Patronul spiritual al oraşului rămâne Erasmus. Statuia sa îl înfăţişează cu o carte în mâna stângă, cu dreapta pregătindu-se să mai întoarcă o pagină. E o carte a sa sau un tratat medieval? Greu de spus. Activitatea sa e mai puţin cunoscută astăzi. Cine îşi mai aduce aminte de Adagii, de Manualul cavalerului creştin (Enchiridion militis christiani), de Instituţia principelui creştin (Institutio principis christiani), scrisă pentru viitorul Carol al V-lea, de Novum Testamentum, de Colocvii, de Eseu asupra liberului arbitru, de De sarcienda Ecclesiae concordia? Pentru toţi el rămâne autorul neuitatului volum Elogiu nebuniei, lucrare dedicată prietenului său Thomas Morus. Prin creaţia sa, Erasmus a încercat concilierea între antici şi învăţăturile Evangheliei, pamfletele şi scrierile sale satirice cu caracter antifeudal şi anticlerical netezind drumul Reformei. Nu departe de statuia lui Erasmus se află clădirea bibliotecii, clădire ultramodernă, amintind prin ţevile sale multicolore, de o uzină, în care domină culoarea orange, de Beaubourg, de Centre Pompidou. Numai că, aveam s-o aflu imediat, clădirea bibliotecii din Rotterdam e anterioară cu câţiva ani celebrului Centru din Paris! Alături de ea, „Creionul”, un simplu bloc cu 13 etaje dar terminat cu un vârf amintind de cel al unui creion proaspăt ascuţit.

Lângă Creion, celebrele locuinţe rombice, sfidând parcă simţul nostru comun. De fapt, despre arhitectura olandeză aflasem câte ceva chiar înainte de a intra în Boijmans van Beuningen Museum. În stânga, imediat după ce treci de o impresionantă biserică, se află o clădire modernă. Este Institutul de arhitectură. Aici lucrează, pentru Uniunea Europeană, sute de arhitecţi. În centrul Rotterdamului, arhitecţii au ajut ocazia să se dezlănţuie, să dea frâu liber fanteziei lor debordante.

Gândit ca un enorm centru cultural, centrul cuprinde între altele un teatru, cimematografe, săli de spectacole muzicale, o piaţă acoperită cu un pavaj metalic. Macarale performante, vopsite în carmin sau brun par sculpturi dintr-o perioadă recentă. Când însă intră în funcţiune, tot peisajul se schimbă, pregătind un megaconcert în aer liber, de exemplu.

Găseşti, tot în centru, diferite formaţii, interpretând muzică olandeză modernă, muzică folclorică, jazz. Tinerii, cei mai mulţi studenţi la conservator, sunt îmbrăcaţi corect, purtând uniforma formaţiei (grupului). Nu cântă pentru bani, ci pentru plăcerea lor şi mai ales pentru a se acomoda cu publicul pentru când vor fi pe o scenă cu zeci de mii de spectatori. Aşa îi admiră mai mult copiii sau turiştii. Gospodina olandeză, cu sacoşele pline (fenomenul e universal, orice s-ar spune), funcţionarii, muncitorii din port trec pe lângă ei, parcă fără să-i observe. Nu-i dispreţuiesc, dar nici nu le acordă o importanţă specială. Fiecare cu treaba lui! Deviza aceasta pare să-i anime pe toţi. Îl întreb pe Henk cum au rezolvat olandezii problema şomajului. (Stăm la o cafenea, în plin centru, nu departe de Erasmus şi avem chef să filosofăm). Din nou „peisajul” îl ajută pe Henk. „Vezi clădirile astea, colorate diferit? Sunt birouri pentru plasarea forţei de muncă. Clădirea albastră e pentru cei cu studii superioare; cea verde pentru cei care posedă studii medii; cea roşie pentru necalificaţi. Şi aşa mai departe. Dacă vrei să munceşti, te duci la un asemenea birou. Acolo ai ocazia să te prezinţi, să-ţi negociezi un salariu, să îţi alegi ceea ce ştii mai bine să faci. Nimeni nu iese dintr-un asemenea birou fără să nu aibă un loc de muncă.” „Şi, dacă, totuşi…” insist. „Nu există aşa ceva. Dacă vrei să munceşti, şi toţi care vin în Olanda vor să muncească, găseşti ceva. Poate să fie ceva provizoriu, e drept, dar repet, nimeni nu a plecat fără să nu fie repartizat.” Peste doar două zile aveam să verific exactitatea informaţiilor lui Henk. Stăteam încă în casa lui Kees, ne pregăteam să plecăm în excursie, când la uşă s-a prezentat o femeie de serviciu. Nu era chiar o femeie, era un student polonez, născut la Krakowia, venise la Rotterdam să-şi continue studiile universitare. Avea bursă, dar avea nevoie şi de ceva bani de buzunar şi atunci, în timpul liber, de trei ori pe săptămână, presta servicii la domiciliul clienţilor: ştergea praful, punea la aerisit aşternuturile, făcea mici treburi gospodăreşti, mici reparaţii. Culmea e că Daniela, ca o bună gospodină, făcuse, cu câteva ore în urmă, casa pahar! Mi-am exprimat nedumerirea: „Bine, dar de abia ai terminat de făcut curat. Nu ştiai că vine studentul?” „Ba da, dar şi el trebuie să muncească şi să câştige.” În timp ce aveam acest dialog, o maşină a primăriei spăla geamurile exterioare ale casei (care, bineînţeles fuseseră spălate de Daniela. Răspunde prompt privirii mele întrebătoare: „Şi ei trebuie să câştige”. Filosofia aceasta e simplă, dar extrem de eficace. Secretul? O extraordinară organizare.

Un alt exemplu: toate casele olandezilor cu etaj (şi aproape toate casele au etaj) au în exterior un fel de scripete, astfel că mobila e urcată şi coborâtă la etaj fără prea mari probleme şi cu minime accidente. Lizan (fiica lui Henk) şi Joost (soţul ei) care trăiesc în Amsterdam, urmau să se mute într-o nouă locuinţă. „Şi cât timp va dura această operaţie?” – întreb. „De la prânz până diseară”- îmi răspunde Lizan. Şi aşa a şi fost. O echipă a venit a adus câteva colete, de fapt cutii de carton pentru cărţi. De mai multe dimensiuni. O altă echipă a făcut inscripţionarea coletelor şi le-a întărit. O altă echipă a transferat cărţile din bibliotecă în colete. O altă echipă a efectuat transportul la noua locuinţă. O altă echipă a remontat rafturile bibliotecii şi a aşezat cărţile în ordinea care trebuia. Totul a durat mai puţin de două ore. La noi, o asemenea treabă ar fi durat două săptămâni. La fel s-a procedat cu mobila, cu jucăriile, cu hainele. La ora şase tinerii erau deja instalaţi în noua locuinţă. Echipe specializate, ce nu lucrează mai mult de o jumătate de oră, vin, îşi fac treaba, dispar. Pleacă mai departe, unde îi aşteaptă o altă casă, un alt mutat. E drept, nu au timp de o ţigară, de o cafeluţă, de „una mică”. Preferă să-şi bea cafeaua, liniştiţi, pe o terasă, în timpul lor liber. Încep să-mi explic de ce Rotterdamul e cel mai mare port din lume…

Şi pentru că am vorbit despre organizare, să vorbim şi despre casa olandezului. Când am pus întrebarea unui olandez: „câţi metri pătraţi are casa”, m-a privit întâi nedumerit, apoi mi-a răspuns simplu: „Nu ştiu.” Şi nu ştia, pentru că ei, olandezii nu fac asemenea calcule. Pentru un olandez, „casa” înseamnă şi grădina din spatele casei şi spaţiul din faţa casei, cum am spune noi „suprafaţa desfăşurată a construcţiei”, nu numai construcţia propriu-zisă. (Deschid o paranteză. Aşa gândea şi ţăranul Constantin Brâncuşi, atunci când realiza ansamblul de la Târgu-Jiu. Din acest ansamblu urmau să facă parte şi cerul şi apa Jiului, cu lunca sa, cu sălciile sale plângătoare).

N-am ajuns încă acasă. Ne oprim în faţa primăriei. Ca orice primărie care se respectă, e o clădire impozantă, sobră, echilibrată, simetrică., cu un turn central cu ceas, cu celebrele de pe acum ferestre, cu o triplă intrare cu arcuri romane. În faţa primăriei, un monument impresionant, Monumentul Rezistenţei în cel de al II-lea război mondial. Un grup statuar în bronz, doi bărbaţi, o femeie şi un copil. Femeia mângâie creştetul copilului, un bărbat a luat mânuţa copilului şi o ţine în mâna sa. Cu stânga, pusă pe spatele celuilalt bărbat îl consolează pe acesta. Sau se sprijină pe el. Al doilea bărbat ţine în mâna stângă o ghioagă sau o rangă. Până a ajunge în Olanda, nu mi-am dat seama ce a reprezentat al doilea război mondial pentru olandezi. Olanda îmi părea doar un mic episod din marele război. Desigur, olandezii nu aveau nici o şansă să se opună perfectei maşinării de război naziste, avioanelor în picaj cu bombe aducătoare de moarte ale lui Göring. La urma urmelor, nemţii puteau bombarda digurile. Şi totuşi olandezii sau opus, arătând lumii întregi că Olanda nu e Austria, că nu e vorba de un Anschluss, nu e un Protektorat oarecare, ci o ţară liberă şi democratică.

De altfel la intrarea în cea mai mare librărie din Rotterdam te întâmpină un op de mari dimensiuni: Rotterdamul în timpul celui de al doilea război mondial.

Şi asta, în condiţiile în care milioane de nemţi invadează sâmbăta şi duminica Olanda, ajungând până în Zeelanda, până la Marea Nordului, construindu-şi chiar proprietăţi scumpe acolo. Şi asta în condiţiile în care milioane de olandezi cunosc limba germană, studiază chiar în Germania, apreciază marea cultură germană. Dar libertatea nu trebuie niciodată impusă…

Am luat o hotărâre eroică: să nu mă culc, până nu fac câteva notaţii despre ziua care tocmai s-a încheiat. Impresiile sunt prea numeroase, prea multe întâmplări, prea multe informaţii pentru a le reţine pe toate la sfârşitul călătoriei. Poate că ideea acestei cărţii s-a ivit tocmai acum. Ultimul gând cu care adorm: „Nu e Rotterdamul (totuşi) un oraş cultural?”

Îl visez pe Erasmus ca personaj central dintr-o pictură de Hieronimus Bosch. Îl plimbă pe Fikkie prin parc.

(va urma)

Lucian Strochi