decapitat cerul din răzor!/(Pentru un pumn de pământ);…Hai să-mpingem Galaxia dincolo de nori/să-l simţim din arbori pe Mesia poleind amurgul cu ninsori!/(Sărutând rădăcina izvoarelor);Împrumută-ne, Doamne, aureola Ta fiindcă poţi,/Dă-ne, Doamne, grijania sorţii să ne-o împărţim pe din două! //Înţelesul vorbelor tale să ne fie, /lumină lină, port drapel de smerenie/înalte cavalcadele norilor /purificând susurul roz alb al izvorului,/dairelele vântului purtate de-un zeu anonim /rămas pe pământ de la facerea lumii,/cântec de taină în numele tatălui şi al humei!…//Nechează rozmarinul, mai dă-mi o clipă, Doamne, de răgaz/să-mi îndulcească frunzele pelinul, feştila lămpilor de gaz/pe unde trece-n taină Euxinul/şi-apoi când mi-o fi dor de dragoste şi ducă /prefă-mă, Doamne, într-o măiastră/să-mi rumenească boarea din ulucă, /

floarea de colţ ce-mi creşte la fereastră /(În pas de madrigal);Aprig visul, Doamne, mă cuprinde /dintr-o zicere de dor şi de colinde/dintr-o aripioară albă de cocor /îmi cuprinde tâmplele sonor,//…dorului i s-a făcut de nuntă/îmi cuprinde patima căruntă /şi dulceaţa şi izvorul,/tot netrecătorul!…./(Dintr-o zicere de dor).

Geta Stan Palade are, în acest ultim volum, Templu retinei, o întâlnire fastă cu destinul. Sute de metafore, de versuri cu care s-ar mândri orice poet oricât de exigent, zeci de poesii admirabile ce pot fi citate în întregime.

Deşi scrie mereu la prezent, poeta are capacitatea rară de a despica această realitate temporală într-un trecut fastidios, decorativ, regretat pentru suculenţa sa şi un viitor adesea îndrăzneţ, ce întârzie mereu apocalipsa. Multe ziceri sunt mnemotehnice, deci personale şi impresionante. Poeta are amplitudini şi deschideri neobişnuite: de la candoare la cinism, de la timiditate la agresiune, de la parcimonie la neobişnuită risipire. Când mireasă, când femeie trecută prin marile experienţa ale vieţii, Geta Stan Palade îşi transcrie conştiincioasă, într-un amplu jurnal intim, versuri şi imagini izvorâte dintr-o conştiinţă lucidă, dar nicicând îmblânzită.

Poeta „aude cum creşte muşchiul în arbori” ,din „pricina prejudecăţilor” e „nevoită să-şi vândă pe bani buni podoabele de nuntă”,„Joacă şotronul pe aripi de stele în peşteri /dezrădăcinând stalactitele până la os!”, Răsăritul Lunii i se pare că seamănă cu un cap de mort îmbrăcat din tălpi şi până-n creştet cu togă verde de împărat african!/Un fel de bădica Traian din Humuleşti/ purtând în palme un spic dolofan drept sceptru!,cere să fie” botezată cu pământ şi văzduh să poată simţi lumina cuvântului împurpurându-i de armindeni grădina!”, când i-a venit sorocul naşterii mama sa a plâns pentru că n-a voit să se nască pasăre, ursitoarele verii i-au schimbat soarta au prefăcut-o într-o roată brodată de nuferi”, „de n-ar fi fost amurgul să revină s-ar fi ascuns într-o verbină sau poate într-o fragedă tulpină de dor să-şi facă din stele ghiocei, se ceartă cu un misterios Ion (Creangă?, Botezătorul?): „Uşurel mărite Ioane cu ghilotinape scări!/În jurul nostru moartea face furori!Spânzurătoarea din pădure e gata! Dintr-o lovitură călăul îţi poate reteza beregata!” (cine mai scrie azi o poezie numai cu exclamaţi!?!), vorbeşte cu un paj de ghindă „rococco” : „în costum de indigo călăreşti un cal maro dincolo de lespede, dincolo de tropice!, vrea ca „întreaga omenire s-o cuprindă c-un vers”, îşi vinde „la mezat inima pentru un pumn de seminţe care aşteaptă să încolţească sub brazde!”, se mută „la parterul unei vile dintr-un fost cartier locuit de îngeri cu vise şi bagaje cu tot!”, „înşfacă Steaua Sirius cu dinţii”, iese „pe câmp desculţă cu un fel de presimţire orientală”, dialoghează „cu Nastratin Hogea în livada de vişini din Împărăţia Împăratului Roşu!Venise să-mi citească versurile scrise pe frunzele merilor abia daţi în floare.”, e Prinţesa Margot pentru Domnul Shakespeare, are orgoliul unicităţii:„Iar eu am fost întâia mireasă aleasă îmbrăcată într-o rochie albă de nuferi! Pe frunte purtând cununa de cipris pe care mi-ai dăruit-o în vis! Din multă dragoste şi smerenie am călcat tandră spre râvnitul Paradis!…”, poartă „halebardele cu chip vulturesc la vedere jucând cadril cu micşunelele, rândunelele, preferatele mele iluzii, adoratele inimii tale confuzii, hiperborean răsăritul de narcise din Ţara Nimicului, unde dăinuie moşia bunicului!”.

Un carusel de idei şi imagini, de conexiuni insolite, contrazicând brutal istoria şi chiar placidul nostru simţ comun, iată zestrea văzută a poetei. Dacă mai adăugăm şi un auz perfect, producând aliteraţii şi asonanţe naturale, nu voite, la tot pasul, vom spune că Geta Stan Palade are tot ce îi trebuie pentru a fi o poetă respectată şi respectabilă.

Dacă imaginarul poetei descinde, aşa cum afirmam la început din avangardism , e la fel de adevărat că „dialogurile” par a fi mult mai vechi, din tensoanele medievale. Aluziile poetei sunt discrete, înşelătoare, se bazează foarte mult de o bună cultură generală a cititorului complice.

Destinul poetei a început să se scrie. Viitoarele volume nu vor face decât să confirme eleatic heracliticul poetei, asigurând un echilibru pe care poezia adevărată îl respiră.

Lucian Strochi